Δ Poză realizată de Jan Tomas în 1869 la Praga.

Ne întoarcem la Pixul cu mină la poetul nostru național, Mihai Eminescu.

Facem recurs la o lucrare extraordinară – Amintiri despre Eminescu, de Teodor V. Ștefanelli, fost coleg de liceu și de facultate cu poetul, la Cernăuți și la Viena.

Amintirile lui Ștefanelli sunt de primă mână – și ne dau un Eminescu pe care poate că nu îl cunoaștem.

Cartea din care vom cita a apărut la editura Junimea din Iași, în 1983.

Eminescu își mușca mustața

Eminescu cât timp a petrecut în Viena arăta de regulă foarte bine și era deplin de sănătos.

(…) Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporționat. Când a venit la Viena avea mustața rasă, ceea ce ne-a făcut să-l recunoaștem îndată, căci avea astfel înfățișarea tânărului bărbat ce dispăruse din mijlocul nostru în Cernăuți. Dar în Viena a lăsat să-i crească mustața, avea obiceiul să și-o muște.

Ce haine avea Eminescu

Eminescu nu ținea de fel la modă, dar hainele sale erau totdeauna curate și le purta atât de mult până deveneau imposibile. A avea în garderobă mai multe rânduri de haine de vară sau de iarnă era după opinia lui Eminescu un lux fără rost, de aceea la dânsul vara nu aflai decât un rând de haine de vară și iarna numai unul de iarnă.

Când vara avea lipsă de bani, el le punea zălog hainele de iarnă și le scotea abia târziu, toamna. “Stau mai bine acolo”, îmi zicea el, „și sunt scutite de molii”.

Eminescu, cafeaua și țigara

Dar de una avea Eminescu grijă, anume să nu-i lipsească acasă cafeaua neagră și tutunul. Era nenorocit când îi lipseau aceste două stimulante și nu putea să scrie. Când îi lipsea tutunul se ajuta cu Jean, chelnerul de la Trodl, dar de cafea trebuia să se îngrijească singur.

De aceea, când îi soseau paralele, se aproviziona cu cafea râșnită și cu spirt. Mașină pentru fiert cafea avea și era meșter în prepararea unei cafele turcești cu caimac.

Eminescu în amor cu o anume actriță pe nume Eufrosina

Amintirile mele despre Eminescu cuprind în sine numai timpul de la anul 1861 până în prima jumătate a anului 1972, când el părăsi Viena, spre a-și urma studiile în Berlin. Dar și din timpul acesta sunt de scăzut anii când Eminescu, dispărând din Cernăuți, a dus o viață pribeagă, parte ca student, parte ca actor, adică din primăvara anului 1866 până în toamna anului 1869.

Ca tânăr în vârstă de 20 de ani ajunge el în octomvrie 1869 la Viena și atuncea vine cu inima cuprinsă de amor pentru frumoasa Eufrosina Popescu și sufletul său e plin de icoana acestei actrițe, care a aprins primul amor în inima lui curată. Dacă ar mai trăi Eufrosina aceasta, ar putea fi mândră de acest amor cu care ea, întâia, l-a robit pe acela care avea să devină regele gândurilor înalte și al poeziei române și de câte ori se va vorbi de aventurile amoroase ale lui Eminescu, se va aminti și numele Eufrosinei Popescu (…).

Amorul lui Eminescu pentru Eufrosina trebuie să fi fost adânc și sincer, căci am văzut că nici în toamna anului 1870 el nu o uitase, ci vorbea cu mult foc și durere despre Eufrosina sa. După aceasta nu mi-a mai vorbit de dânsa, dar nici de alt amor cât timp a mai stat la Viena.

Eminescu și noaptea unui chef de pomină (serbarea patronului, Sfântul Ion, al unui Ioan Luță, ulterior avocat la Suceava)

Erau 3 ore după miezul nopții când ne scularăm să plecăm. Eminescu plăti atunci pentru toată mâncarea și băutura noastră. (…) Ne îndreptarăm spre casă. Lupu și Morariu făceau gălăgie; Eminescu fredona cântecele sale favorite: Eu sunt Barbu Lăutarul și Dragi boieri, din lumea nouă, iar eu mergeam în rând cu dânșii cu frica în oase, să nu avem vreun conflict cu poliția, căci eu băusem puțin, deoarece abia în Viena începusem a gusta berea.

(…) Atârnat de brațul său și ascultând povestirile sale, ajunserăm în Dianagasse, dar când să ne despărțim de Eminescu și să tragem clopotul ca să ne deschiză poarta, venirăm la cunoștință că nu avea nimeni din noi niciun ban ca să plătească portarului tributul obicinuit, adică câte 10 creițari de persoană. (…) Ce era acu de făcut? Nu ne rămase alta, decât să ne plimbă pe stradă până la 6 ore dimineața când se deschid regulat porțile.

Un neîmpăcat adversar al lui Eminescu: Ioniță Bumbac

Cearta lui Eminescu cu Ioniță Bumbac nu ar avea însemnătate pentru a fi menționată, dacă nu ar fi avut urmarea că Ioniță Bumbac, în urma controversei cu Eminescu, a devenit neîmpăcat al lui, pentru toată viața, și dacă această adversitate a lui Bumbac nu s-ar fi manifestat mai târziu și în viața practică când devenise profesor la liceul din Cernăuți.

Bumbac era un român înfocat, dar intransigent și nu admitea vederi contrare vederilor sale. Era și adversar declarat al direcției nouă, inaugurate de Maiorescu, care prinsese rădăcini între studenții români din Viena, și fiindcă Eminescu susținea această direcție cu toate puterile argumentațiunii sale, trebuia să se nască adesea controverse și fricțiuni între dânsul și Bumbac.

Am asistat și eu la astfel de discuțiuni înfierbântate, dar când s-a produs ruptura definitivă între Bumbac și Eminescu, n-am fost de față. Mi-a povestit-o însă Ioan Luță, actualul advocat în Suceava. La o întrunire a studenților se iscase între Eminescu și Bumbac iarăși o discuție violentă cu privire la direcția nouă și cearta a urmat după întrunire pe stradă și, fiindcă Eminescu și Bumbac se îndreptară înspre cafeneau Troidl, discuția a urmat în cafenea.

Cine l-a cunoscut pe Ioniță Bumbac știe că avea o voce de stentor, vorbea repede și tare și când începea nu era ușor să ajungă cineva la cuvânt, cu atât mai puțin Eminescu, care avea glas domol și discuta liniștit. La această discuție în cafenea, prinsese Bumbac cuvântul și vorbea repede și așa de tare, că Eminescu nu era în stare și el la cuvânt. Cercase Eminescu de mai multe ori să replice, dar glasul său era întrecut de vocea lui Bumbac. (…) După un timp Eminescu pierdu răbdarea, își scoase căciula sa mâțoasă din cap, o trânti cu putere pe masă și-i zise iritat lui Bumbac:

 Na! vorbește-i acu căciulei mele!


De atunci a rămas Bumbac toată viața mânios pe Eminescu și a fost poate unicul care a contestat lui Eminescu orice merit literar. (…) Astfel elevii lui Bumbac, cât timp l-au avut pe dânsul ca profesor, au fost lipsiți de orice cunoștință a frumoaselor scrieri ale lui Eminescu și a însemnătății lui pentru literatura românească.

Cum și-a dus Eminescu prietenii din studenție la “La Idee” în București

Zilele câte le-am petrecut la București (n.r. – în 1878, pe când Eminescu era deja gazetar) a fost Eminescu nedespărțit de noi. El a fost călăuzul nostru în toate părțile; mânca, bea și petrecea cu noi și era bine dispus. Punga noastră era și a lui; el comanda și noi plăteam.

 Măi, băieți – zise el într-o zi – așa de voios n-am fost decât în Viena, când petreceam cu voi.


Și în adevăr aceste zile erau pline de viață, pline de momente fericite în care, lepădând toată grija cea lumească, precm zicea Eminescu, trăiam în amintirile vesele ale vieții noastre de student și ne reaminteam toate poznele ce le făcusem odată, nevoia în care trăisem, cum adeseori serile nu aveam ce mânca și cum ne-a plătit Eminescu într-o seară masa, vânzând fără știrea mea o pereche de pantaloni ai mei.

Eminescu făcea mult haz de acest amintiri, dar câteodată i se întuneca privirile, ca și când i-ar fi trecut un gând trist prin minte, căci ofta și pronunța cu zâmbet amar cuvintele lui obicinuite: Of… neamul nevoii!

Într-o seară ne zise: Măi, băieți, aveți voi o idee? Sunt sigură că n-aveți ideea ce o am eu, deci am să vă aduc la o idee – și ne aduse la o grădina ce se numea La Idee.

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.