“Narcisismul de gang infloreste in Romania”

La 76 de ani si 20 de volume publicate, dupa experienta indoita a exilului (la 5 si la 50 de ani) si dupa efortul adaptarii in SUA – „cel mai bun hotel“ – si al recuperarii demnitatii corodate prin agresarea intimitatii in sistemul comunist, Norman Manea ramane azi un om de o rara generozitate si care reuseste sa separe cu limpezime fasiile de istorie pe care le-a trait pentru a face portretul Romaniei actuale.

Socul traumatic resimtit in comunism, regimul care a insemnat un exil interior intr-un stat dogmatic, a fost urmat de cateva sanse ale innoirii si confruntarii necunoscutului, spune scriitorul care se uita cu simt critic la Romania zilelor noastre.

Seria publicistica realizata in colaborare cu ziarul “Adevarul” continua astazi cu un interviu cu scriitorul Norman Manea, unul dintre cei mai apreciati si prolifici autori romani din afara granitelor. Manea vorbeste despre pierderea notiunii de acasa, despre experienta exilului, dar si despre marile probleme inca nerezolvate ale Romaniei, schitand un portret critic al tarii sale natale.

Dupa doua decenii postcomuniste, portretul schitat tarii natale include o clasa politica deplorabila, o presa decazuta, coruptie generalizata, demagogie si un discurs public tot mai violent. Intr-un asemenea peisaj, domina smecheria si aroganta, oportunismul ubicuu si vesel si se instaleaza teama ca din lectiile istorice ale precedentului secol contemporanii nu au retinut marile potentialitati maligne ale omului, afirma scriitorul.

Vremurile in care traim par sa incurajeze un cinism crescut, mai crede Norman Manea, vizibil ingrijorat de diferenta de oportunitati intre cei care pleaca si cei care raman, dar care isi pune speranta in inteligenta si seriozitatea tinerilor romani pe care i-a intalnit in afara tarii.

Dela0.ro: Herta Müller spunea ca simte ca i s-a furat tara. Dumneavoastra ati simtit asta? Cum s-a tradus acest sentiment in concretul si rutina existentei?
Norman Manea: Da, si mie mi s-a furat  tara, ca si multor exilati, dar si multora dintre cei ramasi in locurile natale. Sunt deosebiri importante, totusi, intre exilul meu si al Hertei Müller. Daca acceptam ca patria scriitorului este limba  – „chiar cand scriitorul e evreu si patria e Germania”, spunea Paul Celan; chiar cand scriitorul e evreu si patria e Romania, as completa eu –, atunci Herta Müller s-a „repatriat“ lingvistic, de fapt, desi intr-o alta geografie si istorie. Socul „arderii de tot“ a fost pentru mine nu doar dislocarea, cat disposesia lingvistica.

Relatati in volumul „Intoarcerea Huliganului“ cum v-a fost rapita intimitatea in clipa in care regimul v-a adus o familie straina in casa, cu care ati fost fortat sa impartiti spatiul. Cum s-a schimbat notiunea de „acasa” si cum v-a afectat pe dumneavoastra?
N-a fost singura imprejurare in care era agresata intimitatea, un act de rutina al sistemului. Acasa, pentru mine, ca si pentru multi exilati, nu mai este nicaieri, dar domiciliul exista.  Domiciliul meu actual este America, pe care o consider cel mai bun hotel. Mai exact, New York-ul, pe care l-am numit „Capitala Dada a exilatilor“. Nu e chiar rau. Cu timpul, domiciliul de mai lunga durata poate substitui, macar partial, vechiul „acasa“, dar ramane, totusi, de cele mai multe ori, un surogat, fie si confortabil. Pentru mine, ca scriitor, limba este, cum a fost mereu, refugiul esential. Limba romana. Am si comparat, adesea, aceasta locuire cu „casa melcului“ , cochilia, adapostul, vizuina, purtate peste tot unde ne arunca hazardul.

Si daca tot am intrat in aceasta camera a intimitatii, ce valori  presupune conceptul de „acasa“ si cum au fost in cazul dumneavoastra modificate de experienta comunista, dar si de experienta exilului?
De la speranta infantila si utopica a fericirii de basm, la inceput, comunismul a devenit treptat, pentru mine, o  scoala a instrainarii, un exil interior intr-un stat dogmatic si politist. Exilul propriu-zis care a urmat a fost o alta instrainare, care bloca multe dintre exaltantele oferte ale libertatii.

Ati trait experienta comunismului si, in acelasi timp, traiti acum experienta americana. Ati pus pe hartie urmatorul gand: nicaieri nu se  poate invata mai bine singuratatea ca in America. Ce fel de  singuratate ati invatat in America si cu ce e diferita de singuratatea traita in Romania comunista?

Citatul la care va referiti nu-mi apartine mie, ci unui atasat cultural italian care speram sa ma readuca in Europa. Cand am inteles ca este o simpla butada care sa amelioreze neputinta  de a ma „salva“ de America, i-am spus ca nu simt neaparat urgenta unei instruiri suplimentare in solitudine, stiu deja destule despre ea. Singuratatea americana tine de un anume sistem de viata pragmatic, prudent in dezvaluirea slabiciunilor si esecurilor, care ia forme dintre cele mai paradoxale intr-o societate altminteri cordiala, cu percepte comunitare si caritabile de durata. In Romania, solidaritatea implicita contra puterii abuzive, ca si o traditionala coabitare gregara, cu efuziuni si ranchiune frecvente, crea aparent o alta „temperatura“ a relatiei umane.

Este remediul traumei o trauma si mai mare, precum in cazul dumneavoastra? A fost exilul aceasta trauma mai mare?
Exilul revenit la 50 ani, dupa cel de la 5 ani, a fost o trauma puternica pe care am definit-o, totusi, drept  „privilegiata.“ Dupa socul traumatic de la inceput, am avut norocul sa inteleg si chiar sa asum unele  privilegii ale schimbarii, sanse ale innoirii, ale confruntarii  necunoscutului, inevitabilele contradictii, de asemeni, precum si ofertele regenerarii.

Cum se vede Romania din SUA?
Presupun ca sunt mai putini, azi, cei care cred ca Budapesta este capitala Romaniei. Cine viziteaza tara indrageste natura ei si, nu odata, natura deschisa si conviviala a cetatenilor. Putini au cuvinte bune despre administratie si politicieni. Ca intotdeauna, potentialul produs de export ramane, cred, cultura. Putem cita nume de muzicieni, cineasti, regizori de teatru, oameni de stiinta si, de ce sa nu spunem, chiar a cate unui scriitor care prezinta o elevata carte de vizita a Romaniei.

In cartile dumneavoastra am intalnit o rana evreiasca adancita de cea comunista. S-a mai inchis aceasta dubla rana?
Cioran spunea ca daca ar fi evreu s-ar sinucide. „Este greu sa fii evreu“ spune o zicala idis. Sunt afirmatii usor de indreptatit. Greu, da, dar nu neinteresant, daca putem utiliza acest prea uzat cuvant. Intensitatea, chiar si in suferinta, dar mai ales in gandire confera puls zadarniciei cotidiene. Merita recitita profesiunea de apartenenta a lui Einstein, care elogiaza simtul critic si simtul etic al iudaitatii.

Vedeti azi in antisemitism un pericol in Romania?
Numit si „socialismul prostilor“, antisemitismul este vechi si mereu nou. Oricum l-ai trata, – cu revolta, umor, superioritate, cinism, indiferenta –, degeaba. Romania a avut performante deloc invidiabile in antisemitism. Daca exista un pericol azi, cand populatia evreiasca s-a diminuat drastic si semnificativ, puteti evalua, banuiesc, mai bine decat mine. Traiti in Romania.

“Cine viziteaza tara indrageste natura ei si, nu odata, natura deschisa si conviviala a cetatenilor”,
Norman Manea

Vremuri ale unui cinism crescut

Ce e esential sa tinem minte din aceste doua lectii grele ale istoriei, Holocaust si comunism?

Marile potentialitati maligne ale omului.

Cum s-a schimbat Norman Manea pe traseul Bucovina-Bucuresti-New York? Cine este Norman Manea azi?
Este un om in varsta, perplexat de aceasta varsta, in care regaseste adesea copilul, adolescentul, barbatul tanar – in diversele locuiri ale traseului pe care il amintiti.

Sunteti un om de o generozitate rara. De unde ati mostenit-o?
Poate din atmosfera casei parintesti. Probabil, si din lectiile pe care mi le tot ofera existenta.

Si-au pierdut romanii azi generozitatea?
Evit generalizarile de tipul „romanii“, „nemtii“, „rusii“, „evreii“. Traiti in Romania si cred ca intrebarea nu este intamplatoare. Vremurile in care traim par sa incurajeze un cinism crescut.

Ce credeti ca ne defineste azi, ca romani? Ce ne uneste? Si ce ne separa?
Ar trebui consultat domnul Lucian Boia. Nu pentru vreun verdict definitiv, ci pentru stimularea unei dezbateri mai ample, reala si realista, cu fie si lente consecinte benefice. Un oarecare impact social, adica, dincolo de „galceava ganditorilor“.

“Pentru mine, ca scriitor, limba este, cum a fost mereu, refugiul esential. Limba romana”,
Norman Manea

“Tinerii romani? Admirabili!”

In anii de dupa 1989 un proiect national care a strans consens a fost integrarea europeana. Dupa 2007, Romania pare in deriva, ii lipseste un proiect de tara si exista voci critice care sustin ca proiectul national pare acum dezintegrarea europeana. Dumneavoastra cum vedeti lucrurile?

Integrarea europeana a fost o veche aspiratie romaneasca, mult inainte de 1989. Si acum, incotro s-ar indrepta proiectul mioritic? Spre Moscova, Pekin, Cairo, Caracas? Dubito. Sigur, este vorba nu doar de dorinte si fantezii, ci si de responsabilitati. Nu doar Romania nu mai pare incantata de Europa, dar nici comunitatea europeana nu este extaziata de situatia din Romania si nici nu a fost.

Clasa politica de azi pare deplorabila, presa decazuta din rigorile ei definitorii, coruptia generalizata, discursul public tot mai violent si mahalagesc, demagogia aliata inefabil cu smecheria, aroganta alternand cu umilinta profitabila, oportunismul ubicuu si vesel. Dupa torida vara politica din „Anul Caragiale“ – in care unii prevesteau apocalipsa, iar adversarii lor promiteau paradisul – ne-am fi dorit ca invinsii sa mediteze onest la erorile lor, iar invingatorii sa aspire la consens national, la un eficient si democratic „proiect de tara“, nu la o hegemonie dupa vechi modele autoritare. Tranta traditionala intre adversari nauci se inteteste, insa injuriile sporesc narcisismul de gang.  Burlescul domina, grotescul infloreste.

Daca ar fi sa ne referim doar la cultura, ce putem gandi despre un guvern care a restructurat lamentabil ICR-ul, dar s-a grabit apoi sa trimita o telegrama oficiala de felicitare unui prestigios scriitor roman, aparut pe locul nu stiu cat pe o lista publicitara de „pariuri“ Nobel – ca la cursele de cai? Nu stiu sa existe vreo reala conectie a acestor „pariuri“ cu juriul de la Stockholm, care isi dezvaluie candidatii doar dupa 50 ani, dar daca felicitarile ar fi autentice si, eventual, chiar bine-venite, ar trebui, cred, sa se refere la premii obtinute, nu la potentialitati. Intai zgudui o institutie eficienta de „export cultural“, apoi vanezi aprecierea externa, ca sa arati ca esti „global“? Provincialismul si frustrarile duc la o jalnica megalomanie de sat pierdut in ceata departarilor.

Care credeti ca sunt cele mai urgente probleme de rezolvat in Romania acum?
Independenta justitiei, suprematia legii, soliditatea institutiilor, profesionalismul, meritocratia, etica muncii si a responsabilitatii, civismul onest, deci autentic „patriotic.“

Cum vi se par tinerii romani cu care ati intrat in legatura? E sansa lor diferita de sansa generatiei dumneavoastre? E istoria mai blanda cu tinerii de azi?
Excelenti, ma grabesc sa spun. Tinerii romani pe care i-am intalnit in afara Romaniei mi s-au parut admirabili. Inteligenti, cultivati, seriosi. As putea oricand exemplifica printr-o lista mai mult decat convingatoare. Sigur ca sansele lor sunt incomparabil mai mari decat au fost ale noastre, dar viata nu e blanda cu nimeni. Frapant este contrastul intre sansele celor din tara si ale celor aflati in afara ei.

Cine este Norman Manea

Norman Manea, nascut in 1936, in Bucovina, este astazi profesor de literatura europeana si „writer in residence” la Bard College, New York. Unul dintre cei mai prolifici scriitori romani din afara granitelor, Norman Manea a scris aproape 20 de volume – publicate in Romania de Editura Polirom. Anul trecut, Uniunea Scriitorilor din Romania (USR) i-a acordat Premiul National pentru Literatura, pe care autorul l-a catalogat drept „un compromis tardiv“. Desi foarte apreciat in afara tarii, Norman Manea a fost criticat in repetate randuri de presedintele USR, Nicolae Manolescu, care l-a numit „un om lipsit de talent“.

Norman Manea a trecut prin experienta exilului de doua ori, o data la 5 ani, cand familia i-a fost deportata intr-un lagar de concentrare din Transnistria. A doua oara in 1986, cand a plecat cu o bursa in Berlinul de Vest, ulterior stabilindu-se in Statele Unite unde locuieste si astazi.

In 1992 a primit Bursa Guggenheim si prestigiosul Premiu MacArthur. In 2002 i s-a atribuit Premiul international de literatura Nonino pentru „Opera omnia“, iar in 2006, Premiul Medicis Etranger pentru cartea „Intoarcerea huliganului“. Tot in 2006 a fost ales membru al Academiei de Arte din Berlin.

In 2010 a primit din partea guvernului francez distinctia „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres“. In anul 2011 i s-a decernat prestigiosul Premiu literar Nelly Sachs si a fost ales membru in Royal Society of  Literature in Marea Britanie. Cartile sale au fost traduse in peste 20 de limbi.