Δ Foto: Wikipedia

Ne-am făcut o datorie la Pixul cu mină de a (re)aduce în atenția cititorilor nume și povești însemnate din istoria noastră recentă.

Despre Panait Istrati (1884-1935), scriitor de limbă franceză de origine greco-română (numele său real e Gherasim), dar mai ales cetățean al lumii, am mai scris în cadrul rubricii săptămânale publicate de Dela0.ro.

Autodescris ca erou al umilinței și al decepției înfruntate, Panait Istrati e unul dintre puținii noștri scriitori care nu doar că au înțeles viața, dar au și ajuns să o trăiască. I s-a spus Gorki al Balcanilor, dar și eticheta aceasta este insuficientă.

Intuim că vom mai reveni la Istrati, pentru că în continuare se vorbește prea puțin și prea greșit despre ce a însemnat acest om în istoria literaturii și mai ales în istoria revoltaților din secolul XX.

În acest scop, am apelat în acest episod la volumul Cum am devenit scriitor (o reconstituire pe bază de texte autobiografice de la începutul anilor ‘30, alese, traduse și adnotate de Alexandru Talex), publicat în 1981 la editura Scrisul Românesc din Craiova.

Istrati despre căderile sale

M-a trântit banul, m-a trântit femeia, m-a trântit însăși sublima prietenie. Acum, în urmă, căzusem așa de rău că eram gata să nu mă mai mișc. Și totuși, m-am sculat și mă mișc mai cu folos decât oricând. Viața este un cuptor, care cere să fie alimentat necontenit cu energii noi. Totul e modificare, transformare, în bine sau în rău. Cine se oprește în loc, piere. Și e mai bine să dai uneori îndărăt decât să nu te miști.

Istrati despre insulele care se opun egoismului omenesc

Pe întinderea nesfârșită a egoismului omenesc plutesc eternele insulițe ale spiritului generos, la fel de omenesc. De-ar fi egoismul cât nisipul mării și de-ar acoperi totul în calea sa – totdeauna vor rămâne la suprafață oazele de generozitate, gata să-l înfrunte, să-l dezmintă, să pledeze cauza vieții care nu se cruță pe sine, care se dăruiește frenetic.

În fața Creației, nu contează decât aceste oaze. Restul: nisip, frumos sau urât, tot nisip! Doar acest strop de sublim există, clădește viața. Numai el se cere continuat, în mod imperios, de-a lungul secolelor. El este acela care frământă pe om, mai mult chiar decât gândul morții. Aceasta-i toată Eternitatea! Nu există o alta. Mă lupt cu ea, dintotdeauna.

Istrati despre religia sa: frumosul

Nefiind un sfânt și niciun pustnic, sufletul meu a scrâșnit foarte adesea între nicovala bunăstării materiale și ciocanul bunăstării spirituale. Această luptă durează încă, dar nu am nicio alegere de făcut.

Zarurile au fost aruncate. Josnicia îmi repugnă. Iubesc Frumosul, religia mea, – frumosul care cuprinde toate valorile morale și care avea să dea un sens vieții mele, susținându-mă în nenumăratele mele ceasuri de grea cumpănă, când încolțit de mizerie și sfârșit de putere, adesea m-am întrebat dacă el merită atâtea jertfe chinuitoare.

Istrati despre adeziunea sa la comunism și dezvrăjirea de utopie

Mă socoteam tovarășul de arme al unei legiuni de temut, care luptă să smulgă pământul din gura omului lacom, înapoindu-l celor care știu să-l înfrumusețeze cu dragostea lor. Mă credeam un puternic. Și deodată, iată-mă un biet Don Quijote zdrobit de copita unui măgar: sunt alungat din Egipt, arestat în Italia, iar în România vânat ori de câte ori pun piciorul acolo. Este îngăduit tuturor netrebnicilor să-și bată joc de mine…

Istrati despre omenire, om, umanitate

Omenirea, s-o ia dracul! Scoală-te tu, ca să mă așez eu – asta-i legea ei. Omenirea deci nu există. Există, însă, omul. Și omul caută pe om. Și-l găsește. Nu se poate să nu-l găsească. De îndată ce înlături omenirea din drumul tău, descoperi pe om. Căci noi nu vedem pe oameni din cauza omenirii.

Cel puțin așa s-a întâmplat cu mine. Nimeni nu poate să iubească omenirea. Nu poți să iubești ce e anonim și ce-ți scapă cu totul. Dar poți să iubești un om, zece, douăzeci, într-o viață întreagă. Poți să le salvezi viața la nevoie și ei pot s-o salveze pe-a ta. Asta-i toată umanitatea.

Istrati despre cei învinși

Acum, nemaialergând după nimeni și nemaifăcându-mi o datorie din iubire, descopăr oameni fără să-i caut și-mi sunt simpatici, fără greutate. De altfel, nici nu mai am de-a face decât cu învinși, eu însumi fiind un învins al propriei mele victorii. Numai învinșii sunt demni de simpatie.

Omul devine o fiară deîndată ce i se dă în mână o fărâmă de putere, adică de însemnătate. El o întrebuințează pe loc, ca să strivească pe aproapele său. Așa că m-am săturat de oameni însemnați și mă voi despărți, pe viitor, de orice prieten care va deveni un om însemnat.

Istrati despre dragoste și libertate

Cine alta decât Dragostea mi-a populat mintea cu visuri și mi-a înțesat inima cu năzuințe? Vai de cel care o mitizează; viața îi va fi un martiriu față de care cel îndurat de Iisus nu-i decât o pișcătură de țânțar! Eu depun mărturie pentru neînfricata ei realitate. Țelurile ei? Doar unul singur, contează: libertatea! Ea este singurul bun pământesc căruia trebuie să-i sacrificăm totul: bani, glorie, sănătate, viață. Și chiar propria noastră libertate.

Istrati despre sărăcie, vagabondaj și marile speranțe

Sunt sărac și sper să mor sărac, pentru că în drumul meu prin viață sunt întovărășit de imensa familie a golanilor întâlniți în drumurile mele. Mă aflu la jumătatea operei mele, plămădite în timpul lungilor ani de vagabondaj. Când voi termina ceea ce am de spus, voi abandona scrisul, voi relua vagabondajul de altădată, retrăind alături de tovarășii regăsiți clipe luminoase sau întunecate, neștiute de nimeni, despovărat poate de răspunderile grele ce-mi taie respirația în clipa de față.

Istrati despre eroism

Mie oamenii mi-au refuzat unele lucruri. Am sărit, însă, peste refuzul lor. N-am sărit, oare, peste atâtea de-a lungul vieții mele? Putut-au, oare, să-mi interzică ceva? Absolut nimic! Am avut tot ceea ce am vrut, cu vârf și îndesat. Cât a putut să mă coste, asta e altceva. Și acest altceva, care se cheamă eroism, este cheia vieții libere. Majoritatea oamenilor nu-l cunosc. Ei sunt obișnuiți doar cu cătușele și lanțurile nenumăratelor lor închisori dintr-o lașitate care-i face de disprețuit.

Istrati despre sfârșitul copilăriei

De ce oare nu se prelungește copilăria până la capătul vieții? De ce devii deodată grijuliu, meschin în toate și mai ales chibzuit? La ce bun prevederea? Ce ne dă, în schimb, această zgârcenie pe care o punem în tot ceea ce cheltuim?

O zgârietură ne face părul măciucă; o necuviință ne jignește; puțină mânie ne otrăvește sângele până la viitoarea mânie. O dorință nesatisfăcută ne umple capetele cu ranchiună. Și mai presus de orice, acest coșmar de-a voi să aduni, ca să ai cu ce trăi o mie de ani, în belșug.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.