Noi în ultimii treizeci de ani

Problema fundamentală după oricare dintre zilele alegerilor noastre libere și democratice a fost că, indiferent de rezultatul electoral, noi am rămas tot cum am fost.

0

Forța cu care alegerile pot mătura o putere politică sau alta nu e aceeași cu forța necesară pentru a îndepărta o societate de reflexele care o țin în subdezvoltare.

Românii i-au dat jos, în ultimii treizeci de ani, pe Ion Iliescu, Adrian Năstase sau Victor Ponta, tot românii i-au urcat (prea) sus pe Corneliu Vadim Tudor, Emil Constantinescu, Traian Băsescu sau Liviu Dragnea – dar de la Nicolae Ceaușescu la Klaus Iohannis subdezvoltarea noastră a rămas, în datele sale fundamentale, aceeași.

Suntem mai puțini și mai liberi decât acum treizeci de ani, dar tot nu știm să ne organizăm (profesional sau civic), să ne protejăm interesele sectoriale sau generale, să instituim reguli și să ne asigurăm că toată lumea le respectă, înspre atingerea unui bine comun.

Ce am putut noi în cei treizeci de ani de la Revoluția din 1989?

Noi nu am reușit în ultimii treizeci de ani să le facem dreptate morților din decembrie 1989. Și nu doar dreptatea le-am refuzat-o, nu am reușit nici măcar să le păstrăm memoria.

Noi nu am fost în stare să facem în ultimii treizeci de ani o autostradă de la un capăt la celălalt al țării noastre (care nu e totuși cât China), noi am rămas în lumea a treia (spre a patra) în chestiunea marii infrastructuri.

Noi nu am fost în stare să ridicăm în ultimii treizeci de ani spitale regionale (doar le plimbăm de la un program de guvernare la altul), să dăm o presă liberă și independentă (preferăm, deocamdată, să fie gratuită și neapărat partizană), n-am reușit să mutăm toaletele din fundul curților, să nu mai avem an de an copii care mor la propriu înecați în rahat, n-am reușit să nu mai simulăm justiția, să facem legi drepte ori să avem fie și iluzia unei meritocrații.

Noi nu am reușit să nu decădem în sărăcie, clanuri mafiote, școli segregate, spitale infestate, nu am reușit să nu mai avem oameni fără identitate cu suta de mii sau violuri comise asupra copiilor încadrate judiciar ca acte sexuale consimțite.

Noi în ultimii treizeci de ani nu am progresat democratic nici măcar cât în domeniul autostrăzilor noastre inexistente. Suntem tot în epoca de piatră a democrației.

Cartonul din care sunt făcuți eroii democrației noastre e atât de ieftin încât până și un procuror care a participat consimțit la menținerea și perpetuarea represiunii politice din România comunistă poate deveni în vremuri ca ale noastre o icoană a dreptății legale și a justiției administrate pe cale democratică.

România contrafăcută

Poate nu mai țineți minte, poate ați uitat, poate sunteți prea tineri, dar în ultimii ani ai regimului Ceaușescu se simulau temeinic alegerile locale și generale, ba chiar și dezbaterile. Se confruntau mai mulți candidați din cadrul aceleiași bresle (la actori, Beligan cu un alt actor; la gazetari, Paler cu un alt gazetar îndrăgit de regim; și tot așa).

Și mai frumos era că nu candidații promiteau lucruri cetățenilor, ci dimpotrivă: cetățenii le promiteau lucruri candidaților, că vor face mai mult și mai bine, că vor respecta sarcinile trasate de Partid, că vor depăși planul cincinal și vor lupta pentru independența și suveranitatea patriei.

Și încă și mai frumos era că votanții lui Ceaușescu (candida și el și era ales în unanimitate) votau tot mai devreme, la șase dimineața erau cozi care să-l aleagă pe Tovarășul, iar la nouă dimineața votul deja își epuizase alegătorii.

Era un simulacru de democrație (populară!), iar un simulacru cu aceleași trăsături trăim și acum. Avem și astăzi – treizeci de ani mai târziu – false dezbateri, falși ziariști, false teme și falși candidați care de cel mai multe ori nu știu, la modul cel mai propriu, pe ce lume trăiesc.

Din amestecul acesta nu poate rezulta altceva decât o societate contrafăcută.

Noi nu am reușit să scăpăm în ultimii treizeci de ani de securismul cel mai abject și de pecerismul omniprezent. Ambele s-au metamorfozat după revoluție și ni s-au prezentat candid sub forma antreprenoriatului care făurește economia de piață ori a candidaturii politice oneste, în stare să servească public.

Evident că rezultatele au fost departe de promisiuni: nici nu s-a făurit, nici nu s-a servit. Și antreprenorii și candidații au continuat nestingheriți cu securismul și cu pecerismul lor, chiar în absența Securității și-a Partidului.

Libertatea de a pleca

Noi în ultimii treizeci de ani am făcut cel mai mediatizat personaj din țară un cioban semianalfabet, xenofob, misogin și desigur milionar, un hoț eliberat condiționat, căruia publicul îi ciugulește din palmă aberațiile de scrântit întru Hristos și martir al neamului infracțional românesc. 

Noi am amestecat în ultimii treizeci de ani Biserica și banii publici până a ieșit o aberație de beton cu turle aurite care ne costă sute de milioane de euro – Catedrala Mântuirii Neamului.

Uitați-vă doar la chipurile din spatele ei, la nesfârșitul carusel de capete politice și administrative care au finanțat-o, la sutanele atotputernice din Sfântul Sinod care vorbesc despre propășirea spirituală a națiunii, dar n-au decența creștinească de a face ordine morală în propria ogradă (nici măcar când e vorba de abuzuri sexuale comise împotriva unor elevi de seminar teologic).

Noi în ultimii treizeci de ani n-am reușit să ieșim din fostul Imperiu Otoman și nici din fostul bloc sovietic – dar, mai ales, n-am reușit să ieșim nici măcar pentru o clipă din O scrisoare pierdută.

Suntem tot acolo, între Ghiță Pristanda și cetățeanul turmentat, între Farfuridi și Brânzovenescu, între Nae Cațavencu și Agamiță Dandanache. 

Noi am reușit totuși ceva în ultimii treizeci de ani. Cu sacrificii enorme – printre care colapsul industriei, moartea orașelor mici și mijlocii, moartea satului românesc și emigrarea a milioane de români – am reușit să intrăm în Uniunea Europeană și în NATO. Ne-am câștigat dreptul să plecăm unde vedem cu ochii și cam asta e realizarea noastră majoră la bilanț. 

Cum spune și vorba românească (poate cea mai românească dintre toate): atât s-a putut.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

O carte
Am o sensibilitate față de lucrările care explică discriminarea, rasismul, modul în care se construiește un discurs al urii. Mai ales când subiect de studiu este România.

Cartea – Problema românească: o analiză a rasismului românesc – coordonată de Oana Dorobanțu și Carmen Gheorghe este o astfel de lectură, obligatorie chiar și pentru cei care cred că ei nu discriminează. Obligatorie pentru cei care în secolul XXI încă mai încearcă să justifice cu “explicații alternative” discriminarea romilor. Obligatorie și pentru cei care vor să combată rasismul impunându-le romilor narațiunea, retorica, direcția proprie.

Este o carte pentru cei care fără să vrea sau fără să știe contribuie la discursul discriminatoriu (pentru că nu-i înțeleg resorturile). Cartea nu pune pe masă doar fapte rasiste evidente, ci toate consecințele perverse ale unui discurs rasist foarte bine înrădăcinat.

Sunt lucruri la care poate unii dintre noi nici nu ne gândim. Și în asta stă puterea cărții. În capacitatea de a expune rasismul în toată urâciunea lui, de a-l scoate la iveală din cele mai ascunse cotloane. Puterea cărții stă și în modul în care problema e expusă. E o invitație la dialog, la reflectat și nu la antagonizat. Eu cel puțin așa am simțit-o. 

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

O carte
Tot ce este, de James Salter, Humanitas Fiction.

Un documentar
The Jinx (HBO). Foarte bun. 

Încă un documentar
The Alcasser Murders (Netflix). Foarte bun, de asemenea. 

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

O oglindă pusă înaintea societății

Dela0.ro subminează independența justiției

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.