Desi e la mii de kilometri distanta de Romania, sau poate tocmai din acest motiv, Dorin Tudoran n-are nevoie de ochelari pentru a citi tara pe care a parasit-o la mijlocul anilor ’80, schimband Bucurestiul pe Washington, comunismul pe libertate si disidenta pe exil.
“Traim cu capul in jos, circulam pe strada in maini si uram din toata inima”, arata Tudoran, descriind traseul incalcit parcurs de tara lasata in urma, doar pentru a o regasi de fiecare data aproape aceeasi. Dictatura ceausista, cea care l-a impins pe scriitor la disidenta, ciocnirea cu Securitatea si o greva a foamei de 40 de zile, a cazut, dar personajele si situatiile aiuritoare au continuat sa se perpetueze.
Intre frica teribila care a paralizat Romania ceausista si curajul de a spune orice despre oricine care a sintetizat libertatea regasita dupa 1989 e o prapastie pe care normalitatea risca sa n-o mai poata sari, avertizeaza Tudoran. Introducerea aceasta n-are nevoie de mai multe randuri: se va vorbi despre toate – trecut, prezent si viitor – in interviul realizat sub palaria campaniei “Ce facem cu Romania”, o co-productie Dela0.ro – Adevarul.
Dela0.ro: Ce sunteti, domnule Tudoran, o victima a istoriei mai mari, a lucrurilor care s-au intamplat in Romania ultimei jumatati de veac, sau un invingator tocmai prin forta exemplara a istoriei mai mici, personale?
Dorin Tudoran: Uneori, cand sting lumina si pun capul pe perna, ma simt un invingator, pentru ca, dimineata, cand ies din pat, sa ma simt o victima. Cele doua ipostaze sunt intersanjabile, dar nici una, nici cealalta nu are prea mult de-a face cu istoria. Chiar daca asemenea ipostaze ar tine mortis sa aiba de-a face cu istoria, istoria nu are vreme de ele. Cand spunem “asa s-a scris istoria” asta poate sa includa sau nu si felul in care a fost “scrisa istoria unui om”. Altfel spus, sunt si o victima a ceea ce am ales sa spun, sa scriu si sa fac. Sunt si un invingator al spaimei de a afla ca sunt mai slab decat imi inchipui pentru a-mi administra decent infrangerea sau victoria.
Viata este o cursa atat de ciudata, incat astazi afli despre un un om ca a castigat cel mai mare premiu din istoria Statelor Unite la Powerball sau la MegaMillion, pentru ca peste numai un an sa afli ca exact acelasi om a ramas sarac lipit pamantului. A intelege cum sa-ti administrezi o victorie ori o infrangere este mai important decat intamplarea de a castiga sau de a pierde.
Multi dintre cei care au ales calea exilului inainte de 1989 au ramas, intr-un fel sau altul, prizonierii aceleiasi drame: cea a pierderii propriei tari. Va mai bantuie ceva astazi?
Nu i-as spune neaparat drama, dar pierderea tarii continua sa-ti apara, din cand in cand, ca un ciorchine de intrebari necrutatoare. In functie de temperament, de circumstantele in care ai plecat, de motivele pentru care ai ajuns in afara tarii, de cum ti-ai recladit o viata in afara Romaniei, de cum reactionezi cand revii temporar in tara si multe altele, nu exista, banuiesc, o masura comuna tuturor cazurilor. Pentru nevoile zilnice, conservele pot ajuta. Dar conserve de suflet nu exista. Cu cat te gandesti mai mult la o asemenea situatia ca la o drama, cu atat mai multe sanse exista ca drama sa te ia in primire, sa te administreze, cand, pentru a supravietui, tu trebuie sa fii cel care tine drama sub control.
Regretati uneori ca ati plecat?
Evident, m-a vizitat si gandul ”ce pacat ca a trebuit sa plec din Romania”, dar nu mi-amintesc sa-mi fi spus vreodata, nici macar in momente euforice, ”e timpul sa te intorci”. Intre a regreta ca ti-ai pierdut tara si decizia de a te reintoarce exista un drum foarte complicat. Macar ultima lui parte nu trebuie s-o faci orbeste, impins de sentimente, fiindca este chiar ultima parte a drumului. Mi-e teama ca, reintors, as fi descoperit ca tara pe care o consider, acolo unde traiesc, pierduta, mi-ar fi aparut definitiv pierduta, odata reintors in ea. Iata o tragedie pe care am avut, de multe ori, curajul s-o citesc, dar n-as avea puterea s-o traiesc. Nu e intelept sa practici exilul intern mai mult decat o singura data in viata.
Daca ati fi stiut ca regimul se va prabusi, ati fi ramas?
Stiam ce se intampla in alte tari est-europene, aveam sentimentul ca, intr-o buna zi, se va intampla ceva si in Romania, dar sunt sigur ca pana si aceia care au fost implicati in lovitura de stat nu puteau banui foarte exact cand se vor coace conditiile. Citind pagini ale acestor oameni sau pagini ale altora despre istoria acestor complotisti observi ca printre precautiile lor era si aceea sa nu faca nimic pana nu sunt coapte conditiile. ”Nu e timpul”, spuneau cei mai precauti dintre ei. Uneori au avut dreptate, alteori s-au inselat profund. Nu doar ca venise, dar momentul si trecuse deja.
Exista un consens reperabil in randul celor care analizeaza ultimul secol si jumatate de devenire a Romaniei moderne: comunismul poarta principala vina pentru felul in care arata prezentul.
Este un consens venit din lene, din teama de a scruta atent in maruntaiele nationale. Un consens, daca vreti, care vine dintr-o vanitate ce se substituie, infractional, bunului-simt. Intr-adevar, comunismului ii datoram multe dintre aberatiile comportamentale ale societatii romanesti de azi. El a scos din noi tot ce era mai rau, sub o presiune compusa din dictatura, cotropire straina, abandonare istorica, infantilism politic intern, indiferenta a lumii libere, mancurtizare. Dar acel rau care zace undeva, adanc, ascuns de ochiul omului, pana vine unul cu o sonda, o instaleaza unde nu gandesti, foreaza cat foreaza si deodata tasneste din adancuri ceva negru si uleios. Unii sondori au noroc, au dat de petrol. Altii au dat peste maduva puturoasa din care s-au intrupat mereu personaje si situatii care ni se par inedite.
“Nu sunt deloc inedite!”, pareti a spune.
Nu ne citim si recitim clasicii, nu citim si recitim antologiile de literatura populara, nu avem rabdare sa-i ascultam pe batrani, altfel ar fi fost imposibil sa nu fi inteles ca nu am dat nas in nas pentru prima oara, abia dupa 1989, cu personaje si situatii aiuritoare si jenante. Am fi inteles, deja, ca astia suntem, de multa vreme. Exista si pasari “fenix” care, odata disparute, ar fi bine sa ramana asa, disparute.
Istoricul Lucian Boia spunea recent ca Romania “a fost foarte tare deformata de comunism, dar si comunismul romanesc a fost asa cum a fost fiindca s-a asezat pe Romania de dinainte de comunism”.
Privesc si eu la disputele starnite de scrisul domnului Lucian Boia. I-am citit mai toate cartile cu incantare, dar de intalnit l-am intalnit doar in doua randuri. Prima oara, la decernarea premiilor “Superlativele anului” acordate de revista “Cuvantul” pentru anul 1998. Eram amandoi premiati. Am facut un schimb de carti. Mi-l amintesc pe domnul Boia citind randurile scrise de Nicoale Manolescu pe coperta a 4-a a cartii mele “Kakistocratia” – “Publicistica lui Dorin Tudoran contine un grad mai mare de adevar decit poate suporta ipocrizia de ieri sau de azi” – si spunandu-mi cu umor ca intr-o zi vom fi amandoi aspru trasi la raspundere.
A venit ziua aceea?
N-as vrea sa intelegeti ca ma consider in liga in care evolueaza domnul Lucian Boia. Vreau sa spun doar ca mi se pare “firesc” sa vad atata lumea hulindu-l pe Lucian Boia si dorind sa-si petreaca istoria consumand marfa produsa si ambalata de Mihail Roller, Sergiu Nicolaescu, Corneliu Vadim-Tudor, Dan Diaconescu, tovarasul Spalatelu si alti patrioti de varste diferite. De tras la raspundere, n-am scapat. Nici unul, nici celalalt.
Frica, mai contagioasa decat curajul
Vad in dosarul dumneavoastra de Securitate (n.r. publicat in 2010 la Polirom) un om singur, traversat de multe indoieli si sprijinit de putini prieteni. V-ati asteptat la solidaritate?
Am raspuns de prea multe ori, public, la aceasta intrebare, ba mi-am raspuns la ea si in deplina singuratate, pentru a nu fi castigat un graunte de certitudine: nu, nu m-am asteptat la solidaritate. M-am asteptat, probabil, la mai putina ticalosie din partea ”oamenilor de bine”. Si asta a fost o eroare fundamentala, aproape letala. Frica este mai contagioasa decat curajul. Frica o simti in oase, curajul insuflat de altii este, de cele mai multe ori, epidermic. Te poate lua vantul curajului, dar, dupa ce te freci putintel pe brat, curajul te poate parasi cat ai zice peste.
Sau, daca ai o structura mai firava, precum a doamnei Doina Cornea, te poate lua de tot vantul asta.
Printre primele lucruri pe care mi le-a trimis Vlad Georgescu, pe atunci Directorul Departamentului Romanesc de la Radio Europa Libera, a fost si o copie xerox a scrisorii de solidaritate cu mine trimisa de doamna Doina Cornea la Munchen, pe cand ma aflam izolat aproape cu totul. Stiam textul scrisorii, il auzisem cand a fost difuzat, dar la vederea scrisorii, la parcurgerea acelor randuri olografe, scrise cu o fermitate nedisimulata am avut sentimentul ca pagina aceea era mai mult decat orice gest de solidaritate la care m-as fi putut astepta.
Astazi, adica prin 2009, ma apuca ameteala vazand cum sterge parchetul cu Doina Cornea o doamna culturala din Timisoara pentru crima ca Doina Cornea si-a exprimat, public, o optiune electorala diferita de a doamnei respective. Ce uita inchizitoarea dnei Cornea era esentialul – fara oameni ca doamna Cornea, multe doamne din Timisoara si celelalte locuri din Romania ar fi ajuns mult mai tarziu la dreptul de a putea alege. Si optiunea mea din 2009 a fost diferita de optiunea dnei Cornea, dar nu mi-a putut trece prin cap ca pentru asta trebuie s-o bestelesc. Nu pentru dreptul de a alege, de a opta au murit atatia oameni in decembrie 1989, incepand cu Timisoara doamnei atat de intransigente astazi?
Credeti ca lipsa de solidaritate e caracteristica romanilor care au traversat dictatura?
Nu stiu daca este intelept sa leg lipsa curajului de traversarea unei dictaturi, dar nici n-as spune ca dictatura incurajeaza curajul. Iata, oameni care n-au trecut printr-o dictatura nu sunt astazi neaparat mai curajosi decat parintii lor, oameni care au fost striviti de cateva decenii de dictatura. Unii dintre ei sunt doar foarte obraznici, confundand curajul cu obraznicia. A spune tot ce-ti trece prin cap, a scuipa pe strada sau electronic, pe forumuri, spre oameni despre care nu stii practic nimic sau caror nu le poti ajunge la glezna nici suit pe un taburet nu este o forma de curaj. Este o forma de imbecilitate. Cand tranzitia de la frica la curaj se face prin imbecilitate, ea risca sa se eternizeze.
Ati avut vreodata sentimentul ca eticheta disidentei va aduce mai multe priviri dezaprobatoare decat atitudini de respect sau chiar recunostinta?
Da. Si aceste priviri dezaprobatoare se inmultesc in proportie geometrica, devin din ce in ce mai acuzatoare. Te pune dracul sa-ti recuperezi dosarele de urmarire informativa, dai acolo peste porcariile pe care ti le-au facut cunoscuti, amici si prieteni apropiati, basca dusmani sau necunoscuti, faci publice cateva esantioane care vorbesc despre slabiciunile omului aflat sub vremuri si te trezesti pentru a doua oara vinovat. Intai ai fost vinovat pentru ca ai silit bietii oameni sa te toarne. A doua oara esti vinovat pentru ca nu ai obrazul sa taci sau sa prezinti scuze lumii bune pe care ai pus-o in situatii neconvenabile. Discutiile purtate azi pe un asemenea subiect sunt dezolante.
Ce ati fi luat cu dumneavoastra, daca ati fi putut, din Romania pe care o paraseati in 1985?
Putinii membri de familie, prietenii, mormantul tatei, mormintele bunicilor si casa lor de la Stefanesti-Arges. Poate-l imprumutam si pe generalul Iulian Vlad, seful Securitatii, pentru a verifica rapoartele ce se trimiteau despre mine acasa, nu de alta, dar daca tot se aruncau atatia bani pe fereastra, macar unele dintre informatiile acelea sa fi fost corecte.
Corecte sau nu, v-ati transformat dosarul de Securitate intr-o carte despre care ati spus, in cateva randuri, ca o detestati profund.
Am marturisit motivul care m-a determinat sa ma uit in acel munte de mizerie. A fost un moment de slabiciune. Singurul castig este acela ca, asa cum va marturiseam mai devreme, am inteles ca nu dictatura, mecanismele ei de represiune si turnatorii au purtat vreo vinovatie. Azi, pot recunoaste deschis ca eu sunt vinovatul, eu am terorizat niste valori de care romanii sunt fascinati – dictatura, represiunea, turnatoria si lipsa de coloana vertebrala. In plus, desi am contat pe sprijinul cavaleresc al domnului Ion Cristoiu, tot n-am aflat cine era rezidentul Securitatii de la Casa Scanteii trebaluind sub numele de cod “Timaru”.
Intr-un fel, Ion Cristoiu v-a acordat deja “sprijinul”, scriind in 2006 un text care insinua ca ati putea fi o creatie a Securitatii. Nu v-ati consultat dosarul tocmai pentru a ingropa definitiv aceasta ipoteza?
Ba da. Dar nu spre a o ingropa in ochii mei, doar stiam cine sunt, ci spre a-i deschide ochii domnului Cristoiu si celor ca Domnia sa.
Falsificarea trecutului, intre indecenta si agresiune
Spuneati odata ca poporul roman nu trebuie inteles, ci iubit neconditionat daca vrei sa te ia in serios. De iubit neconditionat n-ati facut-o. L-ati inteles, atunci? Ati descoperit esentialul?
Spre deosebire de cei care isi asuma eroismul de a crede ca mor geniali si neintelesi, eu imi asum lasitatea de a marturisi ca nu inteleg poporul roman. Mi-ar fi si greu, caci fac parte din el, chiar daca nu ma las tras de urechi sau mangaiat pe cap de acest mare neinteles al umanitatii. Si-apoi, nu uitati ca, de cele mai multe ori, cand afirmam ca nu intelegem ceva, folosim un eufemism care indulceste adevarul. Intelegem, dar nu ne place deloc ce intelegem. Ce vedem ne deprima. Si atunci, oameni politicosi sau doar loviti de teama, preferam sa spunem “nu inteleg cum se poate ca…“
“Nu am trait, am supravietuit” declarati intr-un interviu descriind viata din Romania comunista. Cum se face, totusi, ca supravietuirea de atunci se incapataneaza astazi sa conteze mai mult chiar decat prezentul?
Intrebarea ar putea sugera unor oameni mai neatenti la nuante ca as fi implicat, de dimineata pana seara, in activitati de clarificare a trecutului. Or, as zice ca nu sunt. Spre a rezuma un mecanism: nu incerc sa dau nimanui lectii in legatura cu felul in care a ales sa traiasca, sa treaca prin lume, dar cand cineva pretinde ba ca a trecut si trece prin lume exact asa cum o fac eu, ba ca precautia extrema a fost singurul mod de a exista, restul atitudinilor fiind pura stupiditate, lucrurile se complica.
Nu pretind ca felul meu de a trece prin lume este mai onorabil decat al altora. Spun doar ca este diferit si, pentru ca am platit pentru aceasta diferenta, nu-mi place s-o vad stearsa ori persiflata in cugetari formulate fermecator, dar false de la cap la coada. Falsificarea propriului trecut este o indecenta. Falsificarea trecutului altora este un act de agresiune. Si eu, unul, nu ma simt in apele mele cand sunt agresat, nu am intelepciunea de a ramane de piatra, cand ceea ce numesc “gandire mitocana”, adica insolenta unor oameni destepti de a-i lua pe toti ceilalti drept idioti, ma agreseaza.
“Nu vi se pare ciudat ca imensa majoritate a eroilor postdecembristi, a dascalilor nationali de stat de drept, deschidere spre occident, integritate, curaj, DNA, sacrificiu este formata din oameni care inainte de 1989 au tacut, cum bine s-a spus, “intr-un mod asurzitor”? Au rezistat numai prin cultura. Si cu cine impart astazi cultura, caci tocmai i-am vazut pe Dan Diaconescu, Dana Grecu, fostul ministru Igas, dom’ Vanghelie si Mitica Dragomir, Bahmuteanca si Prigoana discutand aprins cu domnul Sever Voinescu despre Soren Kierkegaard si pe domnul Teodor Baconschi contrazicandu-se cu Pinalti cu privire la marile schisme din sanul bisericii catolice”, Dorin Tudoran
Credeti ca Revolutia a fost anticomunista sau, mai degraba, anticeausista?
Revolta a fost anticomunista. Lovitura de palat a fost doar anticeausista. Este si motivul pentru care ideea de revolutie este inca un subiect de controversa. Daca va uitati la anumite secvente si urmarile lor, pare ca ar fi existat si revolutie. Daca va uitati la alte intamplari si urmarile lor, revolutia pare sa fi fost, cum s-a spus, mai degraba o ”lovilutie”.
O spuneati, totusi, mai devreme: s-au castigat drepturi. Si nu s-au castigat doar pentru ca Doina Cornea sau Dorin Tudoran au avut curaj inainte de 1989, ci si pentru ca au murit oameni in 1989.
Absolut adevarat, dar exista teribilul sentiment ca au murit degeaba. Pacaliti, sacrificati, incurajati sa iasa si sa moara in strada, pentru ca palatul sa fie preluat si securizat, cei ucisi in acel decembrie 1989 continua sa fie batjocoriti in efigie. Moartea lor este scrisa cu majuscula, dar multi dintre cei care o fac o simt ca pe o bagatela. In acest timp, oameni neindrituiti sa stea in ele, nu doresc sa paraseasca locuinte de protocol. Care este dificultatea statului de drept de a-i lua de mana, dupa atatia ani, de la doamna Mioara Roman la domnul Gelu Voiculescu Voican, si a-i scoate din locuintele de care par a se fi lipit mai tare ca marca de scrisoare? De domnul Mircea Geoana nu spun nimic, ca e prea lipsit de mijloace materiale.
Au fost anii 90 un start ratat pentru Romania scapata de dictatura?
Cred ca da. S-a ratat in serie. Se rateaza si azi. Deficitul de strategie, de tactica si de vointa politica a devenit azi aproape insurmontabil. De aceea niciun guvern nu poate face mare lucru. La datoriile zilei se adauga muntele de datorii de dinainte. Cand se discuta asemenea subiecte, exista doar doua limbaje – acuzatiile sangeroase, injuriile, blestemele sau un soi aiuritor de impersonal: “Nu s-a facut aia, nu s-a realizat ailalta. Nu a fost inceputa aia, nu a fost terminanta ailalta”, spun oameni politici de toate culorile. O intrebare – cine anume ar fi trebuit sa faca aia si ailalta, daca nu ei, alesii poporului? Ai sentimentul ca aproape toti cei trecuti pe la putere considera ca toate cele pe care nu le-au realizat, nu le-au inceput sau le-au inceput dar nu le-au terminat constituiau raspunderea extraterestrilor.Totusi, nu-mi amintesc de vreo sectie de votare unde s-a ales intre candidati de pe Marte, Luna si din Galaxia Bragadiru.
Reforma statului, in acest caz, cine o face?
Nu am fost un admirator al guvernelor Boc, dar acele executive au fost obligate sa faca pasi nepopulari, mai multi poate decat era suportabil intr-o singura etapa, si pentru ca inaintea lor, multe alte executive s-au temut sa ia taurul de coarne. Au preferat sa mulga vaca de coada si sa paraseasca functiile in glorie si prosperitate, multa prosperitate personala. Prosperitate personala care nu i-a ocolit deloc nici pe colegii domnului Boc. Si ultimii au crezut, deseori, ca au luat taurul de coarne, in vreme ce trageau cu ferocitate de tatele vacii.
De ce ajungem mereu sa traim drama aceasta a ierarhiilor inversate?
Nu exista o singura explicatie pentru acest cerc vicios. Una dintre ele ar putea fi aceea ca traim cu capul in jos, circulam pe strada in maini, citim cartile cu paginile in jos, respectam cu spatele si uram din toata inima. Astfel am dobandit o perspectiva ciudata asupra lumii – doar lucrurile cu josul in sus ni se par capabile sa ne duca cat mai sus. Clasicul “Numai cine nu munceste, nu greseste” a fost substituit cu post-modernul “Numai cine greseste tot timpul, munceste cu adevarat.” Magnetul nostru planetar are polii schimbati. Unii dintre noi o iau spre sud, ca sa ajunga la Polul Nord, altii o iau spre nord, ca sa ajunga la Polul Sud. In felul acesta, “in functie de preferinte”, Tara de Foc s-ar afla fie in zona ecuatoriala, fie in apropierea Venetiei, pe langa sediul faimoasei comisii a carei autoritate o aducem in discutie, cand subiectul ne convine, sau o negam, cand subiectul e neconvenabil.
Cu alte cuvinte, puneti lipsa de normalitate, starea de “cu susul in jos”, pe seama lipsei de caracter.
O pun pe seama unei ”chinte roiale”: lipsa de viziune, lipsa de cultura politica, lipsa de bun-simt, lipsa de caracter si abundenta de “farmec”, unii ii spun si ”exceptionalism romanesc”.
Tradarea muncitorilor
Ca observator de la distanta al lumii romanesti, cum vi se pare ea astazi? Sunt multe voci care sustin ca e printre cele mai divizate societati europene.
Polarizarea discursului public pana la isterie, cultivarea razboiului de gherila pana la acte de dementa publicistica, decredibilizarea institutiilor publice prin manipularea lor in scopuri personale, impingerea serviciilor secrete in lupta pentru putere si orice ciolan politic, transformarea prezentei in Parlamentul European intr-un vehicul de a imputi scena continentala cu scandaluri de acasa, iata cateva dintre “realizarilii“ ultimei decade. Probabil ca Romania cheltuieste lunar pe un parlamentar European 30-40,000 de Euro. Cu ce s-a ales Romania din acest substantial efort financiar? Cu mutarea unor spectacole autohtone dezolante, unele chiar pestilentiale, pe “scenele” din Bruxelles, Strasbourg si alte locuri. Imi vine sa sugerez ca europarlamentarii romani sa-si plateasca singuri toate cheltuielile si, in plus, sa plateasca si o taxa suplimentara, Taxa pe Gandire Mitocana, caci ii iau de idioti pe cei care-i tin acolo si le vor plati si pensiile viagere.
Aveti convingerea ca publicul n-a participat in niciun fel la “realizarile” invocate? Calitatea celor care administreaza Romania e intr-adevar foarte scazuta, dar ce se poate spune despre romanii care ii trimit pe Vadim, Becali sau Elena Basescu in PE?
A participat. Despre cei care au trimis in PE ce au trimis tot ce pot spune este ca nu mai sunt, demult, victime. Sunt complici.
Credeti ca intelectualii au, in general, o datorie critica fata de felul in care functioneaza societatile lor? Si va intreb acest lucru aplicat: ar fi trebuit sa faca intelectualii romani ceva si n-au facut?
Despre datoriile intelectualilor din timpul dictaturii comuniste am scris pe larg in “Frig sau frica? Despre conditia intelectualului roman”, prin 1983-1984. Nu mi-am facut multi prieteni cu acele pagini. Dar am mai scris si altceva. Si anume, vinovatia intelectualitatii era imensa, dar nimeni nu vorbea si de vinovatia clasei muncitoare. Nu ni se spunea ca ea, clasa muncitoare, este forta conducatoare? Nu ni se spunea ca partidul este, in primul rand, emanatia si reprezentantul acelei clase? Evident, stiam cu totii ca este o minciuna, dar cei care ar fi trebuit sa fie primii in a spune “Asa nu se mai poate! Vorbiti si actionati in numele nostru, fara sa tineti cont de ce gandim, ce dorim” erau, in opinia mea, exact membrii clasei muncitoare. De cate ori s-a produs un pas in aceasta directie, la varf socul a fost cu mult mai mare decat cel produs de ce declarase un intelectual.
Sigur, ramanem prizonierii certitudinii ca intelectualii au datoria de care pomeniti, numai ca nu e nimic de facut cand ei, intelectualii, nu doresc sa-si exercite o asemenea datorie, incurajati fiind si de experienta ca practicarea “pupincurismului” este cu mult mai rentabila decat exercitarea spiritului critic.
Cu alte cuvinte, si unii, si altii, si intelectualii, si muncitorii si-au ratat aceasta misiune critica?
Prin “tradarea intelectualilor” nu se intelege ca intelectualii au fost tradati de cineva, ci ca ei, intelectualii, si-au cam tradat obligatiile. Printre tradatorii unui moment ori al altuia s-au aflat si muncitori. Totusi, nu a aparut si o carte intitulata “Tradarea muncitorilor”. Si asta ar fi suficient sa le aminteasca intelectualilor ce obligatii au. Adevarul este ca, asa cum exista lumpenproletariat, produs de somaj, pauperizare si declasarea sociala, exista si lumpen-elita, produsa de pauperizarea morala.
Acest tip de pauperizare fiind produsul cui? Ce resorturi o determina?
Resorturile sunt cu mult mai mult de natura interna, decat de provenienta externa. Nu cred ca cineva poate fi transformat in lichea, daca acel cineva nu are oarece vocatie de a fi lichea.
Scurt respiro poetic
Va deranjeaza ca Tudoran-disidentul l-a inghitit pe Tudoran-poetul in memoria publicului romanesc?
Ma deranjeaza ori nu, este irelevant, caci nu pot schimba nimic. Este o treaba strict intre Tudoran-poetul si Tudoran-disidentul si intre ei nu ma pot amesteca nici macar eu. Considerand ca am debutat in 1973 si prin 1983-84 eram deja un scriitor interzis, iar in 1985 am parasit Romania, abandonand scrisul, e aproape un miracol ca se mai stie cate ceva despre poetul Dorin Tudoran.
De ce nu ati continuat sa scrieti poezie si dupa parasirea Romaniei?
Am renuntat sa mai scriu poezie dupa plecarea din Romania pentru a-mi reteza cheful de a cocheta cu ideea extrem de periculoasa ca, luand viata de la capat la 40 de ani, voi putea ramane un profesionist al scrisului. Intr-o lume in care numarul celor care traiesc numai din scris este infim, anumite decizii sunt foarte greu de luat. Ideea de a-mi supune familia unor restristi nemeritate pentru a-mi satisface vanitatea, luxul de a continua sa scriu si o data pe an sa strig “Alo, da’ cu Nobelul meu cum ramane?” nu m-a tentat. De aceea, spre sfarsitul fiecarui an, sufar ca alti 500 de nobelabili romani intra in sarbatorile de iarna bosumflati in chip copilaresc.
Sa inteleg din ironia dumneavoastra ca, dupa ce au rezistat prin cultura, scriind de amorul artei inainte de 1989, romanii nu rezista astazi amorului propriu?
De amor propriu suferim mai toti, preferabil ar fi sa-l exhibam cat mai rar cu putinta. Sa zicem doar o data pe an si doar in anii bisecti.
“Domnilor Basescu si Voiculescu le-as acorda, la egalitate, Premiul Pinochio”
> Dorin Tudoran vorbeste in a doua sectiune a interviului despre cauzele si urmarile tensionatului 2012
Propria perceptie l-a inselat in urma cu ceva ani, cand intamplarea l-a adus intr-o asociere capabila sa darame orice soclu: alaturi de Dan Voiculescu, in calitate de consilier al formatiunii sale politice – atunci umanista, astazi conservatoare. Dorin Tudoran explica pentru Dela0.ro circumstantele acelei asocieri, dar reuseste mai mult decat orice sa sublinieze ca nu are pretentia ca opiniile exprimate sa sintetizeze adevaruri absolute. Raspunsurile sale? “Mai mestesugite sau mai betege, doar raspunsuri dintr-un interviu”. Ce facem cu Romania este, de fapt, lupta fiecaruia cu sine insusi.
Dela0.ro: Cata realitate e in etichete de tipul “intelectualii lui Basescu”?
Dorin Tudoran: Multa, putina si deloc. Multa, cand eticheta este aplicata unor intelectuali care il sustin pe domnul Traian Basescu in chip neconditionat, necritic, deci iresponsabil. Putina si foarte putina, atunci cand unor intelectuali li se aplica aceasta eticheta doar pentru ca au optat sa sustina proiectul politic Traian Basescu, cu nimic mai prejos decat atatea alte proiecte de acest fel, dar nu o fac in chip necritic, ci gasesc, de fiecare data cand este necesar, cinstea sa se delimiteze de un exces ori altul al proiectului, de un discurs inacceptabil, de un neincetat razboi al rafuielilor, de folosirea institutiilor statului in distrugerea adversarilor politici. Deloc, atunci cand se insinueaza, ba unii o spun in gura mare, ca nu e nimic de capul intelectualilor ce sustin proiectul politic Traian Basescu, ca fara Traian Basescu acesti intelectuali ar fi niste neica nimeni. Etichetele de tipul acesta cuprind deseori o cantitate de neadevar si rea-vointa cel putin egala molimei pe care incearca sa o combata.
Molima? Nu sunteti prea dur? Vorbeati mai devreme de dreptul la optiune.
Intelectualii care si-au ingropat la zece metri sub nivelul marii spiritul critic nu l-au ajutat pe omul politic Traian Basescu sa performeze pe cat de bine ar fi putut. Dimpotriva, i-au incurajat excesele, i-au incurajat spiritul de harta, l-au sprijinit in obsesia ca numai el stie cum poate fi rezolvat totul. L-au ajutat sa devina mai vulnerabil. Cand un om baga sub patul din dormitor o structura careia ii spune stat-de-drept si niciun sustinator nu-i spune ca se afla in eroare, de ce ne suparam ca si Gigi Becali, Dan Voiculescu, Dan Diaconescu, Dumitru Dragomir, Fane Spoitoru au si ei sub baldachin cateva cutii pline ochi cu ”statul-meu-de drept”?
In termenii incalcarii statului de drept, puneti pe picior de egalitate felul in care Traian Basescu a inteles sa-si indeplineasca mandatele cu metodele „gri” din punct de vedere legal la care a apelat USL-ul in vara anului 2012, pentru a forta demiterea presedintelui?
Nu le pun pe picior de egalitate, dar cand presedintele Basescu se adreseaza unui chestor “domnule chestor, nu e bine, nu e bine ce faceti, nu uitati ca eu v-am numit chestor” nu mai este un gest la limita constitutionalitatii, nu mai este nici macar o metoda gri. Este o amenintare. Era nevoie oare de repetarea situatiei domnului Arafat?
Are si Crin Antonescu intelectualii lui?
Niciun proiect politic nu este lipsit de sprijinul unor intelectuali care aleg sa faca pasul de la ipostaza de intelectual public, intelectualul care discuta public problemele cetatii, la intelectual care pledeaza public pentru un proiect politic, intelectualul angajat in constructia unui anume proiect politic. Ca intelectualii domnului Basescu sunt mult mai vizibili decat intelectualii domnului Antonescu asta nu e vina lui Traian Basescu. Si pentru asta domnul Dan Voiculescu nu poate cere ca domnul Traian Basescu sa fie din nou suspendat. Caci si domnul Voiculescu este un intelectual si ar trebui sa priceapa ca pana si ridicolul are limite.
Vecinatati care ucid
Stiind ca ati fost o vreme consilier al formatiunii politice fondate de acesta, dumneavoastra ati fost intelectualul lui Dan Voiculescu?
Puteti indica vreun text, vreo actiune, vreo pozitionare prin care sa dovediti ca am fost cumva intelectualul lui Dan Voiculescu? Stiti de existenta cuiva care sa fi putut reproduce, in cei noua ani scursi de atunci, vreun rand prin care sa fie dovedita calitatea mea de intelectual al lui Dan Voiculescu?
Cand am devenit editorialist la Jurnalul National, unde mai semnau si domnii Mircea Cartarescu, Mircea Dinescu, Emil Hurezeanu, Andrei Plesu si Vladimir Tismaneanu, invitatia a venit din parte lui Marius Tuca. Oricine intra in arhiva electronica a ziarului se poate convinge ca nu am publicat nimic in Jurnalul National care sa ma califice pentru titlul de intelectual al lui Dan Voiculescu. Dimpotriva, dupa ce am renuntat la colaborarea cu Jurnalul National, domnul Victor Ciutacu m-a mustruluit ca, pe cand semnam in Jurnalul National, il injuram cu anumita regularitate pe proprietarul ziarului. Afirmatiile domnului Ciutacu erau departe de adevar. Ce am facut a fost sa scriu ce credeam si despre domnul Voiculescu si, mai ales, despre prietenii sai.
Contractul de consultanta cu PUR?
Pentru mine, interesul tehnic fata de PUR a fost limpede: un partid foarte mic iese din coalitia cu cel mai puternic partid; acuza PSD-ul ca a devenit ”partid-stat”; obtine la alegerile locale rezultate neasteptat de bune – Romeo Stavarache castiga Bacaul in fata baronului Dumitru Sechelariu; anunta o platforma in care preocuparile pentru clasa de mijloc sunt predominante. Am participat la cateva intalniri, am ascultat, am incercat sa vad care sunt curentele care se ciocnesc in partid. Peste o vreme, am trimis conducerii partidului o evaluare. La sfarsitul lui august sau inceputul lui septembrie 2004 a avut loc congresul partidului unde dintre optiunile pe care le aveau au optat pentru refacerea aliantei cu PSD. Din punctul meu de vedere, era un scenariu care nu indica rabdarea de a construi, ci graba de a reveni, cu orice chip, in Parlament si eventual la guvernare.
A fost dreptul PUR sa opteze pentru acel scenariu si a fost dreptul meu sa transmit conducerii partidului ca nu vad niciun motiv pentru care as fi interesat sa continuu contractul de consultanta. Contractul a fost denuntat prin acordul ambelor parti. Obisnuita cu balciul ce urmeaza in asemenea situatii, multa lume s-a asteptat ca voi face declaratii incendiare. Nu le-am facut, nu le fac si nu le voi face vreodata. Traiesc si trec prin lume altfel decat actorii de circ politic.
Ati continuat, totusi, sa scrieti la vremea respectiva in Jurnalul National.
Am continuat sa scriu dupa denuntarea contractului de consultant, caci cele doua ipostaze – editorialist si consilier al PUR – nu au fost niciodata conditionate una de cealalta. In perioada in care am onorat contractul cu PUR, niciunul dintre editorialele mele din Jurnalul National nu s-a ocupat de subiecte politice romanesti.
Cand au aparut informatii legate de legaturile domnului Voiculescu cu Securitatea, am scris un pamflet ”Mircea, Felix si Dorin”. Marius Tuca l-a publicat si a luat nota de hotararea mea de a inceta colaborarea cu Jurnalul National. Cum a reactionat domnul Dan Voiculescu, scrisoarea publica pe care mi-a adresat-o in Jurnalul National, comunicatul involburat dat de doamna Camelia Voiculescu, publicat in Jurnalul National si difuzat de Antene, nu m-au mai preocupat, dupa ce le-am raspuns punctual.
Ati vorbit, insa, ulterior despre „vecinatati care ucid”. V-ati gandit vreodata ca Dan Voiculescu s-a folosit de vecinatatea dumneavoastra pentru a-si cultiva cota de onorabilitate? „Daca Dorin Tudoran il consiliaza, poate nu e atat de negru pe cat pare”, si-ar fi putut spune un om de buna credinta.
Nu pot intra in capul altcuiva, stiu doar ce este in capul meu. Si-apoi, nu uitati esentialul: in anul 2004 nu existau dovezi, existau doar acuzatii. In urma cu putin timp, presat cu intrebari intr-un interviu televizat, presedintele Basescu a recunoscut ca il intalnise pe domnul Voiculescu, dar, adauga domnul Basescu, cand il intalnise nu existau dovezile care au aparut ulterior. Absolut exact. Statul de drept care-si propune inlocuirea prezumtiei de nevinovatie cu prezumtia de vinovatie este o caricatura a statului de drept.
“Un amanunt amuzant, unul dintre multele legate de reactiile explozive fata de “crima” comisa de mine: primul si, probabil, cel mai dur comunicat in legatura cu ea a fost dat la vremea respectiva de domnul Mugur Ciuvica. Exista vreo zi astazi in care domnul Ciuvica sa nu fie in emisiunile cele mai dure difuzate de Antena 3?”, Dorin Tudoran
Daca ati avea de facut aceasta singura alegere – Traian Basescu sau Dan Voiculescu – ce ati alege?
Mi-am castigat, de mult, dreptul de a nu fi prizonierul unei oferte atat de restrictive. Daca as avea de ales doar intre cei doi pentru a desemna un capitan de nava, l-as alege pe domnul Basescu. Daca ar fi vorba despre conducerea unei agentii comerciale, l-as alege pe domnul Voiculescu. Daca ar fi vorba de Premiul Pinochio, as opta pentru varianta Ex Aequo. Daca in joc ar fi Premiul Tranchilizantul de Aur, l-as oferi domnului Voiculescu, pentru ca psihoza maniaco-depresivo-agresiva, adica “Obsesia Basescu”, de care sufera mi se pare mai puternica decat insomnia de radacina Voiculescu de care sufera domnul Basescu. Sigur, exista si indicii ca, daca o tine langa, domnul Basescu ma va face sa cred ca si acest premiu s-ar putea atribui Ex Aequo, Domniei sale si domnului Voiculescu.
Serios vorbind, ar fi intristator ca romanii sa ramana prizonierii rafuielilor dintre domnii Basescu si Voiculescu, ca sa nu mai spun ca pana si cei doi ar avea suficient de multe lucruri mai importante de facut decat sa imparta societatea romaneasca in pro-Basescu si pro-Voiculescu. Este un lucru pe care consilierii celor doi politicieni ce-si doresc reciproc pieirea politica ar trebui sa-l discute cu clientii lor. Dar nu spre a-i intarata si mai tare, ci spre a-i domoli.
O intrebare pentru reporter
Cum vi se pare stilul de a face presa al entitatilor media din trustul familiei Voiculescu?
Cred ca entitatea media a trustului Intact pentru care romanii de varsta domnului Voiculescu au de ce sa-i multumeasca acestuia din urma este canalul de radio Romantic FM care difuzeaza muzica foarte buna si mai de demult. De altfel, i-am si facut aceasta marturisire domnului Voiculescu.
Altfel, stilul Antenelor mi se pare inacceptabil. Exista si lucruri bine facute de entitatile media din trustul Intact. Am vazut destule emisiuni de buna calitate la Antene. Am nimerit peste o emisiune excelenta a domnului Mihai Gadea avand-o drept invitata pe doamna Angela Gheorghiu. A doua zi am vazut alte emisiuni ale Antenei 3 care nu au nimic de-a face cu jurnalismul. Pe scurt, un canal de televiziune ca Antena 3 este orice numai unul de “stiri si informatii” nu. Gandindu-ma, insa, la scopurile stravezii pe care le urmaresc, Evenimentul zilei si canalul de televiziune B1 nu mi se par cu nimic mai breze decat entitatile media din trustul familiei Voiculescu.
Credeti ca aplica aceleasi tactici, dar in sprijinul adversarilor USL?
Par mai putin agresive. Par intr-un conflict mai mic cu deontologia nu pentru ca profesionismul lor este mai mare, ci din cauza ca sunt mai firave financiar, acopera substantial mai putin spatiu si teritoriu decat mecanismele trustului Intact. Desi l-au importat de la Intact pe domnul Ion Cristoiu si al sau know-how de extractie intacta, cele doua entitati media pro-Basescu nu se ridica inca la faima trista cucerita de ceilalti. Dar cu infuzie majora de capital, Evenimentul zile si B1 pot ajunge sa se bata de la egal la egal cu entitatile media ale trustului Intact.
Scrutarea intereselor urmarite de entitatile media ale trustului Intact este mai usor de facut, caci in cazul lor se stie cu exactitate proprietarul – Dan Voiculescu. In cazul Evenimentului zilei si a canalului B1 aceasta informatie este mai difuza.
Dar am si eu o intrebare pentru dumneavoastra…
Va rog.
Vlad Stoicescu si alti cativa gazetari tineri au plecat de la Evenimentul zilei sufocati de prea-plinul deontologiei bantuind entitatea media respectiva?
Intrebarea dumneavoastra contine si raspunsul, daca punem ghilimelele de rigoare unde trebuie. Nu pot, totusi, sa va raspund decat cu privire la motivele mele: am plecat pentru ca semnatura mea fusese eliminata din pagina de opinii si pentru ca ziarul incepuse sa publice interviuri pe care le-as cataloga cu un singur cuvant: “servite”. Permiteti-mi sa revin, insa, la rolul intervievatorului. Considerati ca ar fi fost mai bine pentru Romania ca Traian Basescu sa fie demis la referendumul din vara anului trecut?
Nu, daca tinem cont de subrezenia motivelor invocate in documentul trimis Curtii Constitutionale a Romaniei. Da, daca ne intereseaza ce cred oamenii iesiti la vot. Asa cum am scris asta vara, domnul Basescu este singurul om politic care a castigat un referendum fara sa participe la el si indemnand electoratul sa nu iasa la vot. Pe de alta parte, avea sediu de campanie, duhovnic cu funia de usturoi la brau, pentru exorcizarea diavolului din buletinele de vot, si purtatori de cuvant care jurau pe statul de drept. Stat de drept in care pilonii statului cu pricina invita la neparticiparea la vot mi se pare un spectacol instructiv.
Pe de alta parte, incercarea de a umili un sef de stat nu este o dovada de intelepciune, ci de pripeala, de varsare a nadufului. Daca tot nu exista loc pentru coabitare politica, ar trebui gasite alte cai de a solutiona impasul. Chiar si organizarea unui referendum, dar in conditii acceptate si acceptabile, nu impuse prin intermediari.
Imi amintesc motivul invocat de un adversar politic al domnului Basescu, ca presedintele trebuia demis pentru ca popularitatea sa in sondaje a scazut foarte mult. Dupa un asemenea rationament, presedintele Obama trebuia demis cam dupa vreo doi ani din primul mandat. Intre timp, a castigat un al doilea mandat. Zeci de presedinti sau premieri au trecut sau vor trece prin acelasi loc, deficit de popularitate in sondaje. Dar, ne place ori nu, solutia nu este sa-i hacuim public.
Ce se poate spune despre cei care au invocat o lovitura de stat parlamentara?
Iara aveam de-a face cu exceptionalismul romanesc. Are loc sedinta camerelor reunite ale Parlamentului, seful statului este invitat spre a afla ce i se imputa. Raspunde acuzatiilor, le respinge. Parlamentul ia decizia organizarii unui referendum. Seful statului spune, bine, ne vedem la referendum. Dupa care alerteaza tot ce poate fi alertat, de la CCR la soferul doamnei Viviane Reding. Intern, este limpede ca presedintele nu poate iesi cu bine din referendum. Extern, se hotaraste ca presedintele trebuie sa ramana in functie.
Se gaseste si documentul care legitimeaza dorinta celor speriati de referendum – conteaza numarul total al celor aflati pe listele de alegatori, nu numarul celor care spun ce vor iesind la vot. Si legea nu poate fi schimbata. Din acest moment, presedintele poate dormi linistit. La ce a dus tot vulcanul asta in stare de eruptie vreme de cateva luni? Ce fusese declarat drept inacceptabil inainte de referendum, coabitarea politica, devine, brusc si inaltator, posibil dupa referendum. Oameni care s-au amenintat reciproc cu puscaria, cad de acord sa coabiteze.
Coabiteaza?
Hai sa fim seriosi…
Basescu-Iliescu, o cursa pentru istorie
Vi s-a oferit vreo functie oficiala de la momentul preluarii puterii de catre USL in primavara anului trecut?
Daca, cumva, intrebarea a fost declansata de afirmatiile facute de domnii Horia Ghibutiu si Mircea Marian intr-o emisiune a domnului Ion Cristoiu, la B1, afirmatii potrivit carora eu am fost prima optiune a liberalilor pentru functia de presedinte al ICR, dar apoi s-a ajuns la numirea domnului Andrei Marga, va spun exact ce am spus pe blogul unde am gasit informatia respectiva: era vorba de o intoxicare careia i-au cazut victime cei doi jurnalisti.
Nu-l cunosc pe domnul Crin Antonescu, nu l-am intalnit niciodata, am vorbit o singura data la telefon pret de zece minute, dar in niciun caz despre functia de presedinte ICR. Pentru mine o “oferta oficiala” inseamna doar una facuta de persoana sau institutia indrituita prin lege sa faca si sa-si asume o asemenea oferta. Nu mi s-a oferit vreo functie dupa preluarea puterii de catre USL. Si-apoi, de ce mi s-ar fi oferit? Nu sunt membru al unui partid politic din coalitie, nici macar nu m-am dovedit un sustinator al coalitiei respective. Nu m-am angajat in vreo campanie de presa pro-USL, nu am scris favorabil despre USL. E drept, nici n-am criticat-o, cand si-ar fi dorit dusmanii ei sa vada aceasta uniune criticata.
Nu cred ca e vorba doar de dusmani si prieteni. Plagiatul unei persoane ajunse in fotoliul de prim-ministru este greu de trecut cu vederea, de exemplu, macar pentru faptul ca indica o deficienta de ordin moral care pune sub semnul intrebarii insasi capacitatea de a gestiona corect treburile guvernarii.
Cum am fost macelarit in anii dictaturii Ceausescu si pentru vina de a fi dat in vileag plagiatul unui autor simpatizat de Putere, ar fi fost straniu sa raman de piatra in fata altui plagiat. Daca nu am intervenit insistent in discutie, asa cum o doreau unii, nici nu am evitat sa-mi spun parerea. Ce am evitat a fost sa intru intr-un joc in care tonul era extrem de ridicat nu atat din cauza faptei, ci din cauza mizei politice. De scris, am scris, si fara niciun echivoc. Plagiatul ramane plagiat, chiar daca acest scandal a izbucnit din initiative care au avut cu mult mai putin de-a face cu partea profesionala, decat cu razboiul politic. Dusmanii politici ai domnului Ponta au reusit nu doar pentru ca-l doreau desfiintat, ci pentru ca domnul Ponta le-a oferit munitia de care aveau nevoie.
Credeti ca Traian Basescu este un presedinte mai rau sau mai bun decat a fost Ion Iliescu?
Nu cred prea mult in comparatii de acest fel. Chiar daca mandatele a doi presedinti sunt apropiate in timp, climatul politic, social, reasezarile placilor tectonice politice interne si externe pot fi foarte diferite. Probabil ca domnul Iliescu a fost candidatul potrivit pentru perioada de tranzitie. Terenul fusese pregatit – la nivel practic si de confort psihologic al maselor – pentru un om de tip Ion Iliescu spre finalul dictaturii lui Ceausescu.
Domnul Basescu a venit pe valul de asteptare declansat de nevoia afirmarii unor oameni politici energici, carismatici, capabili sa sparga un status quo, pregatiti sa reziste la tavaleli zilnice, predispusi la bai de multime. Domnul Basescu se potrivea fisei de post incoltita sau inoculata in mentalul colectiv.
Orice ne-ar rezerva viitorul, cred ca domnul Traian Basescu va ramane in istorie drept un politician care a dominat scena politica in chip aproape absolut. Talentul de politician va putea fi greu de negat. Surprizele si diferentele de opinii intre cei care vor scrie istoria acestor ani ar putea veni insa tocmai din detalii, din informatii si dovezi din ce in ce mai limpezi in legatura cu mijloacele folosite spre a domina in acest fel scena politica.
Un om asediat
Vorbiti de viitor. Cum vi s-a parut Crin Antonescu in luna petrecuta ca interimar la Cotroceni?
Mi-a produs impresia unui om asediat. De partenerii de coalitie. De dusmanii politici. De trimisii diplomatici. De mecanismele din care face parte Romania. Si mai ales, asediat de noutatea pozitiei in care s-a trezit. Multi dintre noi spun ca sunt pregatiti pentru o situatie sau alta, chiar pregatiti sa moara. Cand trebuie sa moara, unii afla ca nu prea sunt pregatiti…
Dincolo de acomodarea strict personala cu realitatile functiei, e de analizat totusi si felul in care a inteles sa propuna un alt model prezidential, fie doar si pentru o luna de zile, pana la revenirea in functie a lui Traian Basescu. Domnul Antonescu n-a reusit sa trateze nici macar pentru cateva clipe nevroza colectiva, adica sa fie in sfarsit mediator. A parut un om nervos nu doar pentru ca era asediat institutional, ci poate si pentru ca era asediat de propria dorinta de a ajunge odata la Cotroceni? “Eu in locul lui” nu e un plan prea grozav pentru Romania, oricine ar fi personajele implicate.
Nu, nu este un plan. Nu uitati insa ca intre domnii Basescu si Antonescu exista cel putin un episod nu doar foarte personal, ci extrem de dureros. Este vorba de dezbaterea in care o replica a domnului Basescu batea sau a parut multora ca bate spre o tragedie – sinuciderea sotiei domnului Antonescu. Asemenea replici lasa urme pe care nu le putem banui.
Invocati asediul „mecanismelor din care face parte Romania” in perioada suspendarii presedintelui Basescu. Puteti fi mai exact?
Domnul Crin Antonescu nu a banuit cat de puternica este reteaua de PR a presedintelui Basescu. Este vorba de o plasa construita in ani, consolidata cu pricepere, intretinuta cu perspicacitate. Intervine apoi personalizarea pe care partenerii o fac, “X este garantul aganjamentelor luate de Romania”, ”Y este partenerul nostru in Romania.” Ce sa mai spun despre cinismul, insolenta unora dintre reprezentantii partenerilor Romaniei…
Cand ambasadorul american, domnul Mark Gitenstein, afirma ca gurul sau in materie de Justitie in Romania este doamna Monica Macovei si ca inainte de a lua o pozitie in legatura cu asemenea subiecte o consulta pe doamna Macovei, trebuie sa fii mai abil decat insolenta celui mai puternic ca tine. Daca domnul Gitenstein ar fi marturisit ca nu formuleaza nicio pozitie inainte de a o consulta pe doamna Renate Weber, domnul Antonescu putea fi mai relaxat. Numai ca doamna Weber era demna de a fi consultata, pe cand lucra la Cotroceni. Cum a plecat de acolo, nu a mai fost demna de a fi consultata. Ba, dintr-o constanta aparatoare a valorilor statului de drept, lupta in care are exact aceeasi vechime ca doamna Monica Macovei, a devenit in capul unora un dusman al statului de drept.
A mai existat un moment in care cei din jurul domnului Antonescu ar fi trebuit sa cantareasca foarte atent ce se intampla. Momentul a fost acela in care domnul Sebastian Lazaroiu scria ca tot ce a avut sa-i spuna Philip Gordon lui Crin Antonescu a fost ”Fuck off, kid!…” Eu, unul, nu-mi amintesc de o precizare, o declaratie, o delimitare, o dezavuare venita dinspre partea americana in care sa se spuna ca afirmatia domnului Lazaroiu este o elucubratie.
Faptul ca n-au facut-o arata ca…
…in politica unii au dreptate, altii au dreptul. Putini sunt cei care avand dreptate stiu sa-si castige privilegiul de a avea dreptul.
Daca ati fi consilierul lui Crin Antonescu, ce i-ati recomanda?
Cred ca domnul Antonescu nu gaseste suficient de frecvent resursele de a construi o balanta care sa-l favorizeze intre sinceritate si precautie. De exemplu, este evident ca, desi semnaleaza o stare reala, starea de putrefactie morala a presei din Romania, Raportul Comisiei Europene preia, fara sa mestece, toate poncifele campaniei pro-Basescu. Evident, este revoltator sa vezi asa ceva. Dar un om politic care doreste sa aiba un viitor de anvergura greseste afirmand, din amaraciune, ca nu a citit inca documentul respectiv, fiindca este tiparit cu litera prea mica.
Imi permit sa-i sugerez, pe aceasta cale, domnului Antonescu ca, mai ales in cazul unui om politic, una e vederea si alta este viziunea. Faptul ca unui marinar ii este suficienta doar vederea pentru a reusi nu ar trebui sa-l incurajeze pe domnul Antonescu sa creada ca in proiectul politic in care s-a angajat un profesor de istorie poate reusi si el in lipsa unei viziuni. Cand recurg la serviciile unui medic, marinarul si profesorul de istorie nu aleg, neaparat, amandoi doctorul de ochi. E posibil sa aiba nevoie de specialisti diferiti, in functie de ce-i doare, ce li se nazare si de ce au nevoie spre a functiona cat de cat plauzibil.
Utopiile romanului
Realist vorbind, vedeti mai multe sanse ca Romania de maine sa faca macar cativa pasi inainte, sa bata pasul pe loc sau sa regreseze?
Pentru a nu fi acuzat ca am plagiat declaratia unui ilustru colaborator al ziarului Adevarul, marturisesc teama ca Romania va arata nu doar in anul 2030, ci chiar in anul 2050 la fel ca Romania de azi. Spre a contrazice o asemenea banuiala posomorata, oamenii tineri trebuie sa-si aduca aminte ca vor imbatrani. Si pentru a imbatrani cum isi doresc, nu trebuie sa calce in aceleasi gropi in care au calcat si calca batranii intelepti romani de astazi. Sa-si asume propriile gropi, doar asa s-ar putea ca impasurile sa fie mai putin adanci si ceva mai rare decat pana acum.
Mai gasiti vreo miza in ce se intampla cu Romania?
O miza personala, nu. O miza de suflet, da. Este si motivul pentru care mai soptesc pe un blog personal. Daca nu as sti ca suna caraghios si nici nu ajuta la nimic, as spune ca ma doare sufletul pentru ce se intampla in Romania, o tara care nu mai are suflet.
Permiteti-mi sa fiu mai optimist: are cata vreme putem sa ne intrebam ce facem cu Romania.
Domnule Stoicescu, Romania este a dumneavoastra si a celor mai tineri ca dumneavoastra. In consecinta, singurul raspuns concludent, practic, trebuie sa vina, si va veni, din partea dumneavoastra. Si a celor mai tineri decat dumneavoastra. Celelate raspunsuri, mai mestesugite sau mai betege, raman doar raspunsuri dintr-un interviu. Daca o tara ar putea fi cladita din interviuri sclipitoare, Romania ar fi de mult Paradisul, iar romanul “omul nou” visat de la Campanella incoace, ba, chiar si inainte de el. Daca exista un tip de om care nu ar putea sa respire nici macar un minut in “Cetatea Soarelui”, acela este romanul. Utopiile romanului, cel din carne si oase, nu sunt de tip renascentist. Si asta mi-l face atat de drag, mult mai drag decat imi este romanul din carti, reviste si interviuri.
