Mila Turajlić e o regizoare sârbă foarte apreciată pentru documentarele ei. Cel mai recent film al Milei, Cealaltă parte a tuturor lucrurilor, a fost finalist al Premiilor LUX, un format instituit de Parlamentul European pentru a susține cinematografia europeană.
Am fost la Strasbourg când s-a decernat Premiul, în plenul legislativului comunitar. Nu l-a câștigat Mila Turajlić, ci un film de ficțiune, Femeie în război, regizat de islandezul Benedikt Erlingsson.
Am vrut însă neapărat să o întâlnim pe Mila Turajlić, fiindcă documentarul ei ne privește. E povestea apartamentului familiei ei, în care au fost mutați și alți locatari atunci când comuniștii au preluat puterea. Familia Milei era, desigur, una burgheză. Mama sa, profesoară universitară, a fost în prima linie a celor au protestat în contra lui Slobodan Miloșevici pe străzile Belgradului în vremea obsedantului deceniu când Iugoslavia s-a fărâmițat.
Cealaltă parte a tuturor lucrurilor spune povestea destrămării Iugoslaviei, arată unde duce naționalismul exploatat politic.
Mila Turajlić a reușit această performanță remarcabilă: a făcut un documentar despre mama ei, despre casa ei, care sfârșește prin a fi povestea întregii Europe de Est. E minunat și înspăimântător.
Suntem la Strasbourg, Mila Turajlić e tânără, inteligentă, cu siguranță o apariție. Are treizeci și nouă de ani, vorbește o engleză de Oxford, are o educație londoneză și bunele maniere franțuzești de odinioară, e una dintre acele fiice ale Estului învățate să creadă în visul european întemeiat pe iluminism și rațiune.
Dar pentru că Mila Turajlić vine din fosta Iugoslavie și a văzut deja războiul, ne avertizează: am ajuns la o răscruce, va fi din nou conflict în timpul vieților noastre, visul european și-a pierdut forța de a seduce și trebuie să luptăm pentru a ne păstra Europa.
Mila Turajlić, o profetă, așadar.
Dela0.ro: Te vezi îmbătrânind în splendida ta casă din Belgrad, dând moștenirea mai departe, curățând, la fel ca mama ta, argintăria?
Mila Turajlić: Nimeni nu m-a mai întrebat asta, știi?
Bănuiam, de asta am venit la Strasbourg, ca să te întreb asta.
(râde) E amuzant, pentru că deși sunt destul de decisă să nu trăiesc următorul capitol din viața mea în Belgrad, am o presimțire foarte puternică referitoare la sfârșitul vieții mele – va fi în Belgrad. Dar nu m-am gândit niciodată ce se va întâmpla cu argintăria după mine, nici măcar într-un sens simbolic. Sper să nu fiu eu ultima. Frumusețea poveștii e că a supraviețuit atâtor generații, nu aș vrea să fiu eu cea care o sfârșește, știi? Dar tu te gândești mult mai departe decât m-am gândit eu până acum, de fapt.
E datoria mea. Vreau să te întreb ceva – există un rost de a le arăta lumina celor care nu o pot nicicum vedea?
Wow! E devreme pentru această conversație.
Înțelegi ce vreau să te întreb.
Cred că da. Câteodată e vorba de a găsi un nou limbaj pentru a vorbi cu oamenii. Oameni care nu sunt de acord din punct de vedere politic cu mine și mama mea vor avea o părere despre acest film fără să-l vadă măcar. Și m-am gândit că dacă fac un film care e onest, deschis și trist, poate vor fi interesați măcar să-l vadă.
Și sunt deschiși?
Da! Și asta a fost foarte ciudat. Săptămâna asta un tip mi-a zis: știi, mama mea e de vârsta mamei tale și nu e de acord cu niciuna din viziunile ei politice, dar i-a plăcut filmul, i-a plăcut relația mamei tale cu tine. Și m-am gândit: da, cu acești oameni vreau să vorbesc, pe ei îi vreau. Nu vreau să vorbesc doar cu oameni care sunt de acord cu mine, să ne batem unii pe alții pe spate și să fim foarte deștepți toți. Chiar dacă avem dreptate, asta nu ne duce mai departe. Nu. Nu le voi predica acelora care sunt deja convertiți. Filmul e o combinație de intimitate, onestitate, umor – când faci un pic mișto de tine și familia ta, oamenii devin brusc mai atenți și măcar te ascultă! E o crăpătură în armura lor.
Dar tocmai așa intră lumina.
Așa este. Ce spui tu… Uite, am fost în Germania săptămâna trecută și eu nu știu germană, nu știu nici măcar un cuvânt. Și mă întâlneam cu oameni și le spuneam: îmi pare rău, nu vorbesc germană, și ei începeau să vorbească mai tare, aproape să țipe, ca și cum țipând aș fi înțeles germana deodată. Și cred că asta facem, de fapt, de multe ori – și doar dacă țipăm, oamenii nu înțeleg. Doar țipăm la ei. Eu nu am vrut să țip, am vrut să caut o altă cale de a vorbi pentru oameni.
Te-am văzut ieri la un seminar în care vorbeai despre cum pălește visul european, arătând că această construcție politică și economică și-a pierdut forța de seducție, dând exemplul Marii Britanii. Există încă un vis european în Serbia astăzi?
Nu sunt sigură. Chiar nu sunt sigură. Eu am vrut să spun ieri că europenii își spun povestea foarte confuz, dar nu sunt sigură că m-au înțeles. Uite cum e: o parte din poveste e – noi suntem modelul de valori democratice, Europa e muntele pe care trebuie să îl escaldați, dar o altă parte din poveste e – nu ne pasă dacă președintele vostru e un dictator sau dezvoltă un regim autoritar, fiindcă el colaborează cu agenda noastră, știi? Ce?! Cum, e un regim autoritar? – dar noi nu îl vedem! Ce ne spun? Că sunt ipocriți și cinici? Nu e un mod grozav de a vinde visul european, cred.
Dar tu la nivel personal, ai un vis european?
Da! Cu siguranță, da. Dar e unul foarte naiv. Am călătorit mult cu părinții mei prin Europa când eram copil.
Venind din Iugoslavia, ai avut această șansă. Noi, în România, nu o aveam.
Da, știu asta și am fost norocoasă. Ne puneau în mașină și mergeam prin toată Europa de Vest – uite, catedrala asta, așa și așa, catedrala asta – așa… Voltaire a trăit aici, Magna Charta a fost semnată aici… Am crescut cu această poveste despre Europa pe care mi-au spus părinții mei: că Europa este continentul iluminismului, al rațiunii, al Revoluției Franceze, al Comunei din Paris. Și acum lucrez la un film despre mișcările de eliberare din Africa…
Acesta va fi următorul tău film – despre eliberarea Africii de sub colonialism?
Da. Și am citit mult despre asta – fac tot un documentar. Și deodată am realizat că e o parte a poveștii pe care părinții mei nu mi-au spus-o.
Cealaltă parte a tuturor lucrurilor, dragă Mila.
Da, cealaltă parte a tuturor lucrurilor. Măreția Europei a fost întemeiată pe violarea, pe abuzarea unui alt continent. Nu vorbesc despre visul european la nivel politic, la nivel de civilizație… vorbesc, așa, ca un om care se uită la ideea asta europeană și vede mari crăpături în ea. Dar cu siguranță cred că e un proiect politic fundamental și îmi doresc să reziste. Venind din Iugoslavia, vă pot spune cu siguranță că țărilor europene le va fi mai bine împreună decât separat. Știu asta.
Pare că am ajuns din nou la o răscruce în istorie. Îți e frică de viitor?
Nu îmi e frică de viitor pentru că l-am trăit deja. Cred că generația mea va trăi să vadă un război.
Ce vârstă ai?
39. Sunt destul de sigură că vom vedea un război fiindcă am fost deja acolo, știu cum începe… Nu mă sperie, mă întristează îngrozitor. Ne îndreptăm înspre acolo și nimeni nu poate să oprească asta.
Nici măcar să înțeleagă că vine. Dar tu, totuși, îl vezi venind.
Da, pentru că l-am trăit deja. Dar prima dată când s-a întâmplat, nici noi, în Iugoslavia, nu l-am văzut venind.
De ce s-a destrămat Iugoslavia?
Asta e o întrebare complicată.
Știu, tocmai de aia te întreb pe tine.
Depinde cu cine vorbești. Dacă vorbești cu cineva ca mine, eu îți voi spune că nu cred că trebuia să se destrame. Dacă vorbești cu altcineva, dintr-o altă generație, îți va spune că era un proiect menit să eșueze, să se destrame. Nu cred că această cădere era inevitabilă. Iugoslavia ar fi putut să reziste, dacă oamenii ar fi fost mai înțelepți, dacă s-ar fi întâmplat mai multe lucruri…
A căzut din mai multe motive. Unele interne: nu mai trăia Tito care simboliza ideea de Iugoslavia într-un singur trup de om, și el nu și-a desemnat un succesor, ceea ce e o mare vină a sa. Erau mulți politicieni ambițioși în Partidul Comunist, care și-au dat seama că o cale spre accesul la putere este să dividă, nu să unească, a fost și o anumită folosire a istoriei mitologizate. Multe lucruri din istorie nu se discutaseră, iar când au ieșit la iveală au fost manipulate de media pentru a instiga la ură. Factori externi: poate un anumit interes din anumite cercuri să se prăbușească o țară atât de puternică, așa cum era Iugoslavia.
Acum aveți șansa să vă uniți din nou, fostele țări iugoslave, sub steagul albastru al Uniunii Europene.
Nu e ironic? S-a purtat un război atât de lung pentru ca acum să fim din nou aproape să ajungem sub același steag, în același proiect politic. Dar sunt îngrijorată că avem o karma care nu ne va permite. Atunci când Serbia va fi pregătită pentru Uniunea Europeană, poate nu o să mai existe Uniunea Europeană. Sunt foarte îngrijorată. Sunt îngrijorată Uniunea Europeană nu va mai exista. Sunt îngrijorată că Europa unită nu va mai exista. Am mai trăit istoria asta – cine credea că se destramă Iugoslavia? Am mai trăit viitorul, Europa poate sfârși ca Iugoslavia și noi nu trebuie să permitem asta. E datoria generației noastre. Mai ales că nu văd Europa luptând corect cu pericolele care o pândesc.
Ai fost recent în București, la conferința The Power of Storytelling. Cum ți-a plăcut Bucureștiul?
Grozav oraș! Mi-a plăcut foarte mult.
Noi suntem în Uniunea Europeană de unsprezece ani.
Da, dar venind în România, din Serbia, nu simți că ești într-o țară din Uniunea Europeană.
La București e mai degrabă ca la Belgrad decât ca în orașele din Occident?
E exact ca în Belgrad.
Cu excepția Dunării.
Dar voi aveți clădiri mult mai frumoase. Bucureștiul are clădiri superbe! E un oraș frumos.
Nimeni nu mi-a mai spus asta recent.
Serios? Chiar e! Mă face să mă gândesc cum ar fi putut arăta Belgradul, dacă nu ar fi fost sever bombardat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Îmi pare rău că nu am apucat să vizitez mai mult Bucureștiul, mi-ar fi plăcut să văd Casa Poporului.
Nu ai pierdut mare lucru – e o casă acolo, dar poporul nu e.
(râde) Știu ce zici. Dar una peste alta, Bucureștiul a reușit să-și păstreze un anumit farmec, un anumit șarm pe care Belgradul l-a pierdut în război.
Ce a zis mama ta când a văzut filmul?
(râde) A fost surprinsă. Nu am vrut să îi spun că filmul va fi în cele din urmă despre ea. Am lăsat-o mereu să creadă că va fi doar despre casa noastră. Am filmat cinci ani și când a văzut, la sfârșit, era foarte mirată – când am spus asta, când ai filmat asta? Dar până la urmă a înțeles ce vreau să fac cu acest film, ce poduri vreau să construiesc, și cred că a fost mândră de mine, cum și eu sunt mândră de ea. Nu era pregătită să fie ea personajul principal, și cred că nu i-a plăcut să se vadă pe marele ecran – cui îi place? Dar până la urmă a fost fericită, cred, să fie parte din dialogul pe care acest film îl deschide. Cred că au fost momente când nimeni nu mai credea că vom termina acest film și ca mamă probabil e fericită că l-am terminat și acum pot să îmi văd de restul filmelor.
