Salvatoarea Clarei Haskil

O tanara din Piatra Neamt care si-a petrecut jumatate din viata departe de tara se intoarce in Romania decisa sa organizeze un festival dedicat memoriei Clarei Haskil. Nascuta in 1895 la Bucuresti, evreica e un geniu al pianului despre care nu se mai stie nimic acasa. Alina Azario e hotarata sa schimbe starea lucrurilor.

0

Cu fiecare an care se adauga calendarelor, Alinei Azario ii este mai dor de acasa. Acasa inseamna Piatra Neamt si doar acasa gaseste „aerul ala, oxigenul ala” si-un tip de energie care ii incarca bateriile in doua zile cum niciun alt loc nu reuseste in mai putin de doua saptamani.

In ziua aceasta de la mijlocul lui august, in care vara nu s-a decis inca sa se duca in toamna, Piatra Neamt ii e mai aproape geografic Alinei decat de obicei. In decorul unei librarii din Bucuresti care lasa la vedere maruntaiele albe ale instalatiilor de conducte si tevi, linguritele se lovesc de marginile smaltuite ale cestilor, in timp ce din difuzoare se scurge discret muzica timpurilor.

Peste geamul care desparte oaza librariei de cazanul strazii, fierband la peste 30 de grade Celsius, cateva utilaje isi fac de treaba pe trotuarul defrisat de asfalt. Masinile taie mut Bulevardul Elisabeta, mugetul cald al orasului lovindu-se de baricada de sticla a librariei. Inauntru, accentul moldovenesc al Alinei are conditiile sa se manifeste in voie.

Nascuta la Piatra Neamt, in 1983, in familia unui profesor de flaut, Alina s-a apucat intr-o toamna de pian, la putin timp dupa implinirea varstei de sase ani. La saptamani distanta, prima reprezentatie pe scena, produsa cu ocazia serbarii de Craciun, avea s-o viruseze definitiv. Micutei Alina i-a placut atat de mult sala scufundata in intuneric care i-a intampinat cu aplauze reprezentatia incat si astazi tanara de 31 de ani e sigura ca totul a inceput acolo.

Aproape 25 de ani mai tarziu, cu pianul din Piatra Neamt departe, prezent doar in amintiri, Alina – trecuta, intre timp, prin 15 ani traiti departe de tara, la Paris si Hamburg – s-a simtit cumva datoare sa dea ceva inapoi radacinilor si a pus pe picioare un festival de muzica clasica la Sibiu. Evenimentul, care a debutat la sfarsitul lunii august, onoreaza memoria Clarei Haskil, purtandu-i numele.

In punctul acesta, povestea Alinei depaseste memoria strict personala si intra, precum utilajele in trotuarul defrisat de asfalt, in memoria publica. Clara Haskil a fost o pianista de geniu a secolului trecut despre care se stie tot ce se poate sti in Occident, dar aproape nimic acasa. Nascuta in 1895 la Bucuresti, in familia Haskil-Moscuna, orfana de tata de timpuriu, Clara a fost luata in ingrijire de un unchi care a dus-o la zece ani la Viena, apoi la Paris, pentru a-i dezvolta capacitatile muzicale uimitoare.

Extrem de fragila si bolnavicioasa, Clara Haskil a avut dificultati majore in a se acomoda departe de familie si de casa, lucru care avea sa-si puna amprenta asupra personalitatii ei retrase, aproape terorizate de gandul iesirii pe scena. Intr-una din biografiile Clarei, sta scris lucrul acesta: la Paris, dupa doi ani in care nu-si vazuse familia, fetita se apucase sa faca pasari de hartie pe care scria “Bucuresti, Bucuresti, vino la Paris”. Bucurestiul n-a venit, iar Haskil s-a scufundat si mai mult in sine, traversandu-si intreaga tinerete, dar si doua razboaie mondiale, in anonimat.

Foto: dinulipatti.com

Pana spre finalul anilor 1940, de talentul exceptional al Clarei Haskil au stiut putini, printre altii Dinu Lipatti (foto). Desi cu 22 de ani mai tanar decat compatrioata sa, mult mai cunoscutul Lipatti a legat o prietenie stransa cu Haskil, pe care o cunoscuse la mijlocul anilor ’30, in Paris. Se vedeau des, isi telefonau zilnic, iar diferenta de varsta era stearsa de fascinatia comuna pentru claviatura.

Dinu ii spunea amicei sale „Clarinette” si avea o placere nebuna sa cante impreuna la doua piane. Abia dupa cea de-a doua conflagratie globala talentul Clarei Haskil a primit recunoastere universala, iar ofertele de concerte au inceput sa curga.

Pianista isi luase deja, pana la momentul respectiv, cetatenia elvetiana, alegand ca resedinta orasul Vevey, pe malul lacului Leman. Acolo, Haskil l-a avut vecin pe Charlie Chaplin, care o invita adesea la el acasa pentru a-i canta din Mozart la pian. Intr-un interviu din 1961, acordat dupa moartea pianistei – produsa in 1960 – Chaplin declara ca de-a lungul vietii sale intalnise trei genii: Albert Einstein, Winston Churchill si Clara Haskil. Mai bine de cinci decenii mai tarziu, Papa Francisc spunea si mai mult: ca Mozart in interpretarea Clarei Haskil este tot ceea ce gaseste mai bun in intreaga istorie a muzicii clasice.

Inapoi in august 2014, la Bucuresti. Alina Azario stabileste prin telefon ultimele detalii organizatorice ale Festivalului  International de Muzica Clasica Clara Haskil. Dupa doi ani de incertitudini si framantari, toate lucrurile sunt, in sfarsit, cap la cap. Si dupa 54 de ani de la disparitia sa, Clara Haskil e gata sa se intoarca in Romania. Acolo unde nicio placa memoriala, ba chiar nici macar o strada nu-i poarta numele, desi e una dintre cele mai mari personalitati romanesti ale veacului.

Si chiar daca stie asta, cu fiecare an care trece salvatoarei Clarei Haskil ii este mai dor de acasa.

Dela0.ro: Ai un anotimp preferat, Alina?
Alina Azario: Nu. Important pentru mine e sa fie contrastul intre anotimpuri, sa nu fie ca-n Germania cateodata, cand esti in august, dar de fapt te simti ca-n octombrie. Sau sa ai o iarna de sase luni. Dar as zice, totusi, ca primavara-vara e perioada preferata.

Daca ti-as cere sa canti ceva la pian care sa sintetizeze cel mai bine perioada asta, ce-ai alege?
Probabil lied-ul de Schubert, “Im wunderschönen Monat Mai”, pentru primavara. Iar vara … (tacere de zece secunde) … hm, nu stiu, e mai dificil cu vara in muzica. Poate c-as lua sonata Waldstein de Beethoven, e acolo o energie aparte, solara as spune.

Esti buna la improvizatie?
Nu sunt, din pacate.

Deci, rugata sa canti ceva, ai merge pe cai batatorite.
Ti-as canta, dar n-as improviza. Asta e un regret pe care-l am, desi nu-i niciodata prea tarziu. Probabil cand voi gasi mai mult putin, o sa cutreier si caile astea mai putin explorate.

Spuneai intr-un interviu mai vechi ca pianistii de astazi isi asuma mult mai putine riscuri pe scena decat o faceau cei de-acum cincizeci de ani.
E inevitabil. Suntem intr-o perioada in care suntem obligati sa ne specializam, chiar intr-un anumit repertoriu, chiar pentru un anumit compozitor. In momentul in care faci asta, nu mai ai cum sa explorezi si alte lucruri. Daca ne gandim la secolul al XIX-lea, absolut toti pianistii improvizau, Chopin, Liszt, toti. Circula o anecdota amuzanta despre Chopin, care ar fi fost foarte enervat la un moment dat ca Liszt i-a cantat una din balade pe de rost.

…riscand sa fie luata de auditoriu ca fiind a lui.
Asa e. Practic, actul artistic era echivalent cu o improvizatie, lumea, publicul respectiv, isi imagina ca interpretarea ii apartinea lui Liszt, cand de fapt Liszt cantase una dintre baladele lui Chopin. Ultimului nu i-a suras actiunea primului. Asa erau lucrurile atunci: a canta fara partitura insemna ca improvizezi. Cati o fac astazi pe scena?

Cati?
Foarte putini.

Doar din cauza specializarii accentuate de care vorbeai anterior?
Nu doar. De la aparitia discului probabil am fost nevoiti toti sa tindem mereu, pe scena, spre acea perfectiune in tehnica. Uneori, cand ascult inregistrarile care-mi sunt cele mai dragi, ma mai gandesc – „mai, dar eu ascult numai pianisti decedati”. Cand ascult Preludiile de Chopin inregistrate de Alfred Cortot, recunosc, pentru mine e arta de a interpreta, cu imperfectiuni tehnice. Am citit demult ca la inregistrari ii spusese inginerul de sunet lui Cortot, „maestre, poate mai inregistram odata, au fost cateva probleme si nu suna foarte curat”, iar Cortot, reascultand, i-a raspuns – „dar esentialul e acolo: muzica! Ce mai vrei?”. Nu cateva note scapate contau, ci emotia interpretarii.

E asta o blasfemie astazi?
Daca ai de ales si esti in studio, poti sa mai lasi o mica scapare, observabila doar de tine sau de un muzician. Dar altfel…

Daca esti intr-o competitie, orice greseala tehnica te costa puncte, nu?
Bineinteles.

Ai simtit vreodata presiunea castigarii unor titluri? In muzica clasica, adaugarea lor la CV pare sa fie esentiala ascensiunii.
Presiunea am simtit-o, dar cred ca e si o chestiune de personalitate. De mica am fost impinsa sa merg la multe concursuri, invatata ca acestea erau iesirile pe scena cele mai importante, nu concertele.

Cand esti mic, totusi, totul poate parea o joaca.
Asa e, cand esti mic totul e ok. La o anumita varsta incepi sa-ti dai seama ca nu pentru concursuri faci muzica. Eu asa am simtit, ca nu ma urc pe scena sa cant pentru un juriu de zece persoane. Am facut concursuri pana la o anumita varsta, dupa care mi-am dat seama ca nu am nicio placere pe scena. Sentimentul acela ca cineva sta cu un creion in mana si face x-uri cand gresesti e foarte neplacut. Chiar cand te pregatesti pentru un concurs, o faci diferit fata de felul in care te pregatesti pentru un concert.

Te-ai razvratit?
Da, am avut o perioada de rebeliune in care am zis „gata!”, nu-mi mai placea sa merg la concursuri, nu simteam ca asta e menirea mea.

Si regreti?
Nu, pentru ca de fapt sunt atatea competitii de pian, atatia castigatori si-atatea premii I incat nu cred ca un premiu mai e elementul determinant care era acum 50 de ani.

Nu-ti mai asigura prestigiul?
Nu in aceeasi masura in care ti-o asigura cand erau mult mai putine.  Bine, sunt cateva concursuri pe care le numeri pe degete si care conteaza inca mult. 

Foto: Silviu Panaite

Daca ai lua-o de la capat, ai participa la mai multe sau la mai putine competitii de pian?
La mai putine probabil. Si m-as concentra mai mult asupra repertoriului. Pe de alta parte, si concursurile te calesc cumva, sunt si ele necesare pana la o anumita varsta. Cand ai trecut prin toate etapele unui concurs, iesi totusi mai puternic. Te intareste un concurs, asta daca nu te distruge.

Ai vazut pianisti foarte buni clacand?
Da. Si un detaliu important si paradoxal: unii au clacat dupa ce-au castigat un concurs. In momentul in care castigi un mare concurs si esti aruncat pe piata concertelor, daca ai o personalitate mai sensibila si nu te potrivesti tipului de pianist concertist care isi petrece viata in avion si in camerele de hotel, poti sa clachezi.

Trebuie s-o faci intr-o anumita masura si pe starul rock, chiar pianist fiind?
Trebuie sa ai gustul stresului, sa fii extraordinar de abil, sa ai multa rabdare, sunt multe lucruri care se intampla anapoda intr-un turneu. Multi povestesc, de exemplu, despre interviurile pe care trebuie sa le dai cu o ora inainte de concert, cand tu vrei sa fii in cu totul alta parte. E o viata foarte tumultoasa.

Ai toate ingredientele astea de care vorbesti in tine?
Eu nu mi-am dorit niciodata sa am o viata de genul asta.

Si-atunci cum arata succesul pentru tine? Ce-ar trebui sa se intample intr-o zi ca sa spui „da, am ajuns unde doream sa ajung”?
In primul rand, in oricare zi trebuie sa invat cat mai multe lucruri, sa rad cat mai mult, sa ma intalnesc cu persoane cat mai agreabile si nu in ultimul rand sa petrec cateva ore cu instrumentul si sa gasesc lucruri noi in partitura.

Cate ore?
Minim patru.

Nu-i facil succesul tau.
Ai nevoie de foarte, foarte, foarte, foarte multa munca, de foarte multa transpiratie, de talent, cum spunea si Enescu, dar si de noroc, sa intalnesti persoana potrivita la momentul potrivit. Iti trebuie si un anturaj de calitate, oameni care sa tina la tine, sa te iubeasca, sa te sustina in momentele dificile. In plus, pentru mine curiozitatea e foarte importanta – daca nu cauti ca artist, daca nu scormonesti mereu in tot ceea ce stii si ai invatat, daca nu-ti inlaturi siguranta pe care o capeti la un moment dat, atunci esti deja depasit, te blazezi.

Se spune despre un ziarist bun ca citeste mai mult decat scrie. E valabil si pentru un muzician bun – asculta mai mult decat canta?
E vital s-asculte, intr-adevar, dar si sa traiasca, pentru ca asta iti permite sa iei toate elementele de viata si sa le transpui in interpretare. La 20 de ani, ai nevoie sa te izolezi putin si sa studiezi toata ziua, dar nu asa te dezvolti ca artist. Eu, la Hamburg, unde locuiesc, vad cazuri dintr-acestea, mai ales printre studentii veniti din Est. Stiu mai multi rusi care efectiv isi petrec ziua in fata pianului. Nu merg la o piesa de teatru, nu merg la un film. Stau si ma intreb cum e posibil sa te urci pe scena si sa te apropii de intelegerea unei sonate scrise de Schubert la finalul vietii lui, daca tu nu ai trait nimic, in afata orelor de studiu.

Iti trimiti studentii de la curs la bere?
Normal! Cateodata iesim la o bere, e foarte important.

Ti se pare mai vizibil fenomenul asta al incremenirii in fata pianului printre studentii din Est?
Poate ca e presiunea sociala mai mare. Si eu am resimtit-o. Cand eram la Paris, la 15 ani, si eu am trecut printr-o perioada atat de dificila, si financiar, si departe de parinti. Poate nu realizezi pe moment, dar e foarte greu, resimti necesitatea de a te rupe de realitate in astfel de momente. Si pentru mine, atunci, pianul era ca un medicament. Eu inteleg, sunt cel mai bine plasata ca sa inteleg lucrurile astea.

E un pic de sindromul emigrantului in scenariul tau.
Da, asa e. Am simti-o pe pielea mea, cativa ani de zile. Am avut vreo doi ani de zile in care mergeam numai la Bibliotheque National de France si ascultam muzica, pentru ca nu aveam bani sa-mi cumpar un CD. Mancam ce mai prindeam, mergeam la biblioteca si ascultam inregistrari, apoi la ore si studiu. 14 ore pe zi eram invaluita de muzica. Probabil a fost o perioada vitala pentru ce-a urmat. Acum, insa, nu cred c-as mai putea, am si momente in care ma intreb de ce mi-am ales meseria asta atat de dificila.

E o meserie?
Ai dreptate, nu e, e o pasiune.

La ce varsta te-ai apucat de pian, Alina?
La sase ani.

Nu poti spune c-a fost o alegere constienta.
N-a fost. Eu cred ca e o chestiune de pasiune si de viziune. Daca nu ai o necesitate absolut vitala de a canta zilnic, de a urca pe scena, atunci nu trebuie sa faci lucrul asta, nu trebuie sa te apuci de muzica si de arta in general. E mult prea sinuos, mult prea complicat drumul unui artist. Dar daca simti chemarea aia, daca simti ca n-ai putea fi fericit fara acele momente rare, fara acele trairi de pe scena pe care eu una le stiu pe pamant, atunci toti anii de munca se justifica.

Te-ai urcat prima data pe scena la putin timp dupa ce te-ai apucat de pian, aveai doar sase ani si era concertul de Craciun, in sala mare a Liceului de Arta din Piatra Neamt.
Ah, mi-a placut extraordinar! Acel concert a fost pentru mine un declic. Da, era concertul de iarna, incepusem pianul in septembrie acel an. Era bradul de Craciun facut frumos, foarte mare pe scena, nicio alta lumina in sala si doua lumanari pe pianul cu coada. Atat. Asa a inceput, atunci am luat microbul, virusul.

Mai tii minte ce-ai cantat?
Cred ca am cantat Cimpoiul. Am o inregistrare video ratacita pe-acasa. Dupa ce-am cantat, m-au aplaudat cei din public, dar ce retin e ca am simt o caldura si-am avut un sentiment ca plutesc. Nu-mi imaginasem ca e asa, nici macar vazandu-l pe tatal meu exersand.

Tatal tau e profesor de flaut.
Da. Cand eram mica canta des, il vedeam studiind acasa, dadea meditatii, eram tot timpul invaluita de muzica. Tata avea doua magnetofoane Akai si avea chiar un mic studio de inregistrari.

Si profesia mamei tale are legatura cu muzica?
Nu. Mama e inginer chimist, dar as spune ca are o latura artistica mai dezvoltata decat tata. Nu canta la un instrument, dar are o voce extraordinara.

Cum au primit parintii tai diferitele alegeri facute? Practic, o jumatate din viata ti-ai petrecut-o departe de tara.
Nu m-au impins pe acest drum. M-au stimulat, m-au incurajat, m-au sustinut, dar nu le-a fost usor. La 15 ani cand am plecat a fost, asa, ca o destramare in familie, foarte dificil. Dar s-au gandit tot timpul la mine, nu la ei.

Cum iti dai seama cum e mai bine pentru un copil de 15 ani?
Probabil au simtit. Sau poate e loterie. Deja Bucurestiul mi se parea o metropola incredibil de mare, dar cand am ajuns in Paris, in furnicarul ala, nu-mi venea sa cred.

Ai avut o bursa in Franta?
Da, altfel n-as fi avut cum sa ma intretin. Ulterior am prins o alta bursa a Ministerului Culturii francez.

Cati ani ai stat in Paris?

Sapte.

Si de ce ai plecat?
Pentru ca l-am intalnit pe maestrul Koroliov, intalnirea determinanta pentru mine ca artist. L-am ascultat intr-un concert la Paris si mi-am dat seama ca trebuie neaparat sa lucrez cu el, orice ar fi, oriunde ar preda.

Ce te-a facut sa crezi asta, asa dintr-o data?
E foarte multa intuitie. Pur si simplu am simtit. Cineva cantand vrand-nevrand se dezvaluie publicului. Probabil ca un artist, ca receptor, e si mai sensibil la emotia pe care o exprima alt muzician. Sunt unii artisti la care eu am simtit ceva cu totul special. Koroliov a fost unul dintre ei. Am fost convinsa ca el e mentorul meu.

Stiai la momentul respectiv ca preda in Germania, la Hamburg?
Nu stiam, dar as fi plecat oriunde. Trebuia sa lucrez cu el, chiar daca ideea de a schimba inca o data tara, cultura, de a lua-o de la zero din nou, nu m-a incantat prea tare. N-am avut de ales. Trebuia pur si simplu sa fac pasul asta. Am mers la Hamburg si-am avut norocul c-a mers totul bine. La concursul de intrare in Conservator am fost peste 220 de candidati pentru opt locuri, iar la Koroliov era un singur loc, cel pe care l-am luat eu. Deci a fost si noroc, sa fii in forma in ziua respectiva, la ora respectiva, eu cu numele meu fiind si printre primii dimineata, cand pentru mine cel putin nu e tocmai momentul propice de a canta. Dar a mers bine si dupa aia am absorbit cat am putut mai mult de la Koroliov. E un pianist absolut exceptional. Si unul dintre cei care au castigat concursul Clara Haskil, in anii 70.

 

Tara Alinei Azario. Tara Clarei Haskil

Dela0.ro: Cand ai auzit prima oara numele Clarei Haskil?

Alina Azario: O stiam de mica. Imi amintesc ca am luat biografia Clarei Haskil scrisa de Jerome Spycket in valiza, cand am plecat la Paris, la 15 ani. Clara Haskil m-a fascinat tot timpul, in primul rand ca pianista.

E extrem de putin cunoscuta in Romania.
Extrem de putin. Poate dintr-o suta de oameni sa fi auzit de ea unul sau doi. Si nu stiu de ce stau asa lucrurile.

Am o explicatie care tine de etnie.
Da. Plus, probabil, faptul ca dupa al Doilea Razboi Mondial si-a luat nationalitate elvetiana, iar instalarea comunismului in Romania a lasat-o uitarii. Practic, nu s-a gasit niciun motiv pentru punerea in evidenta a Clarei Haskil.

Te-ai identificat vreodata cu povestea ei?
Nu, Doamne fereste, ar fi un gest pretentios.

Clara Haskil a plecat la studii in afara Romaniei si mai devreme decat tine, la 10 ani.
La Viena, apoi la Paris, da. Am admirat-o pe Clara Haskil si, intr-o masura, biografia ei mi-a dat curaj in momentele mai dificile. Ea s-a luptat si cu scolioza ani indelungati, a trecut si prin doua razboaie mondiale, e clar ca a avut o viata dificila. Si relatia cu publicul i-a fost grea, ea fiind foarte emotiva, de o sinceritate aproape copilareasca. Fiecare concert era pentru Clara Haskil sfarsitul lumii, lucrul cel mai important, se consuma atat de mult la fiecare iesire pe scena, impinsa pur si simplu de managerul ei. A fost extraordinar de modesta, avea atitudinea opusa unui artist star. Clara Haskil a fost descoperita foarte tarziu, de altfel, ca un fel de diamant rar. In mai multe scrisori si-a manifestat neintelegerea pentru faptul ca a ajuns cunoscuta abia la batranete. Cariera tarzie ajunsese sa o oboseasca.

E Clara Haskil exemplul ca lumea din care faci si tu parte poate fi uneori nedreapta fata de artistii sai geniali?
Absolut. Si sunt multi muzicieni necunoscuti care sunt fantastici. De-asta spun ca este o chestiune de conjunctura si de noroc – esti artistul de care publicul are nevoie, ai personalitatea si repertoriul de care o agentie mare are nevoie, atunci totul curge de la sine. Daca nu intri in acel corset, e mult mai dificil. Sunt multi artisti extraordinari care au cariere periferice.

De cat timp te gandesti sa organizezi un festival Clara Haskil in Romania?
De foarte multi ani. Ca sa fiu sincera, cantand ca pianist in diverse sali si la diverse festivaluri, m-am tot gandit la detalii organizatorice, la ce lipseste, la ce se potriveste. E o lege – festivalurile organizate de muzicieni au o atmosfera speciala. Un muzician e mult mai atent decat un manager, care intelege mai putin necesitatile unui artist. Gandurile sa organizez un festival le am de mai bine de cinci-sase ani.

Foto: Silviu Panaite

Deci n-ai plecat din start de la ideea unui eveniment care sa poarte numele Clarei Haskil.
Nu. Ma gandeam doar la ideea unui festival in Romania. Prieteni muzicieni de-afara ma rugau mereu – “Alina, spune-ne mai multe despre tara ta, ca noi auzim numai lucruri negative”. Si-atunci mi s-a parut ca o necesitate, pentru ca nu intelegeam de ce niciunul dintre acesti muzicieni nu este invitat in Romania sa cante si sa vada cu ochii lui. Am simtit pur si simplu nevoia sa ma intorc in tara cu un proiect, sa fac ceva aici. Instantaneu mi-a venit ideea numelui Clara Haskil. A fost o evidenta a faptului ca trebuia un eveniment in tara care sa-i aduca un omagiu marei Clara Haskil, atat de cunoscuta in Occident si deloc in Romania. Chiar am cautat sa vad daca e vreun eveniment, vreun concurs, ceva care sa-i poarte numele aici, ori macar o organizatie care s-ar ocupa de orice legat de Clara Haskil, si n-am gasit absolut nimic. Am fost socata de faptul ca nu exista nici macar o placa in Bucuresti in locul in care s-a nascut.

Nu exista nici macar o strada Clara Haskil in Romania.
Exista in Elvetia. O strada si o statie de autobuz. Si e fundatia. Eu am luat legatura cu Fundatia Clara Haskil din Elvetia. Le-am spus la telefon cum e situatia din Romania, mi-au raspuns ca stiu, ca venisera si ei la Bucuresti, ca e mai dificil cu recunoasterea Clarei Haskil aici. S-au bucurat nespus de initiativa, mi-au acordat sustinerea neconditionata.

Cand s-a purat discutia cu fundatia elvetiana?
Acum doi ani de zile.

Lucrurile nu s-au pus deloc repede pe picioare.
Nu s-au pus. Evident ca exista si-un timp necesar pentru ca un proiect sa se aseze. Incetul cu incetul am incercat sa-mi constitui o echipa care sa impartaseasca aceleasi idei si acelasi devotement. Am avut noroc si cu asta, sa intalnesc persoane fara de care n-as fi reusit.

Punctual, cum ai actionat? Ai infiintat o asociatie?
Da, practic aceasta asociatie, care ii poarta numele Clarei Haskil, este organizatorul evenimentului.

Si unde are sediu?
In Piatra Neamt. Se ocupa mai multe persoane, printre care si ai mei, tatal meu e membru in asociatie, din Hamburg n-as fi putut sa supervizez totul. La inceput, cand contul era pe zero, nici nu stiam daca vom reusi sa demaram proiectul.

Cum ai ajuns la varianta Sibiu, ca oras-gazda al Festivalului Clara Haskil?
M-am gandit din start ca nu vreau sa-l fac in Bucuresti, pentru ca mi s-a parut prea riscant sa incep de-aici, unde sunt atatea evenimente. De cand locuiesc in Germania admir modul de a functiona al nemtilor, care au concerte de calitate peste tot, nu doar in Berlin. La cealalta extrema, Franta e impartita in doua tari – Parisul si provincia. Modelul asta nu-mi inspira multa admiratie, cu toate drumurile ducand intr-un singur loc. Asa am inceput sa ma uit dupa un oras care sa aiba, inainte de orice, igredientele strict necesare organizarii – aeroport international si o sala de concert.

Mizezi pe o asistenta consistenta?
N-am facut un calcul foarte optimist, dar am avea nevoie ca sala sa fie cat mai plina. Si financiar, dar si pentru artisti.

Planul care-ar fi, sa organizati festivalul anual?
Da, desi probabil nu in aceeasi perioada, ci mai spre finalul anului.

Cati oameni ati fost in echipa organizatorica?
In nucleul dur as zice zece persoane. Eu mi-am asumat foarte multa responsabilitate, a trebuit practic sa fiu prezenta la fiecare pas.

Macar ai venit des in tara, ca urmare a acestui fapt.
Da! Bine, a fost si lansarea primului meu disc, s-a legat totul frumos. Am venit foarte des si a fost foarte placut, caci dorul de tara e mare. Chiar sunt trista ca plec in seara asta. Dar ma intorc in zece zile.

Au fost usor de convins artistii invitati in cadrul Festivalului?
De fiecare data am fost surprinsa de entuziasmul lor. De exemplu, la anul e vorba sa vina Finghin Collins, si el castigator al concursului Clara Haskil. Nici mie nu-mi vine sa cred ca se leaga atat de frumos totul. E clar ca nu ne permitem sa-i platim pe artisti cu onorariile pe care le au de obicei. Dar tocmai de asta eu zic ca e un proiect special si ca lucrul asta se simte.

Ai mai apucat patru ore pe zi in fata pianului cu toata organizarea festivalului pe cap?
Foarte greu. Cel putin pe ultima suta de metri a fost ingrozitor. Abia astept ca dupa festival, de pe 15 septembrie, sa ma intorc si eu la Hamburg, ca scolarii, sa-mi vad de pian.

Gresesc daca spun ca festivalul Clara Haskil de la Sibiu va fi, dincolo de aspectele strict artistice, si o operatiune de PR, de promovare a Romaniei?
Sa spunem ca e un sentiment extraordinar cand faci tot ce-ti sta in putinta pentru a arata o imagine frumoasa a Romaniei, cand reusesti sa spulberi imaginea negativa.

O imagine de care te-ai tot lovit in ultimii 15 ani?
Da, evident.

Nu suntem tocmai simpatizati.
Nu tot timpul. Pe de alta parte, eu ma invart si intr-un mediu privilegiat, asta e clar, mi-e mai usor. Dar e o placere nespusa sa spulber prejudecatile.

Ce-i mai important pentru un pianist, Alina, mainile sau mintea?

Mintea, e clar. Sigur, mainile asigura partea tehnica, e bine sa nu le pierzi, dar mentalul e cel mai important.

Si mentalul oboseste mai repede decat mainile?
Cand studiez la pian, dac-ar fi sa misc doar degetele si sa nu caut sa inteleg mai bine, sa caut lucruri noi in partitura, sa am intr-adevar o munca creativa, ar fi mult mai simplu, dar si lipsit de sens.

Ce-ti place sa faci pentru a te deconecta?
Am o pasiune descoperita acum cativa ani, pictez. E lucrul care ma deconecteaza total.

Iei lectii?
Sunt autodidact. N-am gasit, inca, un profesor in Hamburg si nici n-am avut timp cu festivalul. Cand mai ajung seara, insa, dupa o zi agitata acasa, ma apuc si eu pe la 11 noaptea si mai pictez doua-trei ore pana nu mai pot. Ma descarca senzatia aia a unei panze albe. Pe de alta parte, in curand n-o sa mai am unde sa pun tablourile, nu mai am loc in salon de ele, pe langa pian, biblioteca si canapea.

Pianul e cumparat din Germania?
Din Germania, a implinit un an si trei luni. Am inchiriat timp de mai multi ani o pianina si stiam ca intr-o zi trebuie sa-mi cumpar un pian. In Paris avusesem marele noroc sa stau intr-o garsoniera foarte frumoasa, cu terasa mare, inchiriata de la o pianista care mi-a lasat instrumentul acolo. A fost frumos, dar acum pianul meu e mai frumos.

I-ai pus si vreo porecla?
L-am crutat, am avut eu destule porecle.

 

Fotografii de Silviu Panaite.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.