Marina Sturdza: „Nu ti se poate fura ce ai in cap si in inima”

Ceaiul negru cu lapte pe care si l-a comandat trage semnale de alarma cu aburi, dar Marina Sturdza nu e speriata de unduirile reci ale diminetii de toamna. Si desi un soare neverosimil isi asteapta victoria asupra ultimelor frisoane ale inceputului de zi, mostenitoarea celebrei familii nobiliare nu are nevoie nici de el, nici de ceaiul aburind pentru a-si stapani tremuratul.

Obisnuita cu aerul tare al Canadei, Marina Sturdza pare in aceasta dimineata, infofolita in paltonul negru, capabila sa infrunte orice.

Intr-un fel, printesa are deja tot curajul bataliilor propriei vieti, trecute prin anii de final ai Romaniei monarhice, exilate in Elvetia si Canada, traite departe de tara vreme de aproape cinci decenii si dedicate de aproape douazeci de ani unei opere caritabile impresionante.

Si in tot timpul acesta, si prin toate timpurile acestea, Marina Sturdza a infruntat orice.

Uitarea limbii, inainte de toate. Apoi, pierderea unui simt al masurii pe care il mai descoperi, uneori, doar la cei care au reusit cumva sa scape infinitelor apocalipse personale provocate de instaurarea comunismului. Si a infruntat poate insusi destinul: cum altfel poate fi interpretata sfidarea de a mai putea fi zarita, uneori, traversand Calea Victoriei ori intr-una din lojele Ateneului Roman?

In majoritatea cazurilor, pierderea generatiei exilatilor de catre Romania, odata cu instalarea dictaturii, n-a mai fost reparata niciodata. Marina Sturdza a avut sansa: un jurnalist de moda care n-a tinut defel legatura cu realitatile romanesti vreme de decenii, ajunge nu doar sa se reintoarca, dar devine o prezenta extrem de vizibila pe scena publica si-si foloseste intreaga notorietate pentru cauze caritabile.

Poate suna a basm, dar Marina Sturdza, cu toata tinuta si atitudinea princiare, e in acesta dimineata doar un om in carne si oase, supus sinceritatilor fulgeratoare.

Uneori e nedisciplinata si amana nepermis sa se ocupe de toate lucrurile care-i rapesc programul zilnic, marturiseste. Alteori doarme prea putin si-si cumpara multi, foarte multi pantofi.

Recunoaste: cu pantofii si-ar putea asigura tot necesarul de entuziasm de care are nevoie, desi un buchet de flori sau soarele cu dinti de noiembrie ar putea avea exact acelasi efect.

Si totusi, in paltonul ei negru, printesa pare in aceasta dimineata de toamna departe de fragilitatea personajelor din povesti.

PROLOG AUDIO – in care Printesa raspunde unui chestionar proustian

 

 

I. – in care Printesa isi ia viata in maini pe Calea Victoriei

Dela0.ro: Vorbiti foarte bine limba romana. Cum se explica? Vorbeati in familie cand erati copil?
Marina Sturdza: Bun, eu am plecat la 3 ani si am fost prin multe tari, dar am crescut intr-un mediu poliglot. Totdeauna am vorbit romaneste, desi, in acelasi timp, si franceza si germana. Mi s-ar parea rusinos sa nu vorbesc limba materna, mai cu seama ca port si un nume rezonant. E si o obligatie morala…

…sa duceti mostenirea lingvistica mai departe?
Da. Eu am fost plecata toata perioada de exil, am revenit 45-46 de ani mai tarziu si intre timp limba s-a schimbat, s-a actualizat, s-a brutalizat putin. Din cand in cand chiar mi se spune „dar unde ati trait pana acum? nu am mai auzit aceasta expresie de secole!”.

E diferita limba romana de azi de cea pe care o vorbeati in familie?
Da. Limbile evolueaza.

Ce v-a uimit in schimbarea prin care a trecut limba in ultimele decenii?
Ma ingrozeste tendinta asta spre apelative precum “ba, ma”. Mi se pare infiorator. Si familiaritatea excesiva, la fel. “Niste politete, daca se poate!”, pana ne cunoastem mai bine nu poti sa imi spui Marina. Niste formalitati trebuie pastrate.

E felul in care a evoluat limba o mostenire a istoriei recente?
Da. Uitati-va la diminutivele astea de genul “papusica”. S-a mitocanizat limba. Sunt niste cuvinte urate. De aceea, cand dai de cineva care vorbeste intr-adevar frumos e minunat sa stai sa asculti.

Spuneati la un moment dat ca s-a pierdut din eleganta, tot parte a mostenirii comuniste. Dincolo de limba, in ce alte domenii ati mai remarcat asta de cand ati revenit in Romania?
E o vulgaritate publica, dar poate ca asta e si ceva ciclic in evolutia unui popor. Si dupa o perioada de privare totala si de depresie excesiva, probabil ca este natural sa se intample putin inversul, ca lumea sa se arate in acest fel. Pe urma, cred ca o parte de vulgarizare vine si odata cu evolutia unui grup de noi imbogatiti, care ulterior se absoarbe si valorile se regasesc.

Fenomenul e valabil si in cazul Republicii Moldova (n.r. unde Marina Sturdza deruleaza activitati caritabile) sau il simtiti mai pregnant in Romania?
Moldova e mult mai saraca, nu vezi asa ceva. Daca vreti, contrastele in Moldova nu sunt asa de mari pentru ca bogatia este limitata. In afara de Chisinau, tara este saraca lipita. Ce nu vezi in Moldova este mizerie. Pe mine ma frapeaza intotdeauna ca este o oarecare demnitate acolo. Nu vezi oameni care cersesc, de exemplu.

E o demnitatea a saraciei?
Da, e totul limpede, curat. Nu vezi oameni care incearca sa cerseasca cu copii, cat de saraci sunt nu vezi asa ceva.

Cand ati revenit in 1997, apropo de cum arata Romania astazi, ce v-a socat cel mai tare?
Fizic erau niste lucruri putin brutale. De exemplu, trotuarele sfaramate sau faptul ca nu era lumina noaptea, ca umblai pe unele strazi intr-o bezna totala. Asta se intampla si azi, chiar pe Calea Victoriei seara. Sunt bucati intregi unde nu e nicio lumina. Iti iei viata in maini.

M-au mai socat niste expresii populare care erau clar produsul post-comunismului. De exemplu, la orice lucru care nu mergea, prima reactie era „nu-i vina mea”. Ei, nu e corect, astea nu sunt primele lucruri care trebuie spuse. Dar toata lumea spunea asta. Sau sa incepi orice intrebare cu “nu va suparati”. Si asta am gasit-o socanta atunci, era clar ca e o ramasita din comunism.

Ce anume vi se pare ca denota expresia „nu va suparati”, o teama de relationare cu celalalt?
O atitudine gresita, o atitudine de o oarecare umilitate care este nepotrivita. O atitudine ca anticipezi ceva negativ. La fel partea cu „nu-i vina mea”. Ce m-a frapat cel mai mult este ca nimeni nu isi asuma responsabilitatea. Toata lumea voia sa fie important, dar nimeni nu voia responsabilitate. Insa nu poti sa ceri o responsabilitate colectiva daca nu exista o responsabilitate individuala. Si avem fiecare dintre noi bucatica noastra de responsabilitate.

“Tin minte foarte bine cand am venit cu Herald Tribune sa lucrez cu guvernul la organizarea unui summit pentru investitori. Primul era chiar in 1997. Si am adunat o echipa de vreo 15 tineri, preferam sa iau oameni tineri, toti destepti, toti la universitate. Faceam o intalnire in fiecare zi, la care trebuia sa se discute problemele, strategia, urgentele. Si la intalnire nu spunea nimeni niciun cuvant, in afara de mine. Dupa intalnire, insa, venea fiecare separat sa imi sopteasca la ureche cutare, cutare, cutare.

Si eu spuneam nu, se discuta impreuna, veniti maine, nu veniti sa imi spuneti la ureche, ori se imparte informatia cu toti colegii vostri, ori nu. Sau dadeam cuiva ceva de facut si venea inapoi in cinci minute si spunea ca e gata facut. Ma uitam. Nu era facut deloc, era plin de greseli. Eu ma uitam si spuneam: treaba ta este sa faci asta, a mea nu este sa fac treaba ta, fiecare cu ale lui. Si atunci dadea vina pe altcineva.”

Marina Sturdza

 

Poate ati venit cu asteptari un pic mai mari decat realitatea de la fata locului?
E posibil, caci intotdeauna am asteptari mai mari.

E dificil sa nu ai asteptari dupa 45 de ani de absenta?
Sa va spun ceva. Eu cred ca daca ai asteptari oamenii fac un efort sa se ridice la nivelul lor, de obicei.

S-au ridicat in cazul mentionat de dumneavoastra?
Sigur ca da. Am pastrat multi dintre copiii aceia ca asistenti pe diverse proiecte. Lumea invata. Dar daca nu ai de unde sa le inveti, de unde sa stii? De aceea, eu cred ca e foarte bine ca tinerii sa iasa din tara, sa mearga in alte tari si pe urma sa revina cu obiceiuri bune.

 

II – in care Printesa isi pierde timpul prin tribunale

Dela0.ro: Domiciliul dumneavoastra stabil unde ati spune ca este in momentul de fata?
Marina Sturdza: La New York, la Bucuresti si la Londra. Ma impart intre cele trei. Prietenii mei ar spune probabil ca domiciliul meu e in avion.

Aveti locuinta in Bucuresti?
Da.

E retrocedata?
Nu. Am fi vrut, dar nu e asa de frumos. Inchiriez. Nu am recapatat absolut nimic, decat o casa la Predeal si ne caznim de…

…sunteti inca cu procese pe rol?
Am impresia ca o sa imi termin viata cu aceste procese.

De cati ani dureaza?
De 17. Timp in care legile s-au schimbat, metodic, tot timpul.

Vedeti un plan organizat in instabilitatea asta legislativa?

Se incearca descurajarea oamenilor, si financiar si moral, obosirea lor. Ai nevoie de multa rabdare si de multi bani, dar si asa e foarte complicat si nimic nu e clar. Poate de aceea Romania are mai multe cazuri la Strasbourg (n.r. pe retrocedarea proprietatilor nationalizate dupa instaurarea regimului comunist) decat toate celelalte tari adunate la un loc.

Strict pe segmentul imobiliar, multe din aceste proprietati nici nu mai sunt in picioare.
Sa stiti ca unul dintre proiectele de care eu ma ocup este cu o fundatie care se cheama Pro Patrimoniu, unde incercam sa mai salvam ce-a mai ramas din capitalul cladit si natural al acestei tari, inainte sa il distrugem absolut total.

 

III – in care Printesa nu se simte nicaieri acasa

Dela0.ro: V-ati gandit vreodata cum ar fi aratat viata dumneavoastra daca nu ar fi venit comunismul?
Marina Sturdza: Pai orisice putea sa fie posibil, poate continua basmul frumos care oricum cine stie daca supravietuia. Singurul fel in care pot sa o vad este intr-un mod optimist, ca ma gandesc la tot ce n-as fi cunoscut si la toti cei pe care nu i-as fi cunoscut daca ramaneam pe loc. Nu stau sa ma gandesc cum ar fi putut sa fie. Ma gandesc mai mult cum a fost, ce s-a intamplat si ce pot face mai departe. Si poate ca si asta e un exemplu din familie.

Eu nu am auzit vreodata pe orisicine din familia mea, matusile mele, verii mei care au fost in inchisoare sau in lagar sau au stat in domiciliu fortat, nu i-am auzit vreodata plangandu-se sau facand altceva decat haz de necaz. Daca mai pomeneau, cand si cand, de perioadele astea. Si cred ca nu serveste la mare lucru sa compari mizeria. Cred ca multa lume are viata grea si ideea este sa nu stai asezat pe probleme, ci sa vezi cum poti sa le rezolvi.

In ciuda acestui optimism, ati avut momente in care ati resimtit exilul ca pe o povara?
Eu cred ca il resimt mai mult acum fiindca atunci cand eram copil nu imi dadeam seama si nu intelegeam de ce am fost mutata din tara in tara. Copiii judeca spatiul lor mic, nu in context mai larg. Dar eu cred ca din asta mi-a ramas, daca vreti, o adaptabilitate foarte mare, o iubire pentru multe tari.

Dar nu cred ca am, precum prietenii mei americani sau poate si romani, aceasta siguranta a locului de care apartin. Eu cred ca avantajul la mine este ca ma simt acasa in multe locuri, dezavantajul este ca nicaieri 100%. Si asta este poate povestea refugiatului, nu cred ca eu sunt unica.

Aveti cetatenie americana?
Nu. Am cetatenie canadiana, romana si sunt rezident in Marea Britanie.

Si daca va intreaba cineva de unde sunteti care este primul loc pe care il mentionati?
Depinde in ce tara sunt. In Romania spun ca sunt romanca. In Canada as spune ca sunt canadiana, dar si romanca.

IV – in care Printesa isi revede, dupa 26 de ani, tatal

Dela0.ro: Care au fost acele intalniri fundamentale in viata care v-au format?
Marina Sturdza: Nu cred foarte des ca apare asa un moment traznitor sau deodata se produce o revelatie. Eu cred ca este mai mult cumularea unor picaturi si astfel as spune ca personaje care m-au marcat au fost mai multe, incepand cu tatal meu vitreg, Dumitru Bragadiru. A fost un om de o eleganta sufleteasca si de comportament si de o politete remarcabile, un om foarte trist in multe feluri, fiindca el a resimtit toate pierderile, dar pe care niciodata nu l-am auzit excedat sau suparat sau sa tipe sau sa ridice vocea. Era un personaj politicos, cu o curtoazie din alt secol. M-a marcat foarte mult.

Am o matusa foarte iubita pe care o cheama Mica Ertegun, care e la New York si care era o prietena foarte apropiata a mamei mele. Si am trait exilul impreuna. Am ajuns in Canada in acelasi timp. Si ea m-a marcat foarte mult, o femeie extrem de eleganta si rafinata, cu foarte mult umor. Eu o vad tot timpul. Este una dintre persoanele care au avut o permanenta in viata mea, ca nu sunt multe.

Apoi, au fost unii dintre creatorii cu care am lucrat in anii de moda si de lux care m-au frapat foarte mult si care m-au invatat sa ma uit la lucruri altfel, sa vad diverse alte lucruri. As pune pe lista pe Armani cu care am lucrat mult, pe Lagerfeld, poate Ralph Lauren, as pune mai multi arhitecti, ca m-am ocupat si de asta. As pune muzica. Muzica m-a salvat foarte des in momente grele. Nu stiu daca este accidental, dar am locuit totdeauna aproape de un centru de muzica. La Geneva locuiam langa Conservator si Opera, la Londra sunt foarte aproape de Albert Hall si la New York sunt nu departe de Carnegie Hall.

As pune si cartile. Am fost crescuta intr-un fel foarte solitar, iar cartile au jucat un foarte mare rol in viata mea. Au fost intalniri cu oameni din alte culturi, de la care am invatat ceva. De exemplu, cand am lucrat pentru Natiunile Unite, primele mele vizite in Nepal, unde vezi aceasta gentilete, acest rafinament in oamenii de acolo. Cat de saraci ar fi, dar chiar din gestualul lor sunt lucruri de invatat. E un privilegiu de a putea merge in atatea locuri, sa ai un dialog direct cu persoane de la care poti sa inveti ceva.

Te face cumva mai tolerant?
Toata viata este o acumulare de toleranta. Incepi cu niste idei pe care, de-a lungul timpului, trebuie sa le modifici, caci inveti pe parcurs. Cand esti foarte tanar, crezi ca totul e negru si alb, pe urma afli ca nu e chiar asa.

“Sunt persoane in Romania care m-au marcat, chiar in familia mea, persoane cu care am lucrat, pe care le respect, aici as pune pe Guvernatorul Isarescu, as pune multe persoane care nu sunt asa de vizibile in viata publica, dar de care Romania trebuie sa fie mandra. As pune foarte multi tineri, oamenii cu care lucrez la Hospice Casa Sperantei. Ai vrea in viata ta sa fii inconjurat de astfel de persoane.

Si sunt multi din echipa Hope and Homes for Children. Sunt muzicieni in tara care au niste talente remarcabile. Sunt persoane care se implica in cauze foarte discret si linistit, despre care nu se vorbeste. Am avut o matusa care s-a stins recent, Olguta Racovita, care a trait din aer si din demnitate, dar intotdeauna cu umor. Sunt multe lucruri de invatat de la ceilalti.”

Marina Sturdza

 

Apropo de tatal dumneavoastra vitreg pe care l-ati invocat mai devreme, cum a reusit sa isi pastreze demnitatea chiar pierzand totul?
Cateodata este singurul lucru care iti ramane. Singurul lucru care nu ti se poate fura este ce ai in cap si in creier si in inima. Asta e singurul capital pe care intr-adevar nu ti-l poate lua nimeni si in dese situatii asta e cam tot ce ramane. Eu tin minte ca bunica – pe care nu am vazut-o timp se 16 ani, la fel cum nu mi-am revazut tatal natural timp de 26 de ani – mi-a spus ca in unele situatii nu iti ramane decat absoluta stiinta ca tu macar te-ai comportat frumos. Cred ca sunt situatii de-astea.

Cum v-ati revazut cu tatal natural?
Cand am plecat din tara era in puscarie, tatal meu vitreg de-abia iesise. Nu ne-am vazut 26 de ani si pe urma a cerut azil politic in Belgia. A venit in Canada si ne-am cunoscut acolo. Trebuia sa vina la Toronto unde inca locuiam, desi eram pe cale sa ma mut la Montreal. Tin minte ca toata lumea mi-a spus trebuie sa fii asa sau asa, omul asta a astept o viata intreaga sa te revada, trebuie sa te comporti asa. Si eu am spus “lasati-ma in pace!”, ma duc sa-l intalnesc singura. Si am zburat la Montreal sa-l gasesc acolo. Ne-am gasit la aeroport dupa 26 de ani.

Aveati aproape 30 de ani la momentul respectiv. Cum a fost?
Nu implinisem 30. A fost mult mai simplu decat mi-am inchipuit. Lucrurile sunt mai simple, noi ne facem idei inainte. Cand ai o problema, ai discutia in capul tau inainte, dar in realitate…

 

V – in care Printesa simte ca suntem vesnic intre 

De ce ati amanat sapte ani de zile pentru a reveni in Romania dupa Revolutie? Nu ati avut ocazia sau aveati vreo teama?
Marina Sturdza: Am venit in 1992 pentru cateva zile, chiar cu matusa mea Mica Ertegun si am stat la Continental, dupa care am eliberat odaile chiar pentru familia regala si am stat la Polovragi la manastire. Dar asta fara sa se stie. Pe urma am revenit in 1997. Ca sa intelegeti, noi facuseram cu totii o cruce pe Romania, nu ne-am inchipuit ca o sa revenim si, in orice caz, ce stiam cu precizie era ca nu revenim de la ce am plecat. Ca nu mai exista. Acest vis se sfaramase demult.

Am rezistat destul de mult timp. Preferam sa pastrez imaginea care mi se brodase in toti anii de dinainte. Si apoi am revenit in 1992 si de-abia incepusem postul la Natiunile Unite si eram vesnic in avion. Romania nu facea parte din responsabilitatile mele. Asa ca am revenit in 1997 cu Herald Tribune. Si mi s-a parut frumos. Am plecat complet clandestin, dar cand am revenit ma astepta protocolul.

Grosul familiei dumneavoastra ramasese aici?
Da, ramasese in Romania. Eu sunt singura fata din generatia mea si i-am revazut atunci in 1997. Pe doi-trei dintre ei ii revazusem in 1992.

Ati avut vreo tentativa sa veniti in tara in perioada comunista?

Nu am incercat. Maica-mea a venit din momentul in care avea pasaport canadian. Bunica-mea dupa ce si-a luat si ea cetatenia canadiana a venit o data la doi ani. Dar eu plecasem la 3 ani, nu aveam legaturi concrete.

Urmareati ce se intampla in Romania?
Nu. Asta e marea iluzie, eram complet rupti. In ultimii ani, bineinteles. La inceput, cand incepuse comunismul era frica, nu frica sa nu patesti ceva, ci frica sa nu faci rau familiei ramase in tara. Asa ca nu puteai comunica, nu primeai nicio stire. Daca trimiteai vreo scrisoare, trimiteai prin trei intermediari, prin diverse tari. Stirile care ieseau din Romania erau manipulate sau non existente. O perioada foarte lunga erai in ceata despre ce se intampla aici.

Tineati legatura cu persoane din exilul romanesc?
Da, daca erau oameni pe care ii cunoscusem inainte. Ce a facut comunismul este ca a sfaramat tesutul social al acestei tari, a sfaramat relatiile intre oameni, a sters increderea intre oameni. Din moment ce nu stiai daca copilul tau sau verisorul tau te tradeaza, nimeni nu voia sa vorbeasca de orice cu orisicine. Asa s-a distrus tara asta.

Cu Mica Ertegun vorbiti romaneste?
In toate limbile. Daca suntem numai noi doua, in romaneste. Daca suntem cu multi englezi, cateodata pe frantuzeste, daca avem ceva de comunicat.

In 1961, Ahmet Ertegun, fondatorul legendarei case de productie Atlantic Records, s-a casatorit cu Mica, un fost model Dior despre care nu se stiau prea multe si care avea sa ajunga, peste ani, unul dintre cei mai importanti designeri de interior din New York.

 Povestea Micai primea o expunere publica de proportii abia in 2012, dupa ce o stire din presa britanica a fortat curiozitatea jurnalistilor: vaduva lui Ahmet Ertegun (decedat in 2006) dona mai bine de 30 de milioane de euro Universitatii Oxford, pentru a fonda un program academic care sa poarte numele familiei.

 Mica Ertegun este, de fapt, Ioana Maria Banu, fiica lui Gheorghe Banu (ministru al Sanatatii in Guvernul Octavian Goga), fosta sotie a aviatorului roman Stefan Greceanu, fugita din Romania pe 30 decembrie 1947 cu trenul regal al lui Mihai I. Stabilita initial in Elvetia, ulterior in Canada, Mica a fost model al Casei Dior in anii ’50. Ajunsa la New York, l-a cunoscut pe Ahmet la resedinta ambasadorului turc la ONU, s-a indragostit si a ramas.

 

Mai vine in Romania?
Nu mai vine in Romania. N-a mai fost de mult.

Si nu ati incercat sa o convingeti in niciun fel?
Am incercat, dar e prea otravita. Pana nu se schimba ceva fundamental aici, nu cred.

Stim ca a avut o tentativa sa se implice intr-un proiect legat de mostenirea lui Constantin Brancusi.
A avut mai mult decat o tentativa. A investit ani de zile si enorm de multi bani. Impreuna cu World’s Monument Fund a vrut sa construiasca un centru de primire si de cazare la Tg. Jiu, unde este o nevoie evidenta, unde nici macar nu poti sa mananci ceva si nu ai unde sa te duci la toaleta. Nu exista nimic. Si asta, dupa investitii imense, s-a sfaramat in niste prostii politice de la noi. Si a fost asa de otravita ca nu cred ca se mai poate drege.

Resimtiti si dumneavoastra politizarea excesiva?
Totul este politizat in tara asta, la un nivel ridicol. Daca muti asta de aici pana acolo (n.r. muta zaharul cativa centimetri pe masa) este un gest politic. Din acest punct de vedere mi se pare ca noi nu am evoluat inca. Totul este politizat. Suntem ori in perioada pre alegeri sau post alegeri. Vesnic suntem intre.

Nu se intampla nimic in perioada pre alegeri, nu se intampla mare lucru in perioada post alegeri ca isi dau seama ca tot ce s-a promis inainte nu se poate face. Pe urma, cat timp o sa avem un guvern de coalitie? Coalitiile sunt fragile de la natura. Ce trebuie este o meritocratie, nu politizare. Asta este ce ne trebuie.

Credeti intr-o solutie monarhica pentru Romania?
Nu, nu cred. A trecut momentul. Si nu o sa apara deodata cineva. Sunt momente in viata.

S-a ratat in 1990 sau n-ar fi fost nici atunci oportun, avand in vederea starea societatii romanesti?

Ar fi fost mult mai plauzibil atunci. Daca era bine pregatit, bine sfatuit, atunci era plauzibil. Din pacate trece timpul, obosim poporul si isi pierde increderea. Cred ca trebuie incredere ca sa dezvolti. Daca nu avem incredere in oameni, daca nu avem incredere in institutii e clar ca nu mergem nicaieri.

Gasiti aici un lucru la care trebuie sa lucram…

Trebuie mult sa lucram. Dar eu as acorda incredere generatiei mai tinere.

 

VI – in care Printesa e categorica: “Nu m-as apuca in tara asta de condus!”

Dela0.ro: Cititi presa romaneasca? Cum vi se pare?
Marina Sturdza: Agitata si exagerata si inadmisibil de exaltata si incorecta. Parole, parole, parole. Eu nu pot sa citesc asa ceva. Nu se face nicio diferenta intre editorial si reportaj, sunt contopite total. Adevarul este ca nu prea o citesc. Citesti tot sau nu citesti nimic, ai ajuns cam la acelasi rezultat. Din nefericire, caci mi-ar placea sa vad profesionalism.

Sunteti mult mai conectata in prezent la realitatile romanesti decat erati acum 20 de ani. Si atunci informatiile trebuie sa le luati de undeva.
Din contactul direct cu oamenii. Dar trebuie cantarite informatiile, de unde vin, plus coloratiile pe care le iau pe parcurs. In Romania suntem maestri in a spune “numai eu stiu, numai eu am acces la aceste informatii”. Mai cantaresti putin ce ti se spune, mai verifici cu altii.

Sunteti circumspecta…
Da, sunt in raport cu informatiile primite. Eu mai ascult si taximetristii sa stiti, sunt o sursa de buna de informatii si de perceptie asupra populatiei.

Mergeti des cu taxiul in Bucuresti?
Merg des, da. Daca nu pot sa umblu, iau taxiul.

Aveti sau ati avut carnet de conducere?
Nu. Nu m-as apuca in tara asta de condus!

Vi se pare periculos?
Mi se pare periculos si sa traversezi strada.

E nebunie si la New York, nu doar la Bucuresti.
Nu, e o nebunie organizata si se respecta totusi regulile jocului si strazii. Si pe urma New York-ul e mult mai simplu, e vertical, orizontal, nu e asa de incurcat ca la noi.

S-a incercat in perioada comunista o sistematizare.
Da, trebuie sa faci ocolul orasului ca sa ajungi dupa colt.

 

VII – in care Printesa descopera la Bucuresti o minune

Dela0.ro: In activitatea dumneavoastra caritabila ati remarcat ca ar exista o retinere a romanilor cu bani de a dona, de a face actiuni de caritate, de a se implica? Poate comparativ cu strainii din Romania, care sunt foarte implicati in astfel de activitati.

Marina Sturdza: Tara asta a fost intotdeauna extrem de caritabila si s-a implicat intotdeauna in cauze nobile, de la individual la sisteme mai paternaliste. Toate familiile pe care le cunosc eu se implicau cumva, plateau studiile pentru studenti saraci etc. Asta s-a spart total cu comunismul. A fost una dintre tristetile cele mai mari. S-a reinceput acum.

Dar, intr-adevar, liderii sunt societatile internationale. In schimb vad cum creste participarea oamenilor, dar cel mai interesant pentru mine este ca se implica tinerii foarte mult, care poate nu au bani, dar au talent si timp. Vad ca s-a creat o apreciere a voluntariatului si ca oamenii il pun pe CV. Toate astea mi se par foarte bune, dar vad mai mult o evolutie la tineri. E vorba de multinationale care fac cel mai mult si care inteleg importanta de a te implica local. Si vad acuma cu proiectele in care sunt implicata ca oamenii au inceput sa vrea sa se mandreasca ca se implica in proiecte sociale.

Ce proiect vedeti pentru viitorul Romaniei?
Un proiect pentru Romania mi se pare ca e mult spus. As aborda asta exact ca o problema de business. Eu cred ca pentru a avea credibilitate trebuie sa te apuci de un lucru si sa il faci total bine ca sa poti dovedi ca ai inceput si completat ceva. La noi se vorbeste mult, se promite mult, suntem creativi, suntem foarte talentati, dar facem totul in ultimele nanosecunde, suntem vesnic intarziati si asta inseamna ca nu le facem asa de bine cum am putea. Deci as prefera sa se aleaga un domeniu – domeniile cruciale sunt destul de evidente.

As spune ca educatia este absolut cruciala fiindca investitia pe care o facem in educatie inseamna Romania pe care o avem peste 20 de ani. Si asta este pe termen lung o problema. As rectifica cat de repede posibil tristetea care s-a facut din ICR, care ajunsese sa faca sa se vorbeasca de cultura romaneasca, era passe partout-ul nostru perfect, se facuse o treaba exceptionala. Ajunsesem sa fim cunoscuti nu pentru ai nostri care fura pe stada, ci pentru cultura noastra in toate domeniile.

As incerca sa fac acelasi efort care se face pentru festivalul Enescu, care este o minune. As alege si alte domenii in care sa demonstrez cat de competenti suntem cand vrem. Domeniile unde ar trebui sa demonstram ar fi in educatie, in sanatate si in legi, care sunt absolut cruciale unei tari bine guvernate. Macar sa alegem unul din ele si sa il rezolvam pana la capat.

Un proiect ar fi sa nu schimbam toate cu fiecare guvern, sa nu stergem memoria institutionala. E un lucru schimbul de ministri, dar nu schimbati toata structura care este sub ei, macar sa mai ramana o continuitate undeva. Sa nu reincepem de la zero de fiecare data.

I-ati invocat mai devreme pe cei care fura in tari din vestul Europei. Vi se mai intampla in cercuri occidentale sa vi se supuna atentiei problema, stiind ca sunteti din Romania?
Sigur ca da. Si e o problema, nu stiu de ce nu o putem rezolva. E problema noastra. Si sa va spun ceva, imaginea noastra in strainatate nu este problema englezilor sau francezilor sau nemtilor. E problema noastra. De ce lasam oamenii astia sa plece? De ce nu facem ceva noi? E multa lume care sufera teribil de reprezentarea asta proasta fiindca ea coloreaza perceptia asupra Romaniei total.

Ati resimtit-o direct?
Eu nu, dar des ma intreaba lumea despre asta, o resimte foarte multa lume. Ne e jena si ne afecteaza si nu ai cum sa spui ca nu. E o perceptie. Mai cu seama acum ca se topeste numele rom cu Romania e si mai rau.

Vi se pare mai potrivit termenul tigan?
Eu cred ca astea sunt fandoseli, ca nu e vorba de apelative, e vorba de comportament. Si ca daca mergi intr-o tara, minimul este sa respecti legea. Daca nu o respecti, adio.