România modernă (inaugurată odată cu urcarea pe tron, la București, a principelui german Carol) a debutat cu o ceartă între ambițioșii politicieni locali, cu un monarh depresiv și resemnat (la contactul cu firea românilor) – și-apoi, într-un final, cu o republică neaoșă de toată frumusețea la Ploiești.
Ce a fost „Republica de la Ploiești”? Răspunsul cel mai scurt: a fost o comedie. Politic se explica așa: a fost reacția liberalilor radicali la echilibrul domnitorului, care prefera să le dea puterea fie conservatorilor, fie liberalilor moderați.
Pasajul sintetizator despre ambițiile și reușitele Republicii de la Ploiești l-a scris Ion Luca Caragiale în 1896:
„În secolul nostru s-a născut și s-a sfârșit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conștiincios să-l piarză din vedere. Vorbesc despre Republica de la Ploești, un stat care, deși a durat numai vreo cincisprezece ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria contemporană”.
Pe 8 august se împlinesc 151 de ani de la republica care n-a mai apucat să fie – Republica de la Ploiești. Amplu caricaturizat de-a lungul deceniilor, acest stat eșuat al românilor dă o mărturie marginală, dar semnificativă, despre psihologia națională.
În încercarea de a oferi publicului de astăzi o relatare mai serioasă a mișcării din august 1870, profesorul prahovean Dorin Stănescu a publicat, în 2016, cartea Republica de la Ploiești. Volumul e bazat pe documente de arhivă ale unor biblioteci din țară și străinătate.
Chiar și fără ironia înțepătoare a lui Caragiale, personajele și faptele din povestea statului care a trăit doar 15 ore nu au cum să scape de ridicol. Derizoriul le însoțește fiecare pas revoluționar.
La 151 de ani de la isprava republicană de la Ploiești, ne-am propus să răsfoim – la Pixul cu mină – lucrarea profesorului Stănescu. Vă recomandăm să nu vă mulțumiți cu pasajele selectate de noi și să citiți volumul integral.
Ar fi păcat să se piardă în negura vremurilor această culme a românismului de cafenea. Iată cum s-a născut, cum a trăit și cum a ieșit din istorie Republica de la Ploiești.
Bucureștiul nu este decât un oraș de la marginea Ploieștiuluiv
La Ploiești, tradiția republicană se simte, de aproape două secole, la ea acasă. Este o stare de spirit a oamenilor de aici. Actul său de naștere a fost revolta din ziua de 8 august 1870, devenită astfel o dată memorabilă.
(…) La 8 august 1870, Ploieștiul a fost locul unde a izbucnit revolta periferiei împoriva centrului, răzvrătirea provinciei împotriva Capitalei, oricum s-ar numi ea. Pentru aceste fapte, orașul și locuitorii săi și-au câștigat faima în istoriografia europeană și nemurirea în literatură.
Să nu se creadă că este o simplă întâmplare ori o simplă coincidență faptul că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, doar trei orașe aveau statui ale libertății: Parisul, New Yorkul și … Ploieștiul.
Eroul romantic: Alexandru Candiano-Popescu (n.r. – liderul insurecției)
Simțul acesta al eroismului, al faptelor mari, îl însoțește pe Candiano-Popescu din copilărie. Prima mare „ispravă”, evocată în memoriile sale, are loc în 1854, în momentul intrării trupelor austriece în Ploiești. În vreme ce orășenii privesc consternați defilarea prin oraș a trupelor aflate în drum spre capitală, un elev, de la fereastra unui pension particular, face un gest care putea fi socotit drept ofensă: aruncă un pepene galben în capul unui soldat care defila cu aerul superior al cuceritorului.
(…) Cea mai bună percepție a personajului nostru o are viitoarea lui soacră, care spune că nu și-ar căsători fata cu „nebunul de Candiano”. Rostite cumva cu admirație, aceste cuvinte nu sunt departe de adevăr. Cum se poate numi un om care se aruncă în apă fără să știe să înoate, doar pentru a câștiga un pariu, așa cum face eroul nostru, în 1872, în Italia?
(…) Alexandru Candiano-Popescu deține toate coordonatele eroului romantic. Era omul care avea puterea de a conduce o „revoluție”, dar în egală măsură, el era cel mai potrivit pentru a eșua în demersul său.
Echipa republicană
(…) Alexandru Candiano-Popescu a avut în jurul său ceea ce astăzi am numi o echipă.
O figură interesantă a fost Stan Popescu. Posteritatea sa se datorează lui Caragiale, care l-a prezentat în nuvele și schițe precum Boborul sau Istoria se repetă într-o manieră comică: chefliu notoriu, vorbește folosind limbajul și filosofia de viață a lui Ghiță Pristanda.
Constantin T. Grigorescu a fost decanul de vârstă al grupării din jurul lui Candiano-Popescu. Implicat în complotul din vara lui 1870, nu participă la mișcare, având o atitudine ezitantă. (…) Ezitările lui C.T. Grigorescu din preziua izbucnirii mișcării nu au la bază prudența, ci dorința de a-l împiedica pe Candiano să se afirme în vâltoarea revoltei care urma să fie declanșată.
Radu Stanian este un alt personaj important al zilei de 8 august. Isprăvilor sale din vremea lui 8 august 1870 i se adaugă altele, acelea de petrecăreț care, însoțit de un taraf de lăutari, bloca linia ferată, oprind trenurile, pentru a-l transporta la Ploiești.
(…) La fel de interesantă este și galeria clericilor care s-au alăturat lui Candiano. (…) Implicarea preoților în politică nu era ceva anormal în epocă. Vestiți pentru faptele lor erau Popa Tache din București, șeful unei adevărate bande de bătăuși, care la fiecare proces electoral susținea cu bâta și crucea grupările conservatoare, dar și un preot liberal din Craiova, Popa Porumb.
Lupta
La ora fixată s-a dat semnalul: au fost trase clopotele bisericilor, la dorința lui Candiano, care afirmase că „așa trebuie, pentru că e sărbătoare națională”, 50 de oameni au ocupat telegraful, iar apoi și alte instituții au fost asaltate și ocupate de revoluționari. Precum în marile revoluții europene, și aici este „asediată și cucerită”, dar fără a fi dărâmată „mica Bastilie” ploieșteană.
(…) Așa cum se întâmplă în marile revoluții europene, participanții, revoluționarii folosesc și recuzita care se impune unei astfel de acțiuni: un steag roșu al revoluției (al cărui material a fost cumpărat de la Bazar de Londra de locotenentul Comiano). 90 de săbii, 20 de arme și o trompetă, cocarde tricolore, iar liderii au purtat lente tricolore pentru a fi recunoscuți de mulțime.
Învinși de telegraf
În 1870, detaliul care le-a scăpat complotiștilor a fost că, la Ploiești, dar și la București ori Predeal, șefii telegrafului nu erau implicați în acțiune. (…) Ceea ce n-au putut controla revoluționarii ploieșteni a fost tocmai tehnologia adusă de modernizare: telegraful.
Candiano, ofițer de meserie, era conștient de importanța telegrafului în câștigarea unui război. De aceea, prima acțiune a fost aceea a ocupării telegrafului. I-au lipsit însă oamenii care să utilizeze tehnologia, telegrafiștii.
Persoanele cărora le-a încredințat misiunea de a controla telegraful, Guță Grădinarul și Ilie Trăsnea, s-au apucat să sărbătorească victoria în maniera specifică orașului. „Ce bei?”, iar lipsa lor de vigilență a permis telegrafistului să anunțe autoritățile centrale despre ceea ce se petrecea la Ploiești.
Femeile și Republica de la Ploiești
Ele intră în scenă în momentul represiunii dezlănțuite asupra participanților. Valul de arestați, de la Ploiești, aproape 400 de persoane, pune în acțiune un număr egal de sau mai mare de femei. Ele sunt mamele, soțiile, surorile celor închiși.
Ziarele, inclusiv cele apropiate de guvern, precum Trompeta Carpaților, abundă în informații despre plângerile ploieștencelor. La nevoie, ele sunt la fel de hotărâte, precum soții, fiii, ori frații lor. Dacă este cazul, ele le reamintesc unora sau altora că sunt „republicance și revoluționare” prin excelență, așa cum se face emblematica figură Mița Baston, care se jură întotdeauna pe „statuia libertății”.
Tânărul revoluționar Caragiale (n.r. – avea doar 18 ani)
Participarea lui Ion Luca Caragiale la evenimente a avut loc, în mod sigur, după ce grupul lui Candiano-Popescu preluase deja orașul. Cel mai probabil, în dimineața zilei de 8 august, dramaturgul a plecat de acasă spre zona centrală a orașului precum mulți alți ploieșteni, curios să afle ce ce bătuseră clopotele bisericilor la mijirea zorilor.
(…) Cu siguranță și I.L. Caragiale a fost contaminat de entuziasmul popular al ploieștenilor, așa explicându-se și exuberanța lui revoluționară prezentată mai tîrziu de fostul său coleg, Nicu Constantinescu. S-a întors acasă și familia nu i-a mai permis, spre seară, să plece în oraș de teama unor pericole generate de posibile intervenții militare.
Statuia Libertății
Anii evenimentelor care au dorit să fie marcați de monument au simbolizat, evident, luptele ploieștenilor pentru drepturi civile, pentru o altă cale de modernizare a țării, dar atunci, la Ploiești, nu s-a proclamat republica, nu a fost vorba de republică.
În 1881, la câteva luni de la proclamarea Regatului României, în centrul Ploieștiului a fost implantat un simbol republican de factură franceză, Statuia Libertățiii! Iată supremul paradox, am spune actul de naștere al umorului, al ironiei ploieștene! Să ai în plină monarhie un simbol republican în centrul orașului.
Cu umor și simpatie ploieștenii i-au spus statuii madame Grigorescu, întrezărind o oarecare asemănare cu soția primarului C.T. Grigorescu. Caragiale, din nou, în stilu-i propriu, a vorbit despre aceasta ca fiind „statuia cu bronzul ca spanacul” iar Iorga a numit-o o „cucoană mică”.
