În anul 2014, Klaus Iohannis (pe atunci de 14 ani primar al Sibiului) participa la alegerile prezidențiale (din partea Partidului Național Liberal) și îl învingea pe Victor Ponta (premier PSD la acea dată).
Tot atunci, în toamna alegerilor, Iohannis publica și o carte – Pas cu pas (editura Curtea Veche). Au trecut cinci ani, Iohannis candidează iar pentru funcția supremă în stat, fiind favorit, și cartea aceasta, Pas cu pas, a rămas cea mai consistentă declarație de intenție a sibianului.
Dat fiind profilul său, rezervat în declarații, mai degrabă absent din peisajul public, citit după cinci ani volumul dă o mărturie despre cine e și ce vrea Klaus Iohannis.
Din start trebuie subliniat ceva: e plauzibil că această carte a beneficiat (fie și parțial) de un ghost writer – ritmul scriiturii de aici nu respectă pur și simplu cadența exprimării ideilor lui Iohannis, așa cum ne-au fost ele devoalate public de-a lungul anilor.
Pe de altă parte, ideile acestea sunt chiar cele vehiculate de Iohannis – în esența ei, cartea este viziunea sublimată asupra politicii și asupra sinelui pe care le are liberalul. Folosirea unui ghost writer (persoană care scrie efectiv în locul autorului de pe copertă, rămânând anonimă) e o practică des întâlnită mai ales în lumea politică americană.
Altceva e important de găsit în Pas cu pas: pur și simplu, ce e în capul lui Iohannis (într-o variantă ideală pe hârtie, nu tocmai aidoma, așadar, cu practica sa politică din ultimii cinci ani).
Cuvinte potrivite
Pas cu pas are adeseori un aer de compunere școlară mediocră, exprimă de multe ori idei de o teribilă banalitate (vândute politicianist drept înțelepciune sclipitoare).
Cartea începe așa:
O viață se construiește pas cu pas. La fel și o carieră, o comunitate sau chiar o națiune. Nimic nu vine peste noapte, cel puțin nimic durabil și statornic.
În același timp, orice lucru ar face un om în viață poate fi un avantaj sau un dezavantaj. Depinde cum folosește acel lucru.
Nu, nu sunt vorbele marelui nostru fost fotbalist Gică Hagi, deși ar fi putut fi.
Klaus Iohannis se prezintă (vrea să se prezinte) în fața oamenilor drept un individ uman absolut obișnuit – excepționalul din viața sa ținând strict de sfera profesională, unde consideră că a excelat. Toată cartea este străbătută de o solemnă mulțumire de sine:
Am o viață care poate părea banală, obișnuită. Excepționalul, dacă despre asta a fost vorba vreodată, am considerat că ține de tot ceea ce reușeam să construiesc pentru comunitatea care îmi acordase încrederea.
Nu mi s-a părut că vorbele, prea multe vorbe, ar fi necesare. Dimpotrivă, am fost mereu convins că tot ceea ce contează și primează este să duc la bun sfârșit niște proiecte importante pentru comunitate.
Pentru un cititor atent, care citește cu atenție și îngrijorare să spunem, se pot vedea totuși limpede câteva dintre obsesiile lui Iohannis. Pedalează pe ideea lucrului bine făcut (tema primei sale campanii prezidențiale), dar aduce des în discuție și obiectivul pe termen mai lung (tema celei de-a doua campanii): o Românie normală.
De altfel, dacă nu știați sau ați uitat, sloganul Sibiului Capitală Culturală Europeană în 2007 a fost acesta: Normal. Sibiu.
Orgoliul omului cu funcție
Iohannis se vede pe sine drept promotorul și garantul acestei mari schimbări de paradigmă în politica românească: trecerea la un nivel superior de seriozitate.
Anunța explicit că în viața politică nu va vorbi mult, fiindcă nu îi place (dar, zicea actualul președinte, urma să facă mult), că nu e un om-spectacol, ci unul al faptelor concrete.
Totodată, se pot intui și câteva dintre hobby-urile președintelui nostru, dintre care menționăm: protocolul ca la carte, primirea de distincții (diplome și medalii), acceptarea discursurilor de laudatio (prețuirea în general) și călătoriile.
Printre rânduri, se pot citi multe lucruri importante (de exemplu, când Iohannis definește omul simplu – pentru el, aceasta înseamnă un om fără funcție). De asemenea, când nevoia financiară îi dădea ghes, soluția era simplă: făcea meditații.
E evocată cu mare plăcere (ba chiar cu pasiune) catedra dumisale de fizică de la Liceul Brukental din Sibiu. Ce nu se mai povestește e că aceasta este blocată încă din anul 2000 – Iohannis și-a păstrat-o, ca să se întoarcă la ea, după ce va fi terminat cu serviciul public.
Doar că actualul președinte a ținut-o de atunci din serviciu public în serviciu public.
Dacă va fi ales din nou președinte, în 2024 va avea deja vârsta pensionării. Ceea ce înseamnă că, un sfert de secol, o catedră la un liceu bun din Sibiu a stat blocată din orgoliul profesorului de fizică Klaus Iohannis, iar elevii au învățat doar cu suplinitori (un sfert de secol nu se va fi putut titulariza altcineva acolo, la Brukenthal).
Iată, deci, Iohannis văzut de Iohannis (descrierile din titluri ne aparțin, acestea fiind rânduri pe care le-am citit cu un plus de atenție și îngrijorare).
Cine au fost părinții lui Klaus Iohannis: “oameni simpli, fără funcții”
Nu înseamnă că nu am amintiri foarte plăcute din copilărie, inclusiv despre casa în care am locuit atunci, chiar dacă aceasta nu avea nimic senzațional. Părinții mei au fost oameni simpli, fără funcții: mama a fost soră medicală, fără apartenență politică, iar tata a fost tehnician la o întreprindere.
Klaus Iohannis (care, la maturitate, s-a remarcat prin apetitul său patrimonial) a locuit toată copilăria numai în chirie
Îmi amintesc cele două încăperi, în care am locuit o perioadă, dintr-o casă care mai există și astăzi, pe strada Papiu Ilarian, colț cu Tipografilor. Stăteam împreună cu mama, tata, sora mea, Krista (cu patru ani mai mică decât mine), și bunicii.
Desigur, nu a fost ușor să ne gospodărim într-un spațiu atât de mic, dar la vârsta aceea astfel de lucruri nu mi se păreau o problemă. Cu bunicii am avut o relație foarte bună, ca orice copil normal. Eram o familie obișnuită și nu am avut o copilărie cu conflicte sau cu mari probleme.
Cu toate acestea, este dificil pentru mine să mă refer la casa părintească într-un mod emoționant. Propriu-zis, casa părintească nu a existat. Am stat cu chirie și ne-am mutat de mai multe ori. Poate că multora li se pare un lucru neobișnuit pentru acele vremuri, când majoritatea familiilor erau legate de o casă. Dar așa a fost viața mea. Fiecărui om viața lui i se pare normală. Nu cunosc pe nimeni căruia i s-a părut anormală viața proprie.
Klaus Iohannis a devenit un fanatic al organizării, al ordinii și disciplinei, dar în copilărie nu s-a implicat cu entuziasm în treburile gospodăriei
Țin minte că ne-am implicat, și eu, și sora mea, în treburile gospodăriei, copii fiind, dar nu cu mare entuziasm. Părinții nu ne-au cerut lucruri extraordinare, ci sarcini simple: să ne face ordine în cameră, în lucrurile noastre, deci rugăminți absolut banale.
Acum, sunt un fanatic al organizării, inclusiv la nivel personal: îmi organizez și viața cotidiană, și parcursul public, orice ar însemna acest lucru. Într-o zi, într-o lună, într-o viață. Cred că sunt un perfecționist din acest punct de vedere, iar cei din jurul meu se adaptează, fiecare cum poate, la această exigență.
Klaus Iohannis s-a simțit mereu atras de arta meșterilor gresieri și faianțari, fiind el însuși unul amator
Trebuie să recunosc: dintotdeauna mi-a plăcut să lucrez ceva manual. Cu rezultate rezonabile pentru un amator. Nu sunt un tip extrem de îndemânatic, dar nicidecum stângaci. Mi-a plăcut să meșteresc mereu câte ceva, dar nu mi-am dezvoltat niciodată un hobby propriu-zis. Pot să repar orice prin casă, prin grădină, prin pivniță.
Când a fost nevoie, mi-am pus singur faianță și gresie în baie, în apartamentul în care m-am mutat cu soția după ce ne-am căsătorit. Pot să lucrez cu lemn, știu cum să mânduiesc un ferăstrău sau o rindea. Și acum fac singur majoritatea reparațiilor curente în casă. De când mă știu, repar lucruri prin casă. Am și stricat, dar numai din greșeală. Din intenție n-am stricat nimic; și cred că nici din nepricepere!
Ce fel de școlar a fost Klaus Iohannis: nu s-a numărat printre aceia care au stat cu nasul în carte, n-a fost sârguincios, n-a avut râvnă la învățătură, n-a depus efort, dar a luat premii
Aveam o gașcă de prieteni, ieșeam împreună în oraș, mergeam la petreceri, dar de chiulit n-am chiulit în timpul liceului, nu m-a interesat. N-am fost un tocilar, nu m-am numărat printre aceia care au stat cu nasul în carte, chiar dacă am luat mereu premii, însă fără mari eforturi. Pur și simplu, studiile mi s-au părut foarte ușoare.
Am luat mai rar Premiul I, mai mult II sau III, și mi-au plăcut cam toate materiile, și acelea “reale”, și umanioarele. Îmi aduc aminte că mă interesau foarte multe subiecte pe atunci și că a fost perioada în care mi-am descoperit, ca orice adolescent, pasiunea pe care mai târziu am transformat-o în profesie.
Klaus Iohannis își amintește că a fost un devorator de cărți, dar nu poate numi niciuna care să îi fi schimbat cu adevărat viața. Acum citește mai puțin (nu mai vede bine, obosesc ochii)
Îmi amintesc că am citit enorm în perioada aceea. La fel și în studenție. Am citit tot ce am prins: mii de cărți. Și totuși, nu aș putea să spun despre una anume că mi-a schimbat traseul în viață.
Am fost un cititor înrăit, un devorator de carte. Din toate genurile. Citesc și acum, dar nu la fel de mult. Nu mai văd la fel de bine și, prin natura lucrurilor, am mult mai puțin timp la dispoziție pentru lectură.
Klaus Iohannis a vrut să fie profesor de fizică la el în liceu și așa a fost (și încă ar mai putea fi, pentru că are postul blocat)
Tot atunci, în adolescență, mi-am pus și eu, ca orice om, întrebarea despre ce vreau să fiu în viață. Eu mi-am dorit să fiu profesor de fizică la liceul meu. Și am devenit profesor de fizică la liceul meu (n.r. – la câțiva ani după facultate, timp în care a tot predat la școli din județ, prima repartiție fiind la Școala Nr. 2 din Agnita).
Am ajuns coleg cu foștii mei profesori. Am fost coleg de catedră cu fostul meu profesor de fizică, până când acesta s-a pensionat. El a fost persoana care mi-a stârnit interesul pentru fizică. (…)
Trebuie să ne imaginăm, totuși, și ce timpuri erau pe atunci: pe vremea comunismului, științele au avut o greutate deosebită. În general, lumea credea că este important să știi “mate”, fizică, științe exacte și se considera că istoria, literatura, limbile străine nu au nicio importanță. Mie mi-a plăcut pur și simplu, fără să am o explicație rațională.
Dar, în aceeași măsură, m-au interesat și istoria, matematica, literatura și limbile străine. Engleza mi-a plăcut întotdeauna, mai mult limba decât literatura. Literatura engleză i-a plăcut mai mult soției mele, care a studiat-o temeinic, la facultate.
Klaus Iohannis nu a luat nicio oră de meditație în viața lui
Îmi amintesc perfect că, pentru admiterea la facultate, nu am avut niciun fel de emoții. Nu m-am gândit niciun moment că n-o să reușesc să intru. Era inimaginabil. Și nu am luat nicio oră de meditații în viața mea. Dar m-am pregătit.
Cum și-a cunoscut Klaus Iohannis aleasa inimii (doamna Carmen) și după cât timp și-au pus pirostriile”
În Sibiu veneam des (n.r. – de la facultate, de la Cluj, acolo a studiat Klaus Iohannis), o dată pe săptămână sau la două săptămâni. Și sora mea, Krista, a studiat tot fizică, tot la Cluj. Bănuiesc că s-a inspirat de la mine. Nu a existat niciodată o concurență între noi și am avut mereu o relație foarte bună.
Ea a plecat din țară imediat după Revoluție, dar înainte a profesat în România, a fost dascăl de fizică. De când a plecat în Germania (n.r. – și părinții lui Klaus Iohannis au emigrat după Revoluție), predă la o universitate în domeniul informatic.
Tot în timpul facultății am cunoscut-o pe soția mea, Carmen, dar în vechiul cerc de prieteni. A fost invitată de prieteni de-ai noștri care au rămas în Sibiu. Ne-am plăcut, pur și simplu, iar chimia dintre noi depășește orice descriere. Dacă se întâlnesc doi oameni care se plac și se înțeleg, restul devine irelevant.
Este foarte ușor ca doi oameni tineri să se placă și să se îndrăgostească, și asta mi s-a întâmplat și mie cu soția mea. Am fost un cuplu de îndrăgostiți mulți ani. Ne-am cunoscut la 22 de ani și ne-am căsătorit pe la vreo 29.
Cum făcea studentul Klaus Iohannis rost de bani: dădea meditații
La vremea aceea, Sibiul era un oraș de provincie relativ mic, în comparație cu Clujul, viu, mare, intelectual, cu o altă alură decât Sibiul. Atunci, la început, am îndrăgit Clujul, chiar dacă nu erau cele mai prospere vremuri, chiar dacă nu aveam tot felul de libertăți.
Nici nu aș putea spune că privațiunile din perioada studenției m-au apăsat teribil: dacă mi-au trebuit bani, am dat meditații, dacă am vrut m-am dus la școală, dacă nu, nu.
Un an și jumătate am stat la cămin, în condiții extrem de proaste, dar nu le-am lăsat să mă deranjeze. Stăteam șase sau șapte oameni într-o cameră minusculă, în condiții de neimaginat. La un moment dat, mi s-a părut că este cam mare înghesuiala, așa că m-am multat în gazdă.
Klaus Iohannis a avut de foarte tânăr dorința de a vedea lumea
În rest, da, mi-ar fi plăcut încă din studenție să pot călători. N-am putut. Am recuperat după aceea. Nu îmi doream neapărat să văd un loc anume. Nu aveam în minte ceva foarte concret.
Klaus Iohannis nu și-a efectuat cu nicio plăcere stagiul militar, dar acolo a învățat să-și coasă singur un nasture, o cămașă
Tot atunci am cunoscut și “bucuriile” vieții cazone, în Timișoara, la Transmisiuni. Cred că acum am gradul de sublocotenent în armată. Experiența respectivă, în timpul comunismului, a însemnat o totală pierdere de vreme: totul era aberant.
Eu pot să accept foarte ușor disciplina dacă înțeleg sensul din spatele ei. Însă disciplina aceea era un nonsens total. De fapt, nu cred că a fost complet greșit ca un bărbat să fie pus să învețe lucruri care, altfel, nu l-ar fi interesat. De regulă, nimeni nu învață ceva din experiențe plăcute sau facile. Omul învață mai degrabă din eșecuri și din perioade dificile, grele.
În armată începi să coși singur un nasture, să-ți coși o cămașă. Sunt singurele lucruri pe care le-am învățat în cazarmă.
În ce a constat opoziția lui Klaus Iohannis la comunism și ce știa despre turnătorii de la el de la serviciu
Și eu și prietenii, și colegii mei de școală îi detestam pur și simplu pe comuniști și întregul lor sistem. Evident că lumea asculta Radio Europa Liberă. La petreceri se spuneau bancuri despre comuniști.
La vremea resepctivă, în Sibiu nu a existat, după știința mea, niciun fel de opoziție organizată împotriva sistemului, iar singura formă în care am înțeles eu să-mi manifest disprețul față de comuniști a constat în acțiuni de nesupunere civică, absolut banale.
Nu am fost un disident anticomunist. Doar i-am urât, nu i-am putut suferi. Atât. Erau lucruri banale. Când am ajuns tânăr dascăl, se țineau ore de informare politică și, pe rând ,trebuia să pregătim fiecare câte un referat de informare politică. În loc de referat, eu am luat ziarul Scânteia, l-am dus la ședință și le-am zis să citească fiecare pe cont propriu, dacă îi interesează.
Erau lucruri absolut mărunte, nesenzaționale. Conducerea școlii a reacționat cu acreala cuvenită, ceilalți au râs. Nu m-au tracasat, în schimb, niciodată. La școală, au existat bănuieli și șușoteli în legătură cu persoane care ar fi fost informatori, dar nu m-a interesat niciodată acest subiect.
Klaus Iohannis se consideră “un anticomunist în privat”
Mi se pare trist că astăzi unii români îl regretă pe dictatorul Nicolae Ceaușescu. Eu am fost, cum am mai spus deja, un anticomunist în privat. Am fost împotriva comunismului ca individ, la nivel personal, la fel ca toată familia mea. Atunci nu aveai căi de a exprima aceste lucruri, decât în anumite situații de nesupunere civică, despre care am povestit.
Sunt un anticomunist convins și cred că Ceaușescu a fost unul dintre cei mai toxici români. Mulți spun că a fost bine pe vremea lui pentru că toată lumea avea o casă și o locuință, deși toată lumea făcea bancuri la adresa lui.
Însă uităm de crimele în masă, de faptul că nu puteam să ne spunem părerea cu voce tare, uităm de viața gri, uităm de martiri, de călcarea în picioare a simbolurilor naționale, de falsificarea istoriei; reținem doar lucrurile bune, ca într-un “filtru roz al memoriei”.
Klaus Iohannis și concediile, mâncarea bună, fumul de țigară, trandafirii și Roger Federer
Recunosc că, în toți acești ani, am reușit să-mi creez un mecanism de control al stresului care funcționează foarte bine și că m-am obișnuit cu situații-limită care, în lumea politică, fie ea locală, fie națională, sunt inevitabile, așa că pot să le fac față onorabil.
Soția mea, Carmen, mă sprijină 100% în toate proiectele politice în care mă angajez și cred că niciun politician nu poate să facă o treabă bună dacă nu are sprijinul total al familiei. Viața noastră privată, atât cât e, nu are nimic extravagant, nici spectaculos.
Concediile ni le planificăm împreună și mergem împreună peste tot. În concediu fac de toate, ca tot omul: depinde de perioadă, depinde de program, depinde de ceea ce stabilim împreună, eu și soția mea.
A circulat la un moment dat un zvon cum că n-aș urca într-un avion. (…) Nu mi-a fost niciodată teamă de zbor. (…) Am apreciat mereu mâncarea bună. Nu am gătit niciodată, cred în diviziunea muncii: unii oameni se pricep la gătit, pe când alții se pricep mai mult la aprecierea mâncării. Eu mă număr printre aceia care apreciază.
Nici nu fumez, deși la un moment dat fumam mult, ca un turc, după cum se spune. Fumam uneori și câte două pachete de țigări pe zi. Dar m-am lăsat, acum vreo 15 ani, și de atunci n-am mai pus țigara în gură. Este un lucru știut că nu suport nici măcar fumul de țigară, iar colaboratorii mei iau acest lucru ca pe o regulă nenegociabilă.
În schimb, îmi place să lucrez în grădină. Există două zone în grădina mea de care mă ocup în mod deosebit: gazonul și trandafirii. Iau în serios îngrijirea trandafirilor, am mai multe soiuri. Și fac acest lucru de când ne-am mutat la casă, de 20 de ani. Înainte am stat la bloc, așa că acum recuperez când pot și când găsesc timp.
În ultima vreme, mă interesează și sportul, din ce în ce mai mult (…), m-am apucat de tenis și, de atunci, joc de câte ori am ocazia. Cred că joc destul de bine pentru cineva care a început acest sport la 50 de ani. (…) Câteodată urmăresc partide de tenis la televizor. Sunt un fan al lui Roger Federer, sunt un adevărat federerist.
Cum a cunoscut-o Klaus Iohannis pe Angela Merkel
Am cunoscut-o, însă, personal pe doamna cancelar Angela Merkel, cu care am oficiale de stat, în calitate de membru al delegației. Nu am jucat un rol deosebit de important cu acea ocazie, fiindcă a fost vizită oficială de stat.
Mult mai importantă pentru mine și pentru FDGR (n.r. – Federația Democrată a Germanilor din România, formațiunea în care a activat Iohannis până la intrarea, în 2013, în PNL – FDRG nu are statut de partid politic, dar poate participa la alegeri) a fost vizita din 2010 a doamnei Cancelar în România, ocazie cu care domnia sa a avut o întrevedere cu reprezentanții minorității germane, într-o delegație destul de mare, la reședința ambsadorului Germaniei.
Cum înțelege Klaus Iohannis raporturile cu presa (cu care s-a aflat în relații cordiale, câtă vreme presa a fost un vehicul de propagandă al realizărilor administrației din Sibiu)
De când ocup o funcție publică, și încă una destul de mediatizată, am avut nenumărate contacte cu presa și sunt fericit să spun nu am avut niciodată vreo problemă cu jurnaliștii, la conferințe de presă sau la întâlnirile cu media. Nu am niciun fel de experiență negativă. Nici nu văd să existe vreo diferență semnificativă între jurnaliștii din presa locală și aceia din presa centrală.
(…) Am avut plăcerea să întâlnesc jurnaliști care au reprezentat ziare cu un tiraj foarte mare și am apreciat de fiecare dată faptul că au venit bine documentați, cu întrebări pregătite, foarte relaxați.
Sunt un cititor fidel de presă, inclusiv de presă internațională, răsfoiesc zilnic pe internet tot felul de publicații relevante, fără să am una pe care să o urmăresc în fiecare zi.
Deși am ajuns să fiu destul de cunoscut, în toată această perioadă nu am participat la multe emisiuni tv. Din 2009 și până în 2013, am luat parte la mai puțin de 30 de talk-show-uri la nivel național, o prezență mai degrabă modestă, dacă o comparăm cu a altor politicieni.
Ce rol crede Klaus Iohannis că a jucat faptul că soția sa este româncă în câștigarea încrederii sibienilor
Cred că pentru sibienii care m-au ales prima dată primar a contat buna mea reputație, însă la fel de importantă cred că a fost și dorința lor de schimbare. Eram deja cunoscut în perioada când am lucrat la inspectorat, însă mai mult în mediul educațional. Cred că am fost apreciat și ca dascăl, și ca inspector general, dar această apreciere nu a avut dimensiuni neobișnuite.
La nivel personal, cred că a fost important inclusiv faptul că sunt căsătorit cu o româncă: faptul că soția mea este româncă arată, o dată în plus, că mă consider acasă în România și că fac parte din acest popor și din această comunitate.
Klaus Iohannis povestește că niciodată n-a dat pe cineva afară din serviciu (i-a rugat să plece acasă)
Dacă în 2000 mulți nu mai credeau în Sibiu, între timp a apărut un nou optimism. Este lucrul cel mai important. Când merg pe stradă, aud ce-mi spun oamenii. Îi văd. Dacă oamenii îmi zâmbesc, mă bucur. Dacă-mi spun că am făcut un lucru bun, atunci am o zi bună. N-am întâlnit vreun cetățean pe stradă care să-mi reproșeze ceva. Chiar și atunci când vor să-mi transmită că ceva nu merge, o fac cu un soi de grijă politicoasă, fără reproșuri.
(…) Când am ajuns la primărie, am schimbat foarte mult echipa pe care am găsit-o. I-am evaluat pe toți, pe unii i-am rugat să rămână și au rămas mult timp, pe alții pur și simplu i-am rugat să plece. Nu am dat niciodată pe cineva afară. Niciodată. Doar i-am rugat să rămână sau să plece.
Klaus Iohannis și rotunjirea veniturilor
Cu toate aceste reușite, mai mici sau mai mari, tot am fost întrebat, după ce am câștigat alegerile, dacă primăria mi-a “rotunjit veniturile”. Răspunsul meu a rămas același, timp de 14 ani de când ocup același birou, în Sibiu: sunt un om onest, care nu făcut niciodată afaceri pe spatele primăriei, nu am folosit niciodată primăria ca pe un bun personal.
În episodul secund, pe care îl vom publica săptămâna viitoare, Klaus Iohannis scrie despre: cum i-a profețit Julio Iglesias că va ajunge președintele României, cum era să rateze Sibiul șansa de a fi Capitală Culturală Europeană (a uitat cineva de la Ministerul Culturii să îi anunțe și pe sibieni că au primit invitația), ce a însemnat USL și cum era să fie numit prim-ministru (cu sprijinul lui Dan Voiculescu), Roșia Montană și gazele de șist, preferatul său din noul PNL (Vasile Blaga) și altele.
