“Poti sa iubesti fara ele, sa faci baie fara ele. Dar e mai bine sa traiesti cu cartile. O spun eu, dupa o viata”

Radu Paraschivescu nu fandeaza in calea memoriei provocate de intrebarile jurnalistului. Si ce amintiri! Unele din tinerete, splendide – din perioada in care era tanar profesor de engleza la Faget – , altele oribile, „traduceri despre trenuri, depouri, sine si alte chestii sinistre” la o biblioteca a Ministerului Transporturilor.

In interviul care urmeaza se vorbeste si despre Revolutie, dar si despre Mineriada, cand purtatul cu demnitate al mustatii intr-un oras de barbosi ochelaristi l-a salvat pe scriitor de la bataie. Pe Radu Paraschivescu l-a bantuit, totusi, un alt noroc: acela de a-si trai viata alaturi de carti. Si nu doar pe a sa, pentru ca – e sigur publicistul – „citind, traiesti mai mult, traiesti si viata lui Huckleberry Finn si pe a lui Raskolnikov”.

Dela0.ro: Ce ai pierdut in 53 de ani?
Radu Paraschivescu: Am pierdut timp de multe ori, facand ce nu trebuia. Am pierdut niste prieteni, am castigat altii. Am prieteni la Faget cu care nu ma mai vad cu anii, dar tot prietenii mei sunt, chiar daca ei au ramas intr-o alveola semiprovinciala, iar eu, chipurile, as fi evoluat sau m-as fi intors la Bucuresti. Am si oarecare contur public.

Apari la televizor.
Apar, da, dar relatia mea cu ei e aceeasi. Eu tin la fel de mult la ei. Mizez la fel de mult pe prietenia si pe judecata lor, iar in foarte rarele ocazii cand ajung acolo ma string in brate cu ei la fel ca acum treizeci de ani. Ma rog, fiecare a mai castigat o dioptrie, unii au mai castigat si o burta, altii au pierdut un dinte sau poate ca doi, dar pana la urma, ca prietenie, suntem exact unde eram acum treizeci de ani.

Dar mai usor iti pastrezi relatia cu oameni din provincie decat cu oameni din Bucuresti, asta e culmea. Am aici, la doua-trei statii de mine, oameni cu care nu ma vad cu anii. E dureros. Mai vorbim la telefon, dar mie nu imi place sa vorbesc la telefon.

De ce?
Mi se pare tampit, adica telefonul pentru mine e un instrument prin care transmiti mesaje sintetice: “Hai ca trec pe la tine!”, “Esti acasa?”.

Scurte mesaje scrise, sms-uri.
Scrise sau nu, ca folosesc si telefonul fix.

Ai lasat o amprenta la Faget, unde ai predat engleza, la 24 de ani?
Cred ca da, dar nici nu era greu atunci. Fagetul era o comuna practic, a fost facut cu forta oras.

Cati locuitori avea?
Cam 8.000.

Te stiai cu toata lumea, te stia toata lumea.
Da, salutai de la gara pana la scoala de iti venea rau. Asa era frumos. Nu era greu sa fii luat la ochi.

La Revolutie ce ai facut?
Eram in Bucuresti deja, m-am intors in octombrie `88.

Ai iesit pe strazi?
Am iesit dintr-un soi de exasperare combinata cu un graunte mic de speranta ca ar putea pica regimul. Dar imi era frica, fiindca incepuse deja povestea si stiam ce e. Vara-miu era in armata la Lugoj si nu mai stiam nimic de el, telefoane mobile nu existau, telefonul fix nu functiona, se intrerupsese comunicarea cu Vestul, iti dai seama. Eram speriat. Si eu ma aciuasem pe la o biblioteca a Ministerului Transporturilor.

Si ce faceai acolo?
Documentare. Traduceam tot felul de materiale despre trenuri, depouri, sine si alte chestii sinistre. Din cand in cand faceam ordine in depozit la reviste. O blazare totala. Nicaieri nu mi-a fost mai urat decat in locul ala. Am stat un an si jumatate, dar parca as fi stat o viata si jumatate. Oribil!

Cum ai ajuns in biblioteca asta?
Nu aveam unde sa ma duc. Eu as fi vrut sa mai raman in invatamant, dar prima sotie n-a mai putut sa reziste. Ea era tot profesoara, in Orastie, unde avea conditii de viata si scoala incomparabile cu ale mele. Eu eram ca in sanul lui Avraam, pe director chiar il chema Avram. Ea acolo avea un cosmar permanent si mi-a zis ca nu mai rezista. A trebuit sa plecam. Eram si unul intr-un judet, altul in alt judet. Eram fiecare musafir in familia lui.

Nu puteai sa vii in Bucuresti profesor. Erau blocate posturile. Ca sa vii aici, trebuia sa iesi din invatamant. Si asa am ajuns. A fost singurul loc de munca pe care l-am gasit. Era o plictiseala crancena. Eram vreo douazeci de oameni in institutia aia, undeva pe langa Gara de Nord. Si directorul a venit si ne-a zis, pe 21 decembrie, “ma, e o manifestatie in piata, daca vreti, mergeti si voi”.

Am prins marea imbulzeala din 21, cu zgomotul ala infiorator, de aveai impresia ca vine o divizie de tancuri peste tine. Erau boxele alea in copaci. Si, na, oamenii s-au speriat, era normal. In boxe se auzeau aplauze la Congres, ca nu erau destule aplauze in strada. Si la boxele alea s-a pus. Deci a fost o lucratura. Si apoi am prins Mineriada pe aici, pe unde stam noi de vorba.

Aveai barba si blugi si ochelari?
N-aveam. Asta a fost norocul meu. La Mineriada aveam doar mustata si nici mustata nu era foarte sigura. Biblioteca Nationala era aici langa Biserica Rusa, eu ajutam pe acolo si am adapostit destui barbosi si ochelaristi care riscau sa fie ciomagiti urat. Am prins inclusiv incendieri de autobuze.

Si cum era?
Rau. Acum te urci oarecum desprins, ca la amintirile din armata, ti se par povestibile, dar atunci nu erau povestibile. Am vazut oameni capiati in bataie, oameni terorizati. Erau tot felul de barbosi care nu aveau nicio legatura cu cartea, dar intrau acolo, la noi, doar ca sa scape cu viata. A fost rau.

Cartile te-au si salvat, pana la urma.
Oarecum, desi poti sa iubesti si fara carti, poti sa faci baie si fara carti.

Dar parca nu stii ce pierzi.
Exact, macar asa din smecherie si din calcul egoist. Citind, traiesti mai mult. Intri in viata mai multora. Traiesti si viata lui Hucklberry Finn si pe a lui Raskolnikov. Se poate si fara carti si nu cred ca este ceva naucitor sa traiesti fara carti, dar e mai bine cu. E mai bine sa traiesti cu cartile. O spun eu, dupa o viata.

 

„Mi-ai dat o veste buna: sunt tanar!”

Ce mai citesti acum?
Recitesc “Sepcile rosii” a lui  Ioan Chirila, fiindca vreau sa scriu un articol inainte sa plec in vacanta la Florenta. Si tocmai am terminat de citit “Pasarile galbene”a lui Kevin Powers, aparuta la Polirom.

Recitesti in paralel?
Cateodata, da. Am curiozitati pe mai multe paliere, cateodata ma atrage un nume sau o coperta, sau am citit o cronica literara favorabila in revistele englezesti sau americane. Incerc sa imi canalizez atentia pe mai multe texte, dar repet: nu e sanatos. Kevin Powers pe mine m-a cam dezumflat. M-am entuziasmat un pic la ce scria pe coperta, desi ca redactor de carti ar fi trebuit sa stiu ca nu e bine sa ma iau dupa coperti.

Era o asemanare, acolo, cu “Nimic nou pe Frontul de Vest” a lui Erich Maria Remarque. Eh, nu e chiar asa. Am fost naiv si am crezut ca e o comparatie cu temei, dar nu e. E povestea razboiului din Irak, nu e rau scrisa, dar e teribil de neingrijita, e prost redactata, cu greseli enorme, ceea ce de obicei nu se intampla la Polirom, care scoate autori buni si are pedanterie la ingrijire. Nu stiu ce o sa scriu, in schimb.

De la cine astepti acum o carte noua? Stiu ca iti place Julian Barnes.
Da, de la Barnes astept un roman nou, fiindca ultima carte n-a fost senzationala. Mi s-a si propus sa o traduc, dar nu stiu daca am timp si energie sa o fac.

Cate carti ai tradus?
Pe la 75, asa.

Nu stai rau.
Nu, dar nu vreau sa ajung vreo borna. Nu vreau sa fiu centenar in traduceri. Tot spun ca nu mai traduc, ca gata, dar mereu imi incalc promisiunea.

Ai tradus James Joyce.
Am tradus “Dubliners”, care e Joyce-ul pentru incepatori, Joyce-ul digerabil.

Iti place Joyce?
Da si nu. Depinde cand il citesti si cu ce ochelari. Daca il citesti ca biografie pentru facultate te umple de nervi. Daca il citesti avand deja prejudecatile de lectura, abandonezi. Daca il citesti fara nicio asteptare, fara niciun fel de background, constati ca merge mai usor si iti place. Una e sa il citesti la 18, alta la 30, cu totul alta la 50.

Asupra caror autori ti-ai schimbat optica in timp, la a doua lectura?
Asupra celor mai multi. Constati ca sunt altceva. E ca la actori. Nu mai poti la batranete sa iti placa aceiasi actori din filmele de aventuri care iti placeau in copilarie. Adica iti plac, dar nu e acelasi lucru. Varsta ta, experienta ta, acumularile tale in biblioteca isi spun cuvantul. William Golding ma fascina cand eram student, acum nu ma mai.

De ce?
Mi-am dat seama ca “Imparatul mustelor” e o carte scrisa cu mari sabloane – asta e principalul motiv. Gusturile si optica mi se tot schimba.

Dostoievski sau Tolstoi?
Pai, ce, trebuie sa alegem? Nu cred ca se exclud.

Nu sunt ca Messi cu Ronaldo?
Nu. Eu sunt mai aproape de Dostoievski, e adevarat.

Se spune ca pe masura ce imbatranesti te apropii de Tolstoi.
Inseamna ca sunt tanar. Mi-ai dat o veste buna. Mi-e foarte greu sa operez asa: sau, sau. Nu sunt o fire adversativa.

Preferi “si, si”?
Bineinteles, e loc pentru toti. Desi e posibil sa raspunzi si “nici, nici”. Depinde de oferta. Joyce citit acum poate sa iti ofere lucruri la care nu te-ai fi gandit. De exemplu, “Ulysse”, pe care l-am bombanit vartos in facultate, mi se pare o carte foarte bine scrisa, cu mult haz si care trimite la niste tehnici literare din prezent, trimite la hipertext, la tendintele de acum de a scrie, trimite chiar la bloguri, la forumuri.

A fost scrisa inaintea timpului, spui.
Eu cred ca asa a fost. Optiunile se schimba de la sine, fiindca te schimbi tu.

 

Geniul dulciurilor si artistul-colonel

Bere?
Nu prea. Diabetul.

Cum?
Am avut niste drumuri in Franta. Dumnezeule! Acolo e, cu adevarat, pedepsitor sa ai diabet. Oamenii aia sunt la marginea geniului in dulciurile pe care le fac. Abia astept sa ma intorc in Portugalia, unde stiu ca deserturile sunt oribile. Sau in Spania – ca nici aia nu stau prea bine. Nu am ce sa ravnesc. Cand intri in zona Germania-Belgia-Austria, lucrurile se complica. Trebuie sa te controlezi foarte bine, iar eu nu prea stiu sa ma controlez cand e vorba de dulciuri.

La serviciu cum e?
Imi vin fel de fel de carti la Humanitas. Si ce ma scoate din minti e ca sunt oameni care nu vor sa accepte ca tu te-ai putea pricepe mai bine ca ei la meseria asta. Sunt oameni care vin si iti dau lectii in marginea unei carti proaste pe care au scris-o. Practica o curioasa forma de fuga din realitate.

Tu esti de vina, ca nu intelegi.
Pe de o parte. Pe de alta parte, cartea aia e o carte pretioasa, care in mod normal se va vinde in cel putin o jumatate de milion de exemplare. Au venit oameni si mi-au spus “Asta e o carte care se vinde in cel putin 250.000 de exemplare! V-o spun eu, ca am si eu editura”. Si i-am intrebat: “Bine, dar de ce nu o publicati la dumneavoastra?”. “Eh, voi aveti marketing, aveti brand, e altceva”. Si sunt marlani, asta e cuvantul. O marlanie imposibil de domolit.

E greu sa lucrezi cu artistii, indiferent de valoarea lor?
Mai ales cand sunt si colonei, fiindca personajul la care ma gandesc este si un pic colonel. Artist-colonel. L-am dat afara. Am incercat ironia, n-a mers, l-am dat afara.

 

“Stii cum ma fac cititorii pe forumuri? Mama, mama!”

Cum ai rezistat in totii anii acestia in care Barcelona a facut ce a facut in fotbalul mare? Tu, ca suporter al lui Real Madrid, trebuie sa fi suferit un pic la tiki-taka.
Ei… am fost rabdator. Am asteptat sa se termine, sa se intample ceva, si uite ca se intampla. Se schimba. Faptul ca tin cu o echipa nu ma face neaparat rivalul dusmanei.

Te-ai bucurat de Barcelona?
Nu chiar. Barcelona a avut perioada ei de joc sublim si a avut cutezanta de a duce fotbalul intr-o alta directie – a facut ceva ce nu se mai facuse. In mod normal, ei ar trebui sa propuna acum altceva sau macar sa iasa din fundatura asta in care pe nesimtite au intrat. Insa, faptul ca tin cu Real nu ma face dusmanul Barcelonei. Am niste oameni la Barcelona pe care nu ii inghit, fiindca sunt farsori, fiindca sunt cotonogari si altele.

Ca de exemplu?
Ma enerveaza Busquets, fiindca e unul dintre marii simulanti, ma enerveaza Dani Alves, dar nu as putea sa iti spun de ce. Ma enerveaza cand il vad. Si ma mai enerveaza Pique.

Din cauza Shakirei?
Nu. Shakira e partea lui cea mai buna. Nu e de la Shakira, nu pot sa explic de la ce e. In rest, ce sa am cu Iniesta? E un jucator adorabil. Ce sa am cu…

…Messi?
N-am nimic cu Messi. Nu am partizanatul asta, “al meu e mai bun fiindca e la echipa mea”. E o tampenie sa gandesti asa.

Ajungi, usor-usor, sa tii cu fotbalisti, nu cu echipe? Cam asta pare sa fie soarta microbistului de cursa suficient de lunga?
Nu si daca e vorba de echipele nemtesti. Acolo trebuie sa tii cu echipa, ca nu ai de ales dintre jucatori, nu exista pericolul asta. Si la englezi e pericolul mai mic. Nu iti mai zic cum ma fac suporterii pe forumul “ProSport”la articole. Mama, mama!

Tu ceri ratiune acolo unde exista fanatism? Nu se poate.

Mi se spune ca am partizanaturi, ca un ziarist nu ar trebui sa tina cu o echipa. Eu am zis de la inceput ca tin cu Poli. Apoi, de unde si pana unde? In primul rand ca nu sunt ziarist. Nu scriu anchete, reportaje, nu sunt angajatul unui ziar. Sunt un cetatean angajat la o editura care mai colaboreaza si la diverse publicatii, asta e cu totul altceva. Si Adrian Nastase scrie intr-un ziar, asta il face ziarist? Si Mircea Cartarescu scrie la gazeta. Si el e ziarist? Ma indoiesc. Daniela Nane scrie si ea, dar ma tem ca nu prea e ziarista. A scris si Octavian Bellu, dar nici el nu e ziarist.

Exista, insa, taberele astea in permanenta. Trebuie sa ridicam baricade. Eu sunt impotriva baricadelor. Eu, desi tin cu Poli, nu as avea nicio problema sa ma plimb prin mijlocul Aradului. Nu mi-ar zice nimeni nimic. La fel cum au existat aradeni care au participat acum doi ani la un miting al galeriei lui Poli, in fata Operei, si nu au patit nimic. Ei au venit imbracati in tricourile celor de la UTA si au stat in mijlocul galeriei lui Poli. Lumea i-a aplaudat. Ei sunt rivali, dar stiu sa aprecieze.

Rivalitatea dintre UTA si Poli e o tacaneala pornita din ratiuni administrative in anii `60, cand Aradul si Timisoara isi disputau tot felul de intaietati, avantaje economice, cand Timisoara a iesit un pic mai bine. Dar de aici pana la a rupe pietre din caldaram si a sparge geamuri cu ele e cale lunga.

“Omul care isi da cu parerea in mediul asta online, in care toata lumea are loc, e dator si cu un dram de ratiune. Nu vorbesti cu peluza, cu un trib, vorbesti cu un om care se presupune ca are un echipament si intelectual si tehnic, care intra in dialog cu tine. Intrand in dialog cu tine, e dator cu o urma de logica. Nimeni nu ii cere sa ma laude sau sa fie de acord cu mine, dar macar sa aiba o baza logica”,

Radu Paraschivescu, scriitor