Nenea Iancu, arheolog din viitor: „Poporul român era așa de învățat încât nu mai avea nevoie să citească”

Luna iunie a fost crudă în trecerea timpului cu scriitorii noștri. În iunie (ziua 15, anul 1889) a murit Eminescu, în iunie (ziua 20, anul 1995) a murit Cioran, în iunie (ziua 9, anul 1912) a murit Caragiale.

Și iată că în acest an, exact în această lună, pică la Bacalaureat tocmai Nenea Iancu, omul care ne-a spus aproape tot ce se poate spune despre firea cam nefericită a românilor.

Despre Caragiale am mai scris la Pixul cu mină. Scârbit de năravurile naționale, scriitorul avea să sfârșească în exil, la Berlin, unde și-a trăit ultimii ani convins că nu mai are ce căuta acasă, „acolo unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul viții demne de compătimit”.

Fragmentele care urmează sunt selectate din volumul I.L. Caragiale despre lume, artă și neamul românesc, o antologie întocmită de Dan C. Mihăilescu, publicată în 1994 la Editura Humanitas și republicată în 2012, la un secol de la moartea scriitorului. 

Ia să vedem noi cum mai stăm, să ne ia la mână Nenea.

Ce ar putea să constate și să reconstituie arheologul depărtatului viitor din ruinele iubitului nostru București? 

El va găsi mai întâi că, la poporul român din veacul XIX, vecinii erau unii cu alții eminamente politicoși și discreți. Plecând din capul unei strade, el va vedea că fiecare casă, una după alta, întoarce capul celei de la stânga și are în față spatele celei din dreapta. Arheologul, după aceasta, va constata că locuitorii acestor case erau iubitori de lumină și aer, pentru că fiecare casă are pereții găuriți. 

Apoi ar constata că ei erau foarte curați și că mâncau foarte puține săruri, pentru că el n-ar găsit decât foarte rar urme de fântâni și de conducte de apă; că erau deștepți, adică foarte puțin iubitori de somn, pentru că în interiorul caselor n-ar găsit un perete nespart, unde să presupună că s-ar fi putut convenabil alătura un culcuș omenesc; i-ar rămâne însă îndoiala că poate dormeau în mijlocul odăii.

Din arhitectura domestică ar constata cele privitoare la moravurile private ale oamenilor; întrucât privește cultura publică, arheologul după monumente ar putea trage și mai hotărâte concluziuni.

El ar constata mai întâi că poporul român din suta XIX era econom, că ura luxul și artele, pe care prin eufemism le numim frumoase în loc de inutile. Așa, ar constata că nu prea se-nnebunea după teatru, fiindcă într-un oraș așa de vast n-ar găsi decât o clădire cu așa numire.

În schimb însă, ar vedea cât era acest popor de religios, după sutele de biserici și bisericuțe, care de care mai fără pretenții și mai modeste, așezate în genere cu spatele la drum, probabil pentru a scuti serviciul sfintei liturghii de zgomotul circulației și de strigătele bravilor olteni.

Ar mai constata că acest popor, deși nu iubea luxul, îl suplinea totuși cu mult bun-gust; că disprețuia piatra și bronzul, dar le înlocuia cu mult succes prin teracotă și tinichea, pentru care avea o deosebită simpatie; că, neavând destui bolovani pe gârlă, cultiva cu multă pricepere fabricațiunea pietrei artificiale; că era așa de învățat încât nu mai avea nevoie să mai citească, și de aceea n-avea nicio clădire de bibliotecă.

Arheologul ar mai constata la epoca noastră o deosebită repulsiune pentru monotonia liniei drepte, o pronunțată pornire contra calapoadelor simetrice demodate, ci, dimpotrivă, o mare înclinare, aproape un cult pentru liniile și formele capricioase, adică strâmbe.

Așa este și sufletul omenesc, ca bobul de rouă: o infimă oglindă sferică, cu conștiința absurdei adâncimi proprii – în afară-i și-nainte-i, oriîncotro, infinitul mare; înăuntru și d-a-ndărătele, infinitul mic.

Între aceste două infinituri, între aceste două lumi, e o ciudată și grozavă deosebire: pe când infinitul mare este ideal, deși palpabil, infinitul mic este singurul real, deși impalpabil.

Căzând din înălțimi, oglinda de rouă, în drumul ei, schimbă perspectiva interioară după punctele liniei sale de cădere: asemenea și sufletul nostru, în trecerea-i, schimbă în adâncimile sale lumea dinăuntru după schimbările lumii de afară. 

Dacă nu împărtășesc părerile cuiva, acela nu poate zice numaidecât că-i sunt adversar; căci atunci ar trebui să fiu adversarul tuturor celor care au părere sau o sistemă, deoarece eu nu sunt în stare să am vreo părere și nici să împărtășesc vreuna pe de-a-ntregul. Pentru mine părerile sunt egal de legitime, egal de întemeiate și, prin urmare, egal de respectabile.

Nici una însă nu poate să facă pentru mine lege, căci în lumea aceasta, care-mi dă numai înfățișări, ar trebui să fiu din cale-afară laș ca, mărturisindu-mi că nu pot avea eu însumi o părere statornică, să mă înjug la părerea altuia, pentru că el a avut bravura să mi-o strige la ureche cu un ton mai mult sau mai puțin răstit.

Partidele politice, în înțelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau nouă de clasă și, prin urmare, pe programe de principii și idei, nu există în România.

Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor și formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitație, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, țăranul român, muncitorul român, regatul român (…)  – în genere fraza goală, declamația șarlatanească, lătrătura patriotică, națională, română – cu un cuvânt, moftul…

Și câte adevăruri ar trebui spuse la noi! și câte păreri adevărate stau închise de frică în atâtea oale de os! 

Și, ce e mai trist, nu ne bântuie numai frica de a ne spune părerea, ci și frica de a asculta, exprimată cu îndrăzneală de către altcineva, părerea noastră proprie…

Tremurăm ca nu cumva glasul acelui altcineva să pară a fi al nostru: ne îngrozim să nu trădăm cumva, printr-o clipire de ochi fără voie, prin cea mai neînsemnată mișcare reflexă, prin chiar mutismul nostru, că aceea ce s-aude un moment așa de rar este gândirea noastră de toate zilele, adânca noastră convingere de multă vreme.

Trecem pe lângă absurditate, și nu ridicăm măcar o sprânceană revoltată; auzim neghiobia, și nu zbârcim măcar o nară dezgustată; vedem impostura și ticăloșia, și zâmbim frumos, ca la întâlnirea celor mai bune cunoștințe.

Afară de asta, lumea noastră în genere mai crede că învățătura are asupra omului o putere fără margini; că, prin școală, omul poate căpăta ceea ce nu s-au îndurat ursitoarele să-i ursească – inteligență, judecată, voință, ba chiar și talente, și încă nu numai atâta, că, prin învățătură de carte, ar putea dobândi omul și însușiri sufletești cu care din naștere nu a fost dăruit – acele daruri multe, ce nu-i nevoie să le mai numărăm unul câte unul, fiindcă avem în limba română un cuvânt, însumându-le minunat pe toate: omenie. 

Cum am zice, ne-nchipuim că, prin farmecele buchilor, o creatură ursită a fi în toate privințele mediocră poate deveni o persoană de înaltă notorietate, iar un născut fără suflet nici obraz poate ajunge pildă de omenie pentru vremea lui. Pretindem de la dascăl nici mai mult nici mai puțin decât să ne facă dintr-un boboc de scaiete un trandafir de lună, o privighetoare dintr-un pui de vrabie și dintr-un cățelandru de vulpe un prepelicar de soi.

Așa e… Învățăm din trecutul patriei și neamului nostru numai istoria politică și militară, dar istoria societății, lumii d-asupra vieții zilnice a căreia s-a desfășurat politica, ori s-au înfăptuit vitejiile, nu învățăm, și prin urmare nu știm nimica.

Învățăm un fel de epopee searbădă, în proză mai mult sau mai puțin limpede și comodă, care nu evocă în imaginația noastră nicio icoană vie și care e prin urmare lipsită în cea mai mare parte de interes. Îngrămădiri de date, înșirări de nume proprii, înregistrări de fapte, și-ncolo nimic.

Ce vreme era la acele date? ce fel trăiau zi cu zi ființele care purtau acele nume proprii? cum erau locurile unde se săvârșeau acele fapte? Niciun răspuns la aceste întrebări. Poveste fără zugrăvire despre nume fără persoane și despre fapte fără loc; într-un cuvânt, istoria unei lumi fără carne, fără oase, fără trup.