Un film poate fi primejdios – iar ecranele cinematografelor, adevărate mijloace de corupere a minților și sufletelor. Înarmate cu această constatare puritană, autoritățile române au căutat în deceniile de la începutul secolului XX să păzească populația de influența nefastă a filmului rău, prea picant, imoral sau subversiv.
Primele proiecții cinematografice aveau loc în București în 1896. În anii 1930 existau deja în capitală 30 de case de film și 40 de săli de cinema. Industria luase rapid avânt – dar nu era deloc scutită de controverse, fiind adesea vizată de intenții explicite de control.
Văzut la începuturile sale ca ruda mai mică și urâtă a teatrului, ca o distracție facilă și periculoasă, cinematograful era pentru autorități un loc care trebuia cenzurat.
La începutul secolului XX, pericolul cinematografic venea din conținut. Nuditatea era considerată imorală, filmul de acțiune cu final nepotrivit putea fi și el imoral. Expunerea tineretului ușor coruptibil la astfel de pericole era nedorită.
În Interbelic, problema cinemaului devenise una de interes național. Filmele din cinematografe nu erau românești, subiectele nu serveau strict interesului național. În acest sens s-au organizat chiar campanii de presă și s-au scris broșuri care militau pentru scoaterea cinematografelor și a caselor de filme din mâna evreilor parazitari și a străinilor pripășiți pe teritoriul țării noastre și trecerea lor în mâna românească.
Pentru această ediție a Pixului cu mină, ne-am îndreptat atenția asupra cenzurii cinematografice de la începuturile epocii trecute, studiind la Biblioteca Centrală Universitară câteva lucrări scrise de cei care avertizau că filmul rău strică mințile și sufletele românilor.
Mirajul cinematografului
La început cinematograful era un spectacol pentru toți, de un răstimp el tinde însă tot mai mult să fie numai pentru unii. Oare cinematograful să fie un fiu care ține, cu orice preț, să-și corupe părinții? N-avem în București atâtea licee și în întreaga țară atâtea teatre câte cinematografe sunt numai în Capitală.
(…) Copilul cel mai sârguitor, între o lecție și un film, va prefera cinematograful. Și cum spectacolul la cinema e mai scurt, mai ieftin decât la teatru și poate fi văzut aproape la orice oră, sunt mulți cei ce aleg filmul în locul unei drame sau comedii.
Iată cum cinematografele răpesc pe elevii școalelor și pe spectatorii teatrelor. Mărturisim că ne-ar părea mai bine să vedem școlile și teatrele mai populate și mai îndrăgite decât cinematografele. (Chiemarea cinematografului, George Olărașu și Constantin Rîuleț, 1915)
Spectatorii
Până la publicarea dispozițiilor cu privire la controlul cinematografelor, spectatorii lor erau de patru categorii:
Cei atrași de frumusețea filmelor sau de faima interpreților.
Cei care căutau o simplă distracție, ușoară dar nevinovată și care nu băgau de seamă dacă deschid ușa unui cinema sau a unei cafenele.
Cei care voiau să-și învioreze simțurile tocite, asistând la filme picante, numai pentru domni și doamne, sau cum le mai zice, privind băi fără…tricouri, femei care se îmbracă, etc.
Cei care voiau să se instruiască, – ultima și cea mai restrânsă categorie, alcătuită din actorii care veneau să se vadă jucând în filmele românești sau să studieze jocul artiștilor mai de seamă străini și din școlari trimiși de dascălii de geografie, fizică sau igienă, să vadă diferite ținuturi, experiențe, analize.
Scopul ordonanței este să împuțineze numărul spectatorilor din categoria II și să desființeze cu totul, dacă e cu putință, categoria III. (Chiemarea cinematografului, George Olărașu și Constantin Rîuleț, 1915)
Filmele primejdioase
Un film poate fi primejdios:
Prin tablourile pe care ni le înfățișează. Iată niște femei cu totul neacoperite care fac zburdălnicii pe o plaje și, în urmă, se îmbracă încet-încet, tocmai ca să provoace anumite senzații. (…) Un nud poate fi expus în așa fel încât să provoace senzații artistice, după cum sunt nuduri ce se exhibează numai în scopuri imorale.
Prin acțiunea cuprinsă. Intră romanul senzațional – de acțiune, care a găsit stare nouă în cinematograf, ca un evadat care se îmbracă cu haine de împrumut. Prin roman de acțiune înțelegem lucrarea neliterată, scrisă numai ca să îmbolnăvească închipuirea printr-o proză încărcată de acțiuni, pe care autorul nu are nici vremea, nici chemarea să le analizeze. (…) Dostoievski a scris sute de pagini pentru a analiza sufletul unui criminal. Iar autorii romanelor de acțiune ne dau câte două omoruri pe o pagină.
Prin învățămintele pe care le tragem după ce plecăm de la spectacol. S-a spus că filmele cu asasinate, bandiți, detectivi care fac parte din categoria II-a, trebuiesc oprite. Recunoaștem că nu sunt recomandabile, dar atunci ar urma să interzicem aproape toate filmele, căci rar se găsește vreunul în care să nu fie niciun furt, niciun adulter sau niciun omor.
Pericolul cel mare nu este ca un film să cuprindă atentate. Lucrul cel mai de seamă este încheierea la care ajunge autorul. Dacă vedem un criminal scăpând de orice răspundere ca să mai facă și altele – atunci filmul este imoral. (Chiemarea cinematografului, George Olărașu și Constantin Rîuleț, 1915)
Propaganda revizionistă
Toate filmele acelea, pline de pacifism și umanitate, care tindeau la o amorțire a sentimentului național s-au lăfăit în voie de la o margine la cealaltă a țării.
În Basarabia, la Oradea, la Bazargic, își etalau doctrina vie a marxismului purificator și uman, cu un lux de interpretări și amănunte, ce nu mai lasă niciun dubiu relativ la intenția cu care au fost făcute. Nu mai adăugăm la acest curent cele câteva filme agresiv sovietice – Vulpe argintie, Trenul albastru și Vulturul roșu -, care au rulat la cele mai mari cinematografe din Capitală și provincie.
Un alt capitol care se desprinde din acest soi de manifestări publice și pe care sălile de cinematograf l-au patronat cu deosebită grijă a fost propaganda revizionistă.
Nu odată ne-a fost dat să asistăm la filme cu subiect unguresc. (…) Toate acestea aveau un anumit scop dincolo de partea artistică. Să întrețină atmosfera ungurească în Ardeal.
(…) Ceea ce este însă și mai vinovat pentru indiferența cenzurii noastre, este faptul că ele circulă numai cu text unguresc și nemțesc. Explicațiile românești nu există. (Casele de filme și cinematografele – centre de de propagandă subversivă, Gr. Diaconu, în Pagina neagră a Cinematografiei române!, 1934)
Eșecul cenzurii
De ani de zile s-a instituit cenzura filmelor și de tot atâția ani de zile asistăm la desmățul reprezentațiilor cinematografice, imorale, la exhibiția filmelor tendențioase, care au invadat piața comercială a cinematografiei române.
Adesea îți vine să crezi că cenzura filmelor ar fi fost anume creată să încurajeze imoralitatea și să ocrotească propaganda subversivă a ecranelor din lupanarele cinematografice a gheșeftarilor de origină străină.
(…) Ce rost au avut oare aceste comisiuni, când pe pânza cinematografelor se exhibează piese imorale, tendențioase și nu arareori, chiar pornografice, care sunt un adevărat atentat la moralitatea publică și la ordinea socială care trebuie să domnească într-un stat bazate pe disciplina sufletească și moralitatea vieței cetățenilor săi? (Problema cinematografelor din România, C. Nicolau-Stroești, 1935)
O problemă de interes național
A trebuit să trecem prin emoțiunea obștească, profund sguduitoare a crimei abominabile, a celor trei elevi-minori ai liceului Lazăr, care au asasinat în primăvara trecută pe nefericitul intelectual bucovinean, Eusebie Popovici, și prin atâtea alte nelegiuiri monstruase, provocate de ecranele cinematografelor scelerate, ca să ne trezim la realitate și să binevoim a lua oarecare măsuri de prevenire față de înrâurirea nefastă ce o exercită cinematograful asupra minților slabe și a sufletelor ușor influențabile.
În urma campaniei viguroase de acum câteva luni a ziarului Țara Noastră, această problemă s-a impus atențiunei organelor diriguitoare ale ministerului instrucțiunei publice și a președinției consiliului de miniștri.
(…) Deznodământul acestei campanii, cu toată forța coalizată a verminei cinematografice indigene și a mafiei judaico- cosmopolite, a fost deciziunea cu caracter de lege privitoare la modul de funcționare a comisiunei pentru controlul și cenzura filmelor cinematografice. (Problema cinematografelor din România, C. Nicolau-Stroești, 1935)
Filmul rău
Prin articolul II se deleagă comisiei de control al filmelor controlul prealabil al oricărui film destinat reprezentărei lui în public, clasându-l în trei categorii:
Film cultural
Film rău
Film distractiv
Filmul cultural este acela care contribue a spori cunoștințele ori puterile sufletești ale publicului spectator, iar o categorie specială a acestui film, – filmul didactic – este destinat școalelor.
Filmul rău este acela care, prin chipul de a expune viața, poate perverti sufletul și constitui propagandă la acțiuni vătămătoare ordinei publice.
Filmele distractive sunt acelea ce țintesc numai la distracția publicului, fără a avea calitățile celor de la punctul 1, nici defectele celor de la punctul 2. (Problema cinematografelor din România, C. Nicolau-Stroești, 1935)
Necesitatea controlului
Chemarea cinematografului e frumoasă. Iar viitorul lui mai strălucit decât am putea să ni-l închipuim acum.
Iată de ce trebuie să îngrijim ca el să nu fie îndreptat în direcțiuni rele, să nu se transforme dintr-un excelent mijloc de educație într-un foarte primejdios aparat de corupțiune.
Și Viitorul care, de bună seamă, păstrează cinematografului surprize nebănuite încă, ne va mulțumim pentru modesta grije de acum, ce va căpăta, în ochii urmașilor noștri, o uriașă însemnătate. (Chiemarea cinematografului, George Olărașu și Constantin Rîuleț, 1915)
