Mihai Bumbes este nervos.

Din felul in care ii pulseaza tamplele, pare in pragul unei crize de apoplexie. Pentru cateva secunde se apleaca peste pupitrul din lemn, asa cum fac alpinistii cand ataca ultimele pante ale crestelor. Se lasa apoi pe spatarul scrijelit al bancii, gesticuland a lehamite. Din cand in cand, isi plimba amenintator degetele in aer, forfecandu-i pe cei din fata sa, dupa care mainile ii cad deznadajduite pe langa corp.

„Ar trebui sa mai stam!”, tipa peste vocile amfiteatrului, apoi cauta in sala cate o privire care sa-l sustina.

Nu e nimeni aici insa, doar o mana de copii care s-au trezit intr-o seara de joi cu oportunitatea de a sta departe de casa vreme de 100 de ore. Pentru ei baricada e proaspata si, intr-un fel ciudat, atragatoare. Se simt importanti aici, vor sa se urce pe metereze, dar tresar speriati la fiecare glont care suiera peste parapetul de revendicari. Joi, cand zeci de studenti au ales sa ramana in Facultatea de Istorie, niciunul nu si-a imaginat ca ar putea fi mai mult de-un pas. Cine nu poate insa mult, poate oare si putin?

Sa fi fost prin 2004 cand Mihai Bumbes a iesit prima oara in strada. O fotografie veche dintr-un ziar central ii pastreaza inca zambetul de atunci. In seara asta, Bumbes nu mai zambeste. E ca un animal salbatic in cusca. Si din acest motiv, celorlalti li se pare ca vrea sange. Nimic mai gresit. Bumbes vrea altceva. Nu mai stie nimeni daca a spus-o vreodata, dar se vede conducand oamenii pe drumul care ii scoate din amortire. Nu intelegeti gresit, nu e un revolutionar histrionic, desi un acut simt al dreptatii si o si mai acuta nevoie de recunoastere l-ar recomanda ca pe un Savonarola modern si, o da!, atat de usor de dezamagit. E dezorganizat, „stiu, recunosc!”, dar compenseaza cu entuziasm si o pasiune de nebun.

De joi, 24 noiembrie, pana luni, 28 noiembrie, a dormit zece ore adunate. Intr-una din seri s-a retras in ultimele randuri din spatele amfiteatrului Vasile Parvan de la Istorie si s-a intins pe cateva scaune. Era frig, sala parea un cub de gheata cu 100 de locuri, dar lui nu-i pasa. Statea intins si asculta muzica. Sambata a plecat cateva ore acasa, duminica la fel. Ceea ce pentru unii a fost „ocupati Istoria”, pentru altii un „sit-in”, o dezbatere sau o actiune studenteasca spontana, pentru Bumbes – un tip de 30 de ani, roscovan, neras de cateva zile si care pare sa sufere de ADHD – a fost o incercare de a-i lasa pe ceilalti sa-i traiasca visul. In visul sau, se face de vreo cativa ani ca Romania nu mai e tara unei majoritati tacute si apatice. Nimic insa nu s-a intamplat la proportiile visate de el. Si totusi, ceva a fost. Sau n-a fost?

Joi, 24 noiembrie, ora 17:30

Dupa usa grea care separa Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti de zgomotul strazii, trei-patru agenti ai unei firme de paza urmeaza cu strictete indrumarile rectorului Ioan Panzaru. „Nu permiteti ocuparea Universitatii”, le-ar fi transmis mai marele institutiei garzilor angajate sa pazeasca facultatea de studenti. In hol, trierea se face precum in lagarele de concentrare, dupa criterii nestiute. Unii intra. Altii nu. Mai putin norocosii sunt cautati in genti ca la aeroport. Si mai putin norocosii se aleg cu niste strangeri ferme de brat si cu o interpretare moderna a versului „mai trageti voi concluzii si va mai facem noi contuzii”.

Un filmulet cu evenimentele inflamate circula pe internet. Secventelor, insa, le este de preferat relatarea demna de Balzac, prin multitudinea si acuratetea detaliilor, marca Mihai Bumbes. Nu e o ironie intertextuala, omul chiar e un fel de jack-of-all-trades, tinand piept gardienilor, bagand lumea pe sest in facultate, mediind izbucnirile violente si aruncand din cand in cand, asa cum faci cu un chistoc in coltul gurii, cate un „filmeaza, ma!”.

Cand vorbeste, Bumbes o face cu tot corpul. E din Curtea de Arges si sustine ca a fost facut dupa o betie cu tuica, ceea ce ar explica viteza cu care inlantuie uneori cuvintele. Cand incepe sa vorbeasca e ca si cum o mana invizibila apasa un buton care pune in miscare intregul mecanism: da din maini si din picioare, iar fata lui capata expresii pe un spectru larg – de la ranjet pana la grimasa – in doar cateva secunde. Si totul la el te misca. Se autocaracterizeaza: e printre putinii nebuni care nu au uitat sa viseze si sa iubeasca.

Cuvintele acestea i-au scapat intr-o duminica noapte, pe la 3 jumate, intr-un colt pierdut din Drumul Taberei.

Bumbes aproape ca refuza sa mai coboare din masina, suparat pe intorsatura pe care o luasera lucrurile in amfiteatru. „Oamenii astia au uitat sa viseze si sa iubeasca”, a aruncat atunci din arcul portierei deschise, zambind dezamagit. Iscati de cuvinte, aburii s-au rostogolit ca niste iluzii si au disparut nevazuti in racoarea noptii. Asa, stand in usa ca si cum s-ar fi agatat disperat de ultima speranta, Bumbes parea un om infrant. A trantit portiera, a deschis-o din nou, a spus ceva de preluarea controlului in amfiteatru, dupa care a disparut ca o naluca pe aleile labirintice. Zarurile erau insa aruncate.

Spontaneitate premeditata

Ideea statului peste noapte in Facultatea de Istorie a luat forma intr-o seara foarte friguroasa de inceput de noiembrie. Mihai Bumbes era activat la maximum. Vorbise cu studentii de la Cercul de Film al Facultatii, adica cu Ionut si Alex, primul un baiat cu alura de geniu, foarte citit si orgolios, al doilea o combinatie de hippie si hipster, cu cercel in buza si priza la fete. Se cautau doritori care sa vina pe 24 noiembrie la ceea ce oficial era o dezbatere despre rolul universitatii cu antropologul Vintila Mihailescu, profesorul Carol Capita si eseistul Ciprian Siulea.

Odata ce s-ar fi terminat dezbaterea asistenta ar fi trebuit sa ramana peste noapte in amfiteatru pentru a continua discutiile. In aerul localului unde ne intalnisem, Bumbes adulmeca deja sentimentul ca putem fi martorii unei clipe marete, una pe care o pandim de 20 de ani fara sa fi avut curajul de a ne-o asuma. O sansa ce nu trebuie ratata, studentii sunt nemultumiti, au puterea de a schimba ceva la sistemul universitar romanesc si vor face asta, apasand alarma pentru trezirea din somnul cel de moarte inscris si in imn – toate s-au auzit in seara aceea de inceput de noiembrie, cand toate lucrurile pareau posibile si destul de aproape.

Intr-un delir verbal vizionar, tanarul luptator Mihai Bumbes vedea deja succesul miscarii. Intr-un fel, nici nu s-a inselat atat de tare. Fara protestul de la Istorie, poate ca nimeni n-ar fi vazut cum se misca ceva in oameni si cum se poate naste o forta capabila sa trezeasca studentii din toata Romania. Intr-un alt fel, insa, Bumbes isi poarta, de luni seara incoace, toate visele pe scut. Cele 100 de ore s-au terminat. Dupa patru nopti albe, luminile s-au stins in amfiteatrul de razboi de la Istorie.

Duminica seara, cand a strigat „Ar trebui sa mai stam!”, pe Mihai Bumbes nu l-a mai urmat nimeni. Reusise deja sa-i faca sa stea, reusise sa-i faca sa vorbeasca, reusise sa-i enerveze si sa-i distreze. Un singur lucru nu i-a fost la indemana tanarului roscovan: sa-i faca sa inteleaga de ce sunt acolo. Ceva a fost. A fost insa tot ce putea sa fie?

Despre Bumbes, Liviu Mihaiu remarca odata ca este iluzia ca democratia romaneasca functioneaza. Merge la toate protestele, la toate flash-mob-urile, apara toate cauzele bune, la moda sau fata de care simte empatie. A luat nenumarate amenzi, intr-o ocazie chiar pentru simplul fapt de a fi trecut cu bicicleta pe langa un protest in desfasurare. Atunci, jandarmii au crezut ca e printre participanti.

A fost urecheat adesea in spatiul public, chemat la DNA, hartuit de procurori, lasat in bataia vantului de cei pe care-i considera apropiati. E suficient de nebun incat sa nu ii pese si suficient de naiv sa o ia de fiecare data de la capat. Crede mereu ca urmatoarea actiune va fi „evenimentul”. Si iti spune asta cu acelasi entuziasm cu care etichetase si vechile tentative. Multi il acuza ca e anarhist – asta pentru ca face parte dintr-o organizatie cu un nume ciudat si, crede Bumbes, neinteles: „Militia Spirituala”. Unii cred ca face jocurile altora, ca e doar un paravan politic, ca e diversionist, manipulator si cabotin.

Poate e un pic din fiecare. Cine nu e putin din fiecare? Dar daca il lasi pentru cateva secunde sa se aseze, lui Mihai Bumbes nu ii poti refuza onestitatea patimasa si intentiile pacifiste. S-ar urca pe garduri si ar „ocupa” universitati, s-ar certa cu jandarmii si ar contesta orice forma de autoritate, dar n-ar putea fi violent nici macar in intentii. Pe Mihai Bumbes nu-l bantuie faptul ca lucrurile n-au luat-o razna in cele patru zile de sit-in de la Istorie. Boxeaza insa neincetat cu umbrele gandindu-se ca oamenii nu au inteles despre ce e vorba. Nici macar cei care au trecut prin amfiteatru n-au inteles. De fapt, mai ales ei.

100 de ore

Construita initial ca un sit-in pasnic, miscarea spontana s-a cristalizat, dupa vreo 50 de ore, fixandu-si obiectivul de a trata cateva probleme majore ale sistemului universitar. S-au facut liste, s-a lucrat pe grupuri, s-au perindat vreo 500 de oameni prin amfiteatrul Vasile Parvan, in turnul de la etajul 3 al Facultatii de Istorie. S-au lansat idei, critici, polemici, s-au nascut valuri de compasiune si solidaritate, care au murit la fel de repede pe cat au aparut, gatuite de orgolii si frustrari.

Sambata noaptea tesiunea celor 50 de oameni prezenti a culminat cu o criza a unei studente nervoase ca un fotograf o trage in poze. Duminica discutiile s-au reluat la 16.00. Existau mai multe tabere. Formal, studentii se separasera. Cei de la Istorie s-au dezis de restul miscarii, simtind ca actiunea le-a fost confiscata de unii din afara – printre care Bumbes, „o feminista” si „un anarhist” – si ca nu se mai identifica cu revendicarile celorlalti studenti care au continuat sa se intalneasca in amfiteatru.

Informal, au existat doua grupuri de lucru: studentii si non-studentii. Primii i-au acuzat pe ceilalti ca vor sa le confiste miscarea. In tumultul incriminarilor fiecare s-a facut vinovat de cate ceva: ca nu mai e solidar, ca n-a inteles, ca nu participa, ca nu stie, ca nu e tolerant, ca nu poate asculta, ca nu stie legea.

In acelasi timp, o viata paralela se petrecea pe Facebook, unde peste 1.000 de oameni traiau virtual, dar cu aceeasi intensitate, evenimente care pentru ei nu aveau gustul de praf din amfiteatru. In subsolurile discutiilor au aparut unii din Noua Dreapta, altii care denuntau francmasoneria, alaturi de atei, oameni cu pronuntate simpatii politice, homofobi sau, pur si simplu, nebuni. O Romanie in miniatura traia in amfiteatru, iar sora ei conceputa in eprubeta o iubea si ura de pe Facebook.

6 COMENTARII

  1. Din articol reise ca este un
    Din articol reise ca este un anarhist sau ii place sa faca pe vedeta si sa fie membru intr-un partid.
    In concluzie: Nicoleta Luciu masculin…

  2. hotaraste-te, ori anarhist
    hotaraste-te, ori anarhist ori vedeta 🙂 oricum, eu l-am privit pe bumbes cu un pic de scepticism inainte de toata treaba asta, nu credeam ca e capabil sa asculte, sa faciliteze, si sa lase un eveniment in care e implicat sa aiba viata lui, o traiectorie pe care nu tb sa o controleze. e, intr-adevar, repezit, uneori fara pic de rabdare, si extrem de intens, dar dupa zilele astea, am vazut si o alta latura a lui, mai constienta, mai dispusa sa cultive ascultatul si participarea. cred ca cel mai mare favor care i l-am face de-acum incolo ar fi sa vorbim despre ce s-a intamplat in sala aia, nu doar despre el.

  3. Bai baiatule..paremi-se ca
    Bai baiatule..paremi-se ca esti cam amorf…pai ori in uta ori in teleguta..ori pe dreapta ..ori pe stanga….ori asa ori altmiteri…sau protestezi asa de dragul protestului, adicatelea de la care da mai mult! Ursuletul Cocolino! :)))

  4. Sa postezi mai Mihaita
    Sa postezi mai Mihaita articolul precedent ca de nu iti trag cu prastia in geam cand trec cu tramvaiul 21 pe Calea Mosilor!

  5. Ar fi timpul ca sa apara o
    Ar fi timpul ca sa apara o miscare a studentilor; pana acum era prea proaspata cacialaua pusa la cale de Marian Munteanu si Magureanu…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.