Trăim zile de ambâț politic, în care partenerii mieroși de ieri sunt dușmanii neîmpăcați de astăzi. Învârtoșarea lor neaoș românească e un tablou al prezentului, dar și o reinterpretare a lui Caragiale (a câta?), geniul literar care ne-a arătat acum mai bine de o sută de ani ce fac și cum fac ai noștri.
Însă până și Nenea Iancu, despre care am tot scris la Pixul cu mină, e uneori insuficient pentru a cuprinde deplin politica la români. Și dacă e adevărat că o imagine face cât o mie de cuvinte, atunci rândurile istorice lăsate de Caragiale merită completate – acum, în plină furtună politică – cu imagini caricaturale ale României politice de la începutul veacului XX.
E departe vremea politicienilor la care ne uităm astăzi în cadrul rubricii noastre – dar nu-i atât de departe stofa lor, felul lor de a fi și de a acționa. După cum, bineînțeles, nu-i prea departe nici societatea pe care (chipurile) aveau pretenția că o servesc (alegație vânturată și astăzi).
Ca să nu mai lungim degeaba vorba, aflați că am mers la bibliotecă și am răsfoit paginile pline de caricaturi ale revistei Furnica, o legendă publicistică românească pentru ceea ce a fost satira noastră politică acum un secol.
Furnica a apărut prima dată pe piață în 1904, sub forma unui săptămânal, iar ultimul număr al revistei s-a publicat în 1930 (când românii aveau tot mai puțin umor, iar societatea lor se îndrepta în ritm accelerat și-n tonuri de naționalism de cavernă spre război și spre genocid).
Am păstrat, în pasajele extrase din diferitele numere ale revistei, ortografia originală. Pentru acuratețe – dar și pentru parfum.
Ia să vedeți cum arată o revistă care ciupește.
Preambul cu Partidul Desgustaților
Propun înființarea unui nou partid politic. Parcă v-aud: Incă unul? N-avem deajuns trei? Politica asta e desgustătoare, la urma urmei!
Apoi v’am prins cu vorba, eu voiam tocmai să emit ideea creeărei unui partid politic al desgustaților.
Partidul acesta ar avea neprețuitul avantagiu de-a realiza fuziunea tuturor celor-l’alte trei. N-am mai avea sturziști, cantacuziniști și carpiști; întreaga suflare romînească s-ar contopi într-un singur partid, care ar fi vecinic la putere.
Ce ideal pentru un bun patriot, sa nu fie nici odată în opoziție. (Anul I, No. 5)
Ce și-a propus Furnica
Revista Furnica nu va cruța nici o osteneală, nici o jertfă, sprea a-și asigura: numărul cititorilor, inteligența celor mai prețuite pene ale scriitorilor noștri, în sfârșit unirea tuturor spre a înzestra publicistica romînă cu o revistă care să împace toate gusturile, toate nevoile, și să nu lipsească din casa nimănui.
Revista Furnica, în rubricele sale umoristice, nu va înțepa veninos niciodată. Se va mărgini să ciupească.
Revista Furnica, desmințind fabula lui La Fontaine, nu se va purta rău cu greerii. Din potrivă, va deschide brațele tuturor acelor cântăreți neprevăzători cari nu se îngrijesc vara ce o să mănânce iarna.
Toți greerii sunt primiți la Furnica cu o singură condiție. Să nu le cânte și în cap greerii, ci să fie poeți adevărați, nu din acei cari – fără nici o chemare – nu fac altceva de cât să rimeze trândăvia adevărată cu poezia falsificată. (Anul I, No. 1)
Ungurii și rufele românilor
Urmăriți desbaterile din Camera Maghiară? Cu riscul de a fi taxat de nepatriot, eu le găsesc mai interesante decît discuțiunile din Parlamentul Romîn. Imi place mai cu seamă cînd deputații din Adunarea Ungurească își asvîrlă călimările-n cap, se-njură, vociferează, își trag palme. E brutalitate acolo, dar e pasiune, e luptă, și lupta însemnează vieață.
La noi, artificialitate, minciuni convenționale, parlamentarism în formă, dar mult mai multă barbarie în fond.
(…) La noi rufele murdare nu se spală nici în public, nici în familie. Rămîn tot murdare. (Anul II, No. 33)
Rânduri satirice de ieri (valabile și azi)
A fost peste Dunăre ca să lupte contra Bulgarilor; și fiindcă însăși holera l-a disprețuit, onorabilul a hotărît să-și continue existența de inutil, intrând ca fruntaș într-un partid politic.
Mai întâi însă, s-a gîndit – eveniment rar în viața lui – că în politică, spre a fi remarcat, e de preferat un șef ai cărui partizani îi poți număra pe degete… chiar când iești ciung de-o mână.
Actualmente, unicul care se bucură de această dureroasă favoare este d. Petre Carp.
D. Carp, Europa întreagă o știe, are slăbiciunea monoclului – nu și a vederei. (Anul X, No. 1)
Căderile politicianului român
Domnul Nicu Filipescu e un om fără noroc. Intr’un singur an a căzut de două ori: o dată de la guvern și altădată de pe cal. Accidentul cu căderea de pe cal i s-a-ntîmplat tocmai în momentul când gazetele publicau un interview prin care d. Filipescu declara că se leapădă cu desăvîrșire de politică.
În urma acestor două căderi, ar fi cuminte ca d. Filipescu să se lase nu numai de politică, dar și de călărie.
Probabil însă că nu va renunța la niciunul din aceste sporturi; fiindcă se știe că visul d-lui Filipescu e să încalece pe d. Take Ionescu, zis și Belzebut; și, isbutind să stea pe acest calul Dracului, va fi asigurat că n-o să mai cadă de atunci înainte niciodată. (Anul X, No. 9)
Neutralitatea trupului slăbănog
Venise știrea că Germania a declarat război Rusiei. Jumătate din locuitorii Capitalei, risipiți prin grădini, berării și cafenele, discutau în gura mare, comentând faptul.
Pretutindeni fierbere; și mai cu seamă în cârciuma lui Toroipan, ai cărui clienți mai toți sunt mobilizabili. Chiose, unicul agent electoral care se ocupă, din când în când, și cu politica externă, văzându-i așa abătuți, se sue în picioare pe o masă, începe:
Fraților, boerii Europei s-au încăerat. Fiecare are de răfuit cu vecinul său dușmănii vechi, botezate aspirații. (…) Știți că omu răsuflă și trage aerul în el. Asta-i viața plămânilor. La carte, când răsuflă, se zice respirație; iar când înghiți aerul, aspirație. Tot așa și-n diplomație: aspirații însemnează, pur și simplu, înghițirea vecinului cu fruntaria (n.r. – granița).
Mai știți că oamenii bine hrăniți și din belșug, ca să nu moară de apoplexie cheamă doctorul de le lasă sânge. Popoarele care s-au luat la bătae sunt cele mai bogate din lume: fac războiu ca să-și lase sânge, ca să nu moară de congestie!
Ce am căuta noi, trup slăbănog, la acest ospăț sângeros? La sigur ne-am strica stomacul! (Anul X, No. 49)
Se fură gazetele abonaților
Un colonel dintr-o localitate din vecinătatea Bucureștilor ni se plânge că, fiind abonat, primește Furnica foarte neregulat, o zi vine, alta nu. Și ne dă următoarea spirituală soluție: “Eu zic că ar trebui să mi-o trimiteți cu o zi mai târziu, că poate cel care o fură pe cea adresată mie o s-o fure pe a altui abonat“. (Anul XX, No. 38)
Verusi la confiscarea Furnicei
Polițiea ne-a confiscat Furnica.
Ce crimă comisese ea? Nimica.
Ba da. A usturat ca și urzica
Pe cei ce umblă cam cu fofârlica,
Și-a scuturat cu strășnicie chica,
Politicaștrilor. Ș-atuncea clica,
Ce dă de râpă țara, sărmănica,
Crezând c-o să ne bage-n oase frica,
S-a năpustit pe ea. Dar mititica
E teafără! Și…va trăi Furnica!
(Anul XXII, No. 15)
1928
Dela nașterea lui Isus Hristos aproape fiecare an al erei creștine a marcat un progres. Și-atunci mă-ntreb: Anul 1928 va aduce el o schimbare, o cât de mică schimbare, în moravurile bucureștenilor cari nu pot vedea o femee singură pe stradă fără să se simtă obligați a se lega de ea?
Nu! – răspund eu hotărât; și mai ales noaptea, când întunericul complice nivelează creerele abrutizându-le. (Anul XXIII, No. 7)
Tarif
A fost o vreme, și nu prea depărtată, când lumea trăind mai iavaș-iavaș, nu-și bătea prea mult capul și punga cu acest cuvânt de obârșie arabă: tarif. Azi, în plin secol al vitezei, bresle de șoferi, chelnări, curtezane, precupeți, păzitori de closete, nu se mai poate face un pas măcar fără a consulta în prealabil și cu deamănuntul, tariful.
Până și dricul, cupeul cu patru geamuri, are și el un tarif potrivit cailor care-l trag și moștenitorilor care împing… franci întru cinstirea postumă a răposatului.
Așa dar, nu se mai poate trăi fără tarif, cuvânt arăbesc care la noi se pronunță și mai ales se încasează pe turcește. (Anul XXIV, No. 24)
