Aproape cinci secole de sclavie au îndurat romii vlahi până în februarie 1856, când robia lor era în sfârșit desființată prin promulgarea Legiuirii pentru emanciparea romilor din Principatul Țării Românești.
Peste câteva zile se împlinesc 167 de ani de la adoptarea acestui document fundamental, care a scos practic țările române din rândul statelor care încuviințau legal puterea de viață și de moarte asupra unor oameni considerați inferiori.
Cei cinci sute de ani de robie a romilor au fost tot atâția în care domnitorii, boierii sau episcopii români și-au consolidat influența și bogăția pe traficarea, torturarea și uciderea romilor. Sclavia ascunsă de mantiile și sutanele stăpânilor e o pagină de istorie a României despre care nu se învață la școală.
Suntem atrași de pitorescul comunităților de romi, de cultura lor, de portul sau muzica lor, dar nu suntem deloc interesați de istoria conviețuirii noastre comune. Și astăzi, romii continuă să poarte un stigmat în mentalul colectiv.
Unele infracțiuni sunt puse pe seama felului de a fi al romilor. Așa sunt ei e explicația facilă despre copiii romi în risc de abandon școlar sau despre adulții romi părăsiți de serviciile sociale. Prezentul reține declarații ministeriale despre problemele fiziologice din comunitățile de romi sau despre soluția batalioanelor disciplinare.
Când reușesc în teatru, arte, științe sociale, inginerie sau sport – dar mai ales când reușesc împotriva destinului comunitar pe care mentalul colectiv îl rezervă etnicilor – copiii și adulții romi sunt români. Când sunt săraci, murdari, violenți și trăiesc la periferie ei redevin țigani și ocupă iar spațiul strâmt al concepțiilor comune.
Robia romilor s-a încheiat formal acum 167 de ani, dar prizonieratul ideilor colective despre romi e încă persistent. Ne raportăm la romi prin prima prejudecăților transmise din generație în generație. Școala românească e un eșec și din punctul acesta de vedere.
Istoria scrisă a României nu a fost defel darnică în relatări despre premisele, condițiile și consecințele celor 500 de ani de robie a romilor. Dar există câteva excepții notabile. În 1936, la 80 de ani de la dezrobire, istoricul George Potra se uita la chestiunea sclaviei romilor din perspectiva documentelor.
Până la acel moment puținele studii existente analizaseră doar stilul de viață, limba, obiceiurile. Problema sclaviei era practic ignorată, de parcă ea ar fi avut doar încheie, nu și început și cuprins. George Potra s-a uitat la felul în care romii erau vânduți, la felul în care erau percepuți ca niște obiecte pe care le lăsai moștenire sau pe care le includeai în pachetul de zestre.
În prefața articolului său Despre țiganii domnești, mănăstirești și boierești, publicat în 1936 în Revista istorică română, Potra citează din diferite scrieri de la finalul secolului al XIX-lea. În aceste scrieri romii erau prezentați drept ființe inferioare chiar animalelor:
Ei s-au supus de bună voie sclaviei, aceasta fiind pentru ei o stare dorită, căci ea îi ridica, deși nu într-un rând cu oamenii, dar măcar cu dobitoacele bune și trebuincioase la lucru.
Articolul lui Potra era și produsul vremurilor în care a fost publicat: interesat de problema sclaviei, istoricul se arăta îngrijorat că romii au obiceiul să facă mulți copii.
Am ales pentru acest episod al rubricii Pixul cu mină să expunem câteva evidențe istorice adunate în articolul lui George Potra, pentru a înțelege de unde venim. Documentele invocate de el sunt importante mai ales atunci când vine vorba de cel mai mare proprietar de sclavi romi din țările române: Biserica Ortodoxă.
Propovăduitoare a milosteniei, această instituție nu și-a asumat niciodată responsabilitatea pentru rolul său istoric în perpetuarea robiei și nu a contribuit în niciun fel la studierea obiectivă a participării sale voluntare la tragedia locală a sclavagismului.
Pentru o înțelegere mai bună a subiectului robiei romilor și a consecințelor sale pe termen lung vă recomandăm să ascultați și podcastul Obiceiul pământului, difuzat în 2022 de publicația Decât o Revistă. Despre rasism în România puteți citi studii serioase și în volumul Problema românească: O analiză a rasismului românesc.
Pe căprării
În Țara Românească ei apar documentar la 1385, în actul de danie și confirmare al lui Dan-Vodă (1385-1386) dat mănăstirii Tismana.
În ceea ce privește starea de robie în Principatele noastre, cronicarul moldovean Miron Costin ne spune următoarele: “În țara de jos nu era niciun șerb, toți se numeau arcași și călărași, lucrau numai pentru dânșii. Dar pentru cei bogați lucrau țiganii cumpărați“.
(…) Au intrat în robia celor mai bogați și puternici, care erau: Domnul țării, mănăstirile și boierii, împărțindu-se astfel categoriile de robi țigani după proprietarii lor.
Sclavii Domnului
Robii domnești, proprietatea personală a domnului țării erau luați ca pradă de război, printre care, de multe ori, în afară de țigani erau și tătari.
Astfel, în actele de confirmare ale lui Ștefan cel Mare se pomenește și de robi tătari. În documentul din 29 August 1480, dat la Suceava, Ștefan-Vodă confirmă lui Hărman, pârcălabul de Cetatea-Albă, următoarele ocine și cumpărături ale sale: “un tătar cu numele Costa cumpărat de la Ivașco și Jurie cu 80 de zloți.“
Din multele acte de danie ale lui Ștefan cel Mare, vedem că viteazul și cucernicul ctitor nu se sfiia să-și aducă robi țigani:
a) documentul din 16 Martie 1940, dat la Suceava, prin care Ștefan cel Mare dăruiește mănăstirii Putna unsprezece sălașe (n.r. mici așezări) de țigani, din țiganii săi proprii aduși din Țara Românească
b) document dat în Bedeuți, 8 septembrie 1503, prin care Ștefan cel Mare confirmă mănăstirii Putna stăpânirea peste patru sălașe de țigani robi și peste un holtei și trei femei, aduși din Țara Românească
Domnul era ispitit de numărul robilor, fiindcă orice țigan însemna o valoare. (…) Robii țigani aveau o mare importanță în complexul bunurilor unui boier, încât pierzându-i se considera sărăcit, iar pentru a intra în posesia lor trebuia să dea o însemnată sumă de bani sau diferite lucruri prețioase.
O altă sursă pentru înmulțirea numărului robilor domnești era și obiceiul de a-și apropia în mod automat orice țigan fără stăpân ce ar fi fost prins prin țară.
Robii lui Dumnezeu
Domnii Țării Românești și ai Moldovei se întreceau în a clădi biserici și mănăstiri pe care le înzestrau cu moșii întinse și numeroase sălașe de țigani.
Daniile de felul acestora eau obișnuite aproape fiecărui domnitor.
Alexandru-Voievod, în 8 iulie 1428, dăruiește mănăstirii Bistrița 31 sălașe de țigani.
Prin documentul din 26 Aprilie 1444, dat în orașul Roman, Petru-Voievod întărește mănăstirii de la Probata patru sălașe de țigani.
(…) În același oraș, la 22 Ianuarie 1453, Alexandru-Voiveod întărește mănăstirii Neamțului mai multe sălașe de țigani, iar spre sfârșitul documentului spune: “și asemenea oricine ar dori din boierii noștri să oprească acești țigani sau să-i ascundă înaintea călugărilor, acesta să plătească cu gâtul său.“
Ștefan-Voievod, prin documentul din 31 August 1458, confirmă mănăstirii Moldovița stăpânirea asupra țiganilor Hârman, Bera, Badu și Coman cu sălașele și cu tot neamul lor.
Prin aceste danii numărul robilor mănăstirești urca de la o domnie la alta.
Cum arăta un act de vânzare
Adecă eu jupâneasa Lica, împreună cu soțul meu Dragul, fata Lincăi ot Vățulești, scrim și mărturisim cu acesta al nostru zapis, ca să fie de bună credință la mâna cinstitului părinte Arhiepiscop Daniil cum ca să se știe că i-am vândut un țigan, anume Radul. L-am vândut de a mea bună voie la sfânta episcopie cu taleri 30, ca să fie moșie ohabnică el și feciorii lui și feciorii feciorilor lui. (…) Iar cine s-ar ispiti din feciorii noștri sau din neamul nostru a face sau să se ispitească preste zapisul nostru a întoarce, să fie poreclit și afurisit de Isus Christos.
Acest act este tipul obișnuit de scrisoare de vânzare a robilor țigani, în care aceștia nu sunt amintiți decât ca niște unelte necuvântătoare, dar cu atât mai mult necesare.
Pribegie de scurtă durată
Armate întregi de țigani munceau din zori până-noapte, nădușind și bulbucându-și ochii, fără să crâcnească, de frica torturilor la care erau supuși dacă nu ascultau. Însă când le ajungea cuțitul suferinței la os și mai ales când erau mai puțin păziți, își strângeau în grabă cele câteva bulendre și lua drumul pribegiei.
(…) Egumenul proceda la căutarea și ridicarea țiganilor săi, răsplătindu-le pentru osteneala sa cu un trai și o supraveghere și mai aspră decât înainte.
Sclavii boierilor
Țiganii boierești proveneau din danii domnești, cuceriri de război, moșteniri și cumpărări.
(…) În 1532 Vlad-Voievodul, domnitorul Țării Românești, dă jupânului Vlaicu Clucerul și fraților săi stăpânire peste câteva sate și peste mai multe sălașe de țigani.
O danie importantă a secolului al XVIII-lea este următoarea: printr-un hrisov din 1785, Alexandru Ioan Mavrocordat face danie de țigani unui boier care avea o fată de măritat și căreia nu prea avea ce să-i dea zestre.
Constantin Ipsilante, la 1800, dăruiește un țigan unui boier pentru slujbele sale credincioase.
În afară de aceste dăruiri domnești, drept recompense date boierilor pentru faptele lor credincioase față de țară sau ajutoare în caz de nevoie, numărul țiganilor boierești se mai sporea prin foile de zestre pe care le aduceau jupânesele la căsătoriile lor.
Marica Doamna, văduva răposatului Constantin Brâncoveanu dă prin foaia de zestre din 11 Septembrie 1723 nepoatei sale Măriuța mulțime de lucruri prețioase, sate, moșii, case și vii, și pe lângă acestea nouăsprezece sălașe de țigani.
(…) La 1717, Bejan Hudici, vornic la Poartă, lasă la moartea sa în afară de alte lucruri și vietăți, două copile de țigani soției sale, iar restul țiganilor fiului său.
O călugăriță dă nepoatei sale, pe care a crescut-o și a măritat-o, patru suflete de țigani.
Două feluri de prestații pentru huzurul stăpânilor
Țiganii mănăstirești și boierești se împărțeau la rândul lor după serviciile la care erau repartizați – țiganii căsași (de curte) și țiganii de ogor (agricultori, grădinari și pădurari). Țiganii de ogor având o situație cu nimic superioară animalelor, formau grosul robilor.
Starea acestor robi era asemenea animalelor de muncă și aceasta ne-o arată coeficientul indivizilor care formau o familie.
Coeficientul de patru suflete într-un sălaș de țigani era destul de mic, când se știe că țiganii sunt foarte prolifici, lucru observat și în zilele noastre. Posibil însă că și alți factori au contribuit la cvasi sterilitatea lor, deoarece știau că vor fi despărțiți de odrasele lor prin vânzare sau schimburi, dar hotărâtoare a fost starea materială mizerabilă în care se zbăteau.
Pe un rang superior robilor de ogor, dacă se poate spune așa, se aflau robii căsași. Aceștia îndeplineau toate funcțiunile pe care le necesitau huzuroasele curți boierești. De la cele mai umilitoare până la servitoarea care mătura în casă, bona care creștea copilașii cuconiței, doica în a cărei obligație era alăptarea, feciorul, vizitiul, rândașul și bucătarul.
(…) Țiganii căsași ai aceleiași curți nu trăiau la un loc, ci erau despărțiți printr-o împrejmuire formând o categorie separată condusă de un vătaf cu puteri mari, care, la rândul lui, era direct răspunzător față de stăpân pentru lucrul și abaterile lor.
Salvare prin înrobire
Se întâmpla, și asta destul de rar, ca unii țigani, grație diferitelor împrejurări, să se găsească într-o stare de libertate, dar fiind vinovați într-o anumită chestiune și pe punctul de-a fi pedepsiți, erau cumpărați sau se vindeau chiar ei unei persoane sau instituții, scăpând astfel de pedeapsă.
Adecă eu Ghera țiganul, scriu și mărturisesc cu acesta al meu zapis ca să fie de mare credință la mâna părintelui ieromonah Teodosie ot Străhaia egumenul, căci am fost hoț de șase cai și m-au dus la spânzurători să mă spânzure ca pe un hoț. Iar acest părinte ce iaste mai sus scris nu m-a lăsat să mă spânzure, ci a dat pentru mine treizeci bani gata în mâna căpitanului Predei Bologăi, de m-au scos de la spânzurători, ca să fiu țigan la sfânta mănăstire, eu și cu țiganca mea, și cu feciorii mei și cu fetele mele.
