Foto: Fototeca online a comunismului românesc, cota 218/1968

Mihai Beniuc a fost comunist și a murit comunist. Nu s-a dezis de metodele și faptele regimului totalitar instaurat de tancurile sovietice la București. S-a mai dezis, în trecerea timpului, doar de unii tovarăși de drum.

Beniuc s-a născut în 1907 și a murit în 1988. Se apropiase de comuniști încă din Interbelic, din anii de ilegalitate ai partidului. Cu toate acestea, și-a făcut studiile în Germania nazistă. 

Mihai Beniuc a fost și om de știință (a studiat psihologia animalelor). Dictatul de la Viena (30 august 1940) l-a prins asistent universitar la Cluj.

După 1944, cariera lui Beniuc cunoaște o ascensiune extraordinară: este atașat cultural la Moscova, apoi conduce – de facto – Uniunea Scriitorilor din 1950 până în 1965, deși în primii ani este doar secretar sau prim-secretar (sub Sadoveanu, de pildă).

În scripte, a fost președintele Uniunii din 1962. Precum partenerii săi de fervoare și teroare ideologică, și Beniuc a acceptat și încurajat cultul propriei personalități. 

Oricât de mare ar fi fost ca poet comunist, Beniuc rămânea totuși un om mic la stat, aproape un pitic, fiind adeseori batjocorit din această pricină (principalul său adversar era Zaharia Stancu, care i-a și succedat la conducerea Uniunii Scriitorilor).

Mihai Beniuc nu a fost doar comunist, a fost filosovietic. De altfel, motivul pentru care a fost înlăturat în 1965 de la conducerea Uniunii Scriitorilor a fost chiar reorientarea comunismului românesc spre elementul național. 

Beniuc era autorul volumului Cântec pentru tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej, publicat în 1951. Însă la moartea lui Dej (19 martie 1965) poetul se arăta scârbit de caracterul și pofta de parvenire a fostului coleg de celulă și mentor al lui Nicolae Ceaușescu. 

Beniuc nu l-a avut la inimă nici pe dictatorul din ultimii douăzeci și cinci de ani de comunism românesc, manifestându-și aversiunea într-o poezie, „Nero”, cunoscută în cercurile scriitorilor anti-ceaușiști:

Mințiți! Dar cine să v-o spună-n față?
Căci mai sperăm, când suntem în viață
Să vă vedem bălăbăniți în ștreang
Pe voi, mai marii țării, după rang
Iar să se vadă bine cel mai sus
Va fi iubitul fiu al țării pus
Din Scornicești, pe nume Nicolae
Dintre potăi, cum știți, cel mai potaie!


(publicată postum în volumul Cântece și descântece de pierzanie, Editura Eminescu, 1998) 

Dar să nu vă închipuiți că Mihai Beniuc și-a pierdut privilegiile în anii târzii ai comunismului. Nu. A murit academician. Dezgustat de literați, a vrut să fie trecut la secția de filosofie – „Eu o să trec Secția de filosofie, m-am săturat de escroci și urzirile lor infame”. 

Marii noștri scriitori

Adevărul e că avea mulți adversari Mihai Beniuc – chiar printre comuniștii alături de care se aventurase să construiască lumea nouă. Legenda spune că într-o zi prozatorul Petre Dumitriu (care era falnic) i-a spus poetului Beniuc (care era pitic): „Urcă-te pe un scaun, să pot să-ți dau două palme”. Vorba a rămas în limbă. 

Alt adversar al lui Mihai Beniuc era, cum ați aflat deja, teleormăneanul Zaharia Stancu. Și constata Stancu, după ce scundul Beniuc își luase permisul de conducere (categoria B), că umblă prin București o mașină fără șofer. 

Iar Marin Preda nota în jurnalul său, la 1 februarie 1965: „Săraci și ignorați, am avut pe Eminescu și Caragiale, bogați nu avem decât lăncrănjeni, beniuci, jebeleni, stoieni. Adică nimic”. Așa era pe atunci.

E greu să înțelegem, în toate nuanțele, tabloul cu marii noștri scriitori din a doua jumătate a secolului XX făcând abstracție de memoriile poetului Mihai Beniuc.

„Sunt atât de numeroase scrisori în casa mea și atâtea însemnări, prin diferite carnete și caiete, încât ar merita să fie explorate, nu pentru persoana mea, ci pentru cunoașterea oamenilor și a timpului în care am trăit”, nota poetul în ziua de 2 ianuarie 1968.

Iar noi, la Pixul cu mină, ne-am propus să înțelegem și să nu uităm.

Folosim, mai jos, fragmente dintr-o carte care ar fi meritat mai multă atenție: Mihai Beniuc, Însemnările unui om de rând. Pagini de jurnal și memorii (1965-1969; 1971; 1974).

Volumul a apărut la Editura Mega, din Cluj-Napoca, în anul 2016. Vă recomandăm să-l căutați și să-l citiți integral.

BENIUC DESPRE CEI CARE AJUNG LA PUTERE

Cine-și închipuie că cei ce cuceresc puterea vor s-o mai părăsească este un debil mintal. Cine și-a ridicat palate nu le-a ridicat pentru alții, decât pentru sine și ai săi, cu atât mai mult cu cât n-a avut altele înainte.

BENIUC DESPRE CREDINȚA ÎN COMUNISM ȘI ÎN STALIN

Pentru naivitatea lor, ar trebui să li se ridice monumente până la cer lui Marx, Engels și Lenin. Desigur, nu și lui Stalin, cu care se pune capăt iluziei, dar definitiv. În orice caz, nu pentru Stalin sau Gheorghiu-Dej, despre care am scris cu convingere, dar aceasta nu-mi micșorează eroarea artistică, nu-mi scade vina și nu-mi anihilează, subiectiv, sentimentul de rușine.

BENIUC DESPRE SCHIMBĂRILE DIN ANUL ISTORIC 1968

De câte ori răsfoiesc o publicație românească de azi, impresia ce mi-o lasă este regresul, deruta, aplatizarea tradiționalistă cu searbăd iz reacționar și înecăcioasă putoare naționalistă.

BENIUC DESPRE POLITICIENI

Toți marii oameni politici sunt niște lași fără egal. Dragi contemporani, dacă voi muri înainte de a demonstra (prin tot ceea ce știu despre aceste canalii), vă rog să mă credeți pe cuvânt, căci știu ce spun. 

Această sângeroasă bandă de lași e cea mai veche și mai primejdioasă pacoste pentru omenire și pentru planetă chiar. Au o singură metodă de a se menține: demagogia. Iar demagogia e vărsare de sânge nevinovat. Toți marii politicieni sunt niște criminali înrăiți. De când e lumea așa e. Atenție! 

BENIUC DESPRE REFUZUL DE A DEȚINE PROPRIETĂȚI

(Am refuzat să îmi cumpăr o casă) deoarece moralmente mă simțeam prost ca proprietar și consideram că este o rușine ca un comunist să aibă un apartament propriu.

BENIUC DESPRE OMUL DE RÂND

Am fost totdeauna dornic să fac investigații în viața oamenilor, a oamenilor de rând, nu a celor mari, care nu mi s-a părut nicicând prea ispititoare, aparținând mai mult altora decât lor înșiși.

Omul de rând este altceva. Omul de rând are viața sa proprie, cu întâmplările ei, unică, necunoscută, despre care nu se spune în cărți și nu se scrie în ziare. Acolo, în viața omului de rând, găsești, într-adevăr, noul, lucruri necercetate, fapte neștiute, și nu există bucurie mai mare decât să descoperi ceva nou.

BENIUC DESPRE VIAȚA ȘI OPERA SA

Parafrazând un proverb arab, aș putea și eu să spun: La douăzeci de ani n-am fost frumos, la treizeci n-am fost puternic, la cincizeci n-am fost înțelept, iar la șaizeci m-am pomenit că-s bătrân. Ce a fost înainte de douăzeci n-a fost interesant, ce urmează după șaizeci se cam știe și nu e important.

N-am realizat nimic în viață sau aproape nimic. În niciun caz ceva deosebit. Dar am văzut, aș putea spune chiar că am pățit, multe. Ar merita să le scriu nu pentru mine, ci pentru ele.

Nu știu dacă voi reuși, căci de nenumărate ori m-am apucat de această treabă și de tot atâtea ori m-am lăsat păgubaș. La fel am făcut cam cu tot ce am întreprins în viață: fundamente și ziduri părăsite. Niciodată n-am ajuns la acoperiș, nici măcar până sub viitoarea streașină. Culmea e că tot nu-mi pare rău.

Desigur, am o ocupație, poate mai multe, sunt profesor universitar, membru al Academiei, a diferite societăți culturale și științifice din țară și străinătate, autor a numeroase cărți literare și științifice, un nume cunoscut, aproape celebru, lăudat și înjurat – pe scurt, cineva. Dar uite că mă lasă cu totul rece acest lucru, acest cineva.

BENIUC DESPRE DESTINUL SCRIITORILOR

În materie de scris, fiecare se descurcă singur și devine nemuritor sau moare pe cont propriu, iar dacă mai învie, este treaba urmașilor și valoarea sa intrinsecă.

BENIUC DESPRE ALUNGAREA SA DE LA ȘEFIA UNIUNII (ÎN 1965)

Toți sunt bine mersi, grași, teferi, cu salarii și venituri multiple și multilaterale, reeditați (căci de scris nou nu prea au scris ceva deosebit, afară de venerabilul Arghezi). Deci veniseră acești corifei să dărâme „statuia” mea, ridicată pe dogmatism, megalomanie, lipsă de talent și câte altele, între care teroarea și pumnul în gură la oricine îndrăznea să crâcnească. Culmea e că cei ce îndrumă sorțile literaturii nu și-au dat seama de aceasta, timp de șaisprezece ani.

Zaharia Stancu, Geo Bogza și un oarecare Ion Brad, Eugen Jebeleanu și alții au vărsat peste mine haznale și hârdaie de lături și fecale, bine condimentate cu toate calomniile și minciunile imaginabile și garnisite cu o bogată laudă de sine. A venit apoi Maria Banuș, cu un țucal proaspăt scos de sub rochie, dintre craci, și, turnându-mi-l grațios în cap, m-a „încoronat”.

Aplauzele, când a fost vorba de insulte la adresa mea și de sfruntate minciuni, n-au existat în Sala Mică a Palatului Republicii, unde a avut loc conferința. Domnea propriu-zis consternarea.

BENIUC DESPRE BOGZA: „ESTE UN CANIBAL”

Fierul roșu peste calomnie și clevetire l-a pus scrisoarea lui Tudor Arghezi, care, amintindu-și de Geo Bogza că i-a sărutat odată, în public, mâna, trăgându-i-o cu silă a spus că acest gest „măreț” l-a făcut cel mai lung scriitor român, pentru că mâna care a scris Cuvinte potrivite și Cântare Omului mirosea a carne bună, eventual tăiată, să fie mâncată. 

Căci – zic eu – numai în aparență este o nesfârșită tenie literară, lungită ca monstrul din Loch Ness, prin intestinul gros al tuturor regimurilor perindate în această țară; în realitate, este un canibal în breșa liberă a republicii literelor române.

Altcineva se zice că l-a întrebat pe Geo Bogza dacă e adevărat că și-a trimis fotografia proprie, gol cum l-a născut mă-sa, dar în faza „bărbăției”, lui Nicolae Iorga. Se cunoaște faptul. Pe fotografie scria „Noi avem! Tu ai?” sau așa ceva.

Bogza s-a bâlbâit, dar fotografia a fost trimisă, știe Aurel Baranga, prietenul lui Geo Bogza, tot așa cum cel mai bun prieten al lui Geo Bogza, adică Zaharia Stancu, știe ce luptător a fost autorul Poemului invectivă (nu cel mai pornografic dintre ale sale) într-o „spanie” care nu figurează pe nicio hartă terestră (n.r. – Beniuc îl acuza pe Bogza că nici n-a ajuns în Spania, în timpul războiului civil, de unde trimitea către țară reportaje; că le scria dintr-o cafenea franceză). 

BENIUC DESPRE GREUTĂȚILE CONJUGALE (ÎN 1965)

Azi nevastă-mea mi-a spus că am nenorocit-o. Timp de 15 ani numai de chinuri și torturi (a avut parte). De fapt, la aceștia se mai adaugă vreo patru, căci suntem căsătoriți din anul 1945.

M-am nenorocit și pe mine, căci mă cred cel mai inteligent om din lume, zicea. Dar asta n-ar fi nimic; răul e că aduc nenorocirea și peste alții. N-a avut o singură clipă bună măcar cu mine. Poate că este așa. Va trebui să dispar. Culmea e că nu am de ce mă căi. Sunt numai mâhnit.

BENIUC DESPRE ADVERSARII SĂI

Ce era să să răspund calomniatorilor și defăimătorilor mei? Lui Zaharia Stancu, că a fost agent de Siguranță și spion internațional, și ca atare la ce se poate aștepta omul de la el. Lui Geo Bogza, (…) că prin 1940 a amenințat că, dacă mai îndrăznește vreunul să-i vorbească de partidul comunist, îl dă pe mâna Siguranței. „Vă bag în pizda mamii voastre, cu partidul vostru cu tot!” a spus.

Puteam să angajez un astfel de dialog? Era o cinste pentru scriitori și pentru țară? Mă mai puteam considera comunist? 

(…) De la pauza de prânz am plecat și nu m-am mai întors la acei oameni. N-am mai putut sta alături de același prezidiu, la aceeași masă, cu niște antropofagi ca Geo Bogza și Zaharia Stancu.

BENIUC DESPRE O ÎNTÂLNIRE CU ZAHARIA STANCU ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI

Cu Zaharia Stancu niciodată n-aș fi vorbit despre rândunele. (…) Într-una din acele zile (n.r. – din 1940, în timpul conducerii legionare) m-am întâlnit cu Stancu la „Café de la Paix”, „tractirul” scriitorilor, cum îi spunea poetul și actorul Emil Botta. Era foarte amărât pentru că legionarii îi desființaseră publicația, indiscutabil cu meritele ei, Azi, dar pe care eu o detestam de când tipărise acolo, sub semnătură proprie, niște articole cu tunete și trăznete și cu hârdaie de murdărie, din cele mai împuțite cazane naționaliste, împotriva Uniunii Sovietice.

Era clar că aceste „merite” nu ar fi fost suficiente pentru ca Stancu să fie „iertat” de Garda de Fier și primit în rândurile ei. Prea era el omul polițiștilor Gabriel Marinescu și Cristescu, primul ucis de legionari într-un măcel ce-i caracterizează, la Jilava, al doilea bine merci și astăzi.

Și acum ce ai de gând să faci? l-am întrebat.

Am să mănânc, să beau cafea, să fumez și să mă cac! 

Zaharia Stancu e țăranul de la Dunăre, amestec ciudat de român și bulgar (o soră de-a lui e măritată cu un bulgar, în Bulgaria), iar limbajul acesta îl caracterizează.

A stins în ceașca de cafea un muc de țigară, al optulea sau al zecelea, apoi a continuat mai încet, privindu-mă în ochi. 

Mi-am scos o măsea, dar simt că măseaua crește iar la loc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.