Monologul din oglindă

Fiecare om politic are contraponderea pe care o merită. Și fiecare societate are clasa sa politică reprezentativă, emanată după chipul și asemănarea poporului.

0

România trăiește în plină epocă a monologurilor.

Le susțin și prezidențiabilii țării, după cum îi duc inima și mintea, de la gargară online (pasiv-agresivă, marca Alexandru Cumpănașu) despre combaterea clanurilor interlope până la exerciții de autoadulare în oglinda unei presupuse superiorități morale.

Splendidă laudatio solitară! Ni se oferă pe tavă imaculatele candidaturi. Toată lumea are răspunsurile gata făcute. Nu se primesc, desigur, întrebări.

Se discută, în consecință, mai mult despre tocăniță (regretabilă absența ostropelului din dezbaterile publice!), curling, orașele de baștină ale nevestelor, buna credință și pământul plat.

Se punctează la imaginea artistică, se conturează profilurile unor oameni din popor, de „comitet”, ei înșiși surprinși de cât de jos a putut să ajungă țara. Se livrează forme, iar pe fond mai nimic.

Și totul ia înfățișarea unor nesfârșite monologuri.

Sigur că publicul – electoratul chemat la urne, carevasăzică – e același care consumă docil teledemocrație, același care a construit o societate – mai degrabă – pe pilonii suficienței, ignoranței și infatuării, același unde certitudinile inepte țin loc de argumente și de fapte.

Într-o notă desigur amară, în societatea românească de astăzi până și ideea de Don Juan a decăzut în Cristi Borcea.  

Dispar din spațiul public, în ritm accelerat, regulile simple ale bunei conviețuiri: bunul simț (fie el și ca paradox), logica, cumpătarea, respectul față de celălalt, orice autoritate, minima onoare.

Le-au luat locul zgomotele de fond. Și ele se manifestă tot în monolog. 

Chiar și președintele în exercițiu încurajează plenar absența ideilor în dialog – de câte ori l-ați văzut pe acest om într-o dezbatere sau într-un interviu în care să-și prezinte nu doar viziunea, ci mai ales răspunsurile la întrebările celuilalt?

Sublima sa fugă de confruntare publică nu e străină de nașterea adversarilor politici pe care îi vedem acum defilând în fața-i. 

În fond, nu-i o eroare statistică în faptul că fiecare om politic are contraponderea pe care o merită. În Franța de mai demult, Mitterrand l-a avut pe Chirac. În România de astăzi, Iohannis o are pe Viorica Dăncilă.

Și noi, românii, îi avem pe amândoi.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Moștenirea
Cine este moștenitorul politic al lui Trump? Dar cel financiar? O călătorie prin „dinastia” Trump, în care competiția între frați pentru tron este încurajată de tatăl președinte. Povestea unei familii pentru care politica nu este decât un alt proiect. Așa cum au fost imobiliarele, televiziunea.

Vedere din ghetou
Pentru că recent am scris despre cum primarul Daniel Florea scoate din Ferentari persoane și organizații care lucrează acolo de ani de zile cu cele mai vulnerabile categorii sociale, poate merită să (re)vedeți ce înseamnă mai exact să trăiești în ghetou. E locul de care primarului Florea îi pasă doar atunci când sunt alegeri. Și e locul în care am filmat acum aproape trei ani video-documentarul „O lună de viață lor.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Craciun

O carte
Dorință, de Mathias Enard, Nemira/Babel. 

O altă carte
În noapte, de Haruki Murakami, Polirom. 

Încă o carte
Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene, de Patrick O’Brien, Humanitas. 

Și încă una
Între ei. Amintiri despre părinții mei, de Richard Ford, Black Button Books.

Un film de revăzut
Paris, je t’aime. Frumos, foarte frumos. 

Și încă unul (filmat în Paris)
Before sunset

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Noi întâmplări cu Florentin Pandele (și jurnalism inept)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.