După secetele din prima jumătate a secolului XIX, specialiștii români atrăgeau atenția în 1874 asupra nevoii amenajării unor sisteme de irigații. După secetele din 1904-1906 tot experții explicau că soluția o reprezintă irigațiile. După seceta din 1938 irigațile erau din nou cerute.
Secetei din 1946 autoritățile de la București i-au răspuns cu un fel de teledon. Artiști, scriitori, oameni de partid chemau românii să doneze pentru semenii afectați de secetă. Nimeni nu e prea sărac pentru a-și salva fratele – acesta era mesajul transmis.
Sisteme de irigații tot nu aveam.
Au început să le construiască comuniștii. Cu multe defecte, greu de susținut și utilizat. Ca multe dintre proiectele epocii. Cum arăta moștenirea comunistă imediat după revoluție?
În 1991 ar fi fost amenajate pentru irigații 3,1 milioane de hectare. Nu s-au irigat toate niciodată pentru că alimentarea cu energie electrică a fost deficitară.
În 2013, sistemele de irigații din România mai acopereau doar 8% din suprafața agricolă.
Între 2016 și 2020 România ar fi trebuit să investească un miliard de euro în irigații. La început de 2021 investiția realizată efectiv era undeva la 20%. Și acolo unde s-a investit lucrările au ajuns să fie cercetate penal sub suspiciunea de fraudă.
Unde suntem în 2022? După o altă secetă de proporții, cu autorități care încearcă să scoată de la naftalină sistemele de irigații din perioada comunistă; cu autorități care scot preoții în câmp să cheme ploaia; și cu un ministru al Agriculturii preocupat să facă spectacol mediatic la televizor. Inclusiv în cadrul Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR) România a mers pe sisteme primitive de irigații, nicidecum moderne cum se aștepta comisia Europeană.
România nu e deloc la prima secetă, după cum nu e nici la prima confruntare cu lipsurile sistemice. Nu aveam un sistem de irigații în 1874. Nu avem neapărat unul nici în 2022.
Pentru această ediție a Pixului cu mină am mers, ca de fiecare dată, la Biblioteca Centrală Universitară ca să cercetăm ce e și mai ales ce a fost cu seceta la români în ultima sută și ceva de ani. Am apelat spre documentare la trei lucrări: Secetele în România de St. C. Hepites, Lupta contra secetei de M. Gr. Hulbei și În ajutorul regiunilor lovite de secetă.
Un trecut secetos
Acum mai bine de 300 de ani (1585), seceta a fost atât de mare, încât au secat toate izvoarele, văile, bălțile, așa că acolo unde mai înainte se prindea pește, acum ara plugul.
Acum aproape 200 de ani (1718), nefiind ploi toată vara, niciun fel de roadă nu s-a făcut, așa că sărăcimea mânca rădăcini de papură.
Zece ani mai târziu (1728), seceta secase apele și izvoarele și prea puține izvoare mai rămăseseră cu apă.
Acum aproape 150 de ani (1758) din Noiembrie până în Martie a fost cald și pulbere și secetă în toate zilele.
Acum 90 de ani, în 1815, din pricina secetei păpușoii s-au făcut foarte puțini și răi, asemenea și fân, încât au pierit multe vite și nici să cumppere fân nu se găsea.
Ei bine, cam tot astfel s-au prezentat lucrurile și în cursul anului 1904, din cauza sectei care se declarase încă din Iulie 1903.
(…) De secete mai mici agricultura noastră suferă foarte deseori, de secete ca acele din anul trecut țara noastră a suferit întotdeauna.
Holdele vor deveni mai mănoase când poporul se va hotărî de a întrebuința mijloacele ce știința de mult ni le-a arătat pentru a combate seceta și inundașiunile de care întotdeauna am suferit. (Secetele în România, St. C. Hepites, 1906)
Ceea ce alții au de secole
Ne pare rău că această tristă împrejurare mă obligă de a reveni din nou asupra necesității imperioase a irigațiunilor. Am repetat în nenumărate rânduri: agriculltura română are nevoie de irigații, ca și cea italiană. Râuri frumoase străbat fără folos câmpiile pe care le usucă soarele. Ne uităm cum trec șerpuind la Dunăre, lăsăm să ne arză arșița soarelui, și nu ne hotărâm de a abate din aceste ape canaluri pentru a uda recoltele.
Avem deplină convingere că odată irigațiunile se vor introduce în agricultura noastră. Însă, pentru ce să amânăm o lucrare de ale cărei rezultate binefăcătoare ne-am putea bucura imediat? Pentru ce să nu întreprindem cu o oră mai de timpuriu ceea ce alte națiuni au întreprins de secole? (agronomul și economistul Aurelian, în Revista Științifică, 1874 – Secetele în România, St. C. Hepites, 1906)
O nouă secetă, aceleași lipsuri
În anul 1938, o bună parte din țara noastră, dar mai ales județul Iași, a fost din greu bântuită de secetă, făcând să se distrugă aproape complet recolta de orz, ovăz și cea de porumb. Mai ales lipsa porumbului, – hrana de toate zilele a săteanului și a muncitorului nevoiaș de la orașe, – s-a simțit mai mult ca oricând.
De asemnea, din lipsa apei, nutrețurile și fânețele de deal s-au strâns pe încetul, încât n-au dat nici 30% din recolta anilor buni, așa că sătenii au intrat pe iarnă fără nutrețul trebuitor vitelor, fapt pentru care vitele au fost slabe și fără preț. (Lupta contra secetei, M. Gr. Hulbei)
Propunerile specialiștilor
Irigațiile, adică udarea recoltelor prin revărsarea apei pe șănțulețe sunt cu mult folos și foarte mult întrebuințate la anumite plante și în anumite țări, prin acele părți ale pământului unde seceta bântuie regulat, sau felul sămănăturillor cere udare deasă.
(…) În orice județ se poate găsi un cît de mic colț de teren potrivit pentru culturi cu ajutorul irigațiilor, terenuri pe care autoritățile ar putea organiza culturi demonstrative, din care, – cu rândul, – sătenii ar putea învăța, ușor și practic acest folositor meșteșug.
În general irigațiile se pot face:
Prin șanțuri și șănțulețe, cu roata de udat sau cu pompele ca la grădinării.
Prin revărsarea apelor din iazuri sau din râuri, pe șesuri plane sau prea puțin înclinate și pe fuduri de văi.
Prin lucrări sistematice de irigație: lacuri colectoare, canale pietruite sau betonate, diguri, șanțuri.
Pentru a se micșora cât mai mult cheltuielile bine ca astfel de lucrări să fie făcute în legătură și cu alte industrii, precum: uzine hidro-electrice pentru iluminat, ferestraie, mori de apă, piscine pentru ca aceleași cheltuieli de captare să se repartizeze pe cât mai multe industrii. (Lupta contra secetei, M. Gr. Hulbei)
Irigații cu folos
Uriașele irigații ale Egiptului, ale Indiei și chiar ale câtorva țări din Europa, ne pot arăta colosalele foloase aduse omenirii de către apele captate și întrebuințate
ate judicios acolo unde nevoia cere.
Sunt țări pe fața pământului unde fără irigații pământurile lor ar fi veșnic pustii, adevărate cimitire părăsite, iar lumea ar pieri de foame. Prin întrebuințarea udatului artificial, adică prin irigații, acele pământuri sunt transformate în adevărate colțuri de rai, pline de bogății și frumuseți neînchipuite.
Orice izvoraș, orice fir de apă curgătoare sau stătătoare, întrebuințate cu chibzuială pot aduce foloase nebănuite. (Lupta contra secetei, M. Gr. Hulbei)
Jale și foamete
Seceta care a bântuit peste ogoarele țării noastre a adus jalea și foametea în mii și mii de case.
O mare parte din țărănime se găsește într-un greu impas. În fața acestei situații, Guvernul nu a stat cu brațele încrucișate. Grabnice și simțitoare ajutoare au fost trimise în județele pârjolite de secetă.
Pentru a ajuta Guvernul în acțiunea sa, un comitet de ajutorare a fost înființat la București. Din acest comitet fac parte oameni de știință, scriitori, profesori, pictori, artiști și personalități din viața politică și culturală. (În ajutorul regiunilor lovite de secetă, 1946)
Chemarea lui Mihail Sadoveanu
A învinovăți pe țăranul plugar de deficitul agricol e o crimă, căci țăranul plugar a lucrat cu toată osîrdia, deși condițiile i-au fost neprielnice. Seceta e un rău față de care la noi încă n-au fost luate măsuri de înlăturare. Se vor putea lua măsuri pe viitor, dacă toată lumea va fi înțelegătoare și va da ascultare voitorilor de bine ai poporului muncitor.
A învinovăți guvernul e tot așa de nesăbuit lucru, căci guvernul a dat larg sprijin plugărimii. Iar ca să ia măsuri împotriva uscăciunii și potoapelor, îi trebuie timp și-i trebuie unirea întregului popor la asemenea lucrare.
(…) Chemarea noastră, a comitetelor cetățenești pentru sprijinirea poporului se adresează tuturor fraților adevărați și sinceri lucrători pentru binele obștesc.
Toți cei care au suflet să răspundă chemării noastre. (În ajutorul regiunilor lovite de secetă, 1946)
Răspunsul
Muncitorii de la fabrica Safim, cu funcționarii și tehnicienii, cedează salariul ăe patru ore realizând un ajutor de 1.000.000 lei.
Fabrica Industria Bumbacului, fabrica Dâmbovița au dat festivaluri realizând fiecare câte 1.000.000 lei.
Întreprinderile Ing. Nicolau, Gh. Popescu, Ing. Leihovici, Tamburi, Ing. Sertis au dăruit în același fel aproape 6.000.000 lei.
La Locusteni, în Dolj, un grup de săteni au colectat grâu pentru frații lor din Moldova.
(…) Văd că muncitorii săraci renunță la pâinea cea de toate zilele. Cum li s-ar putea răspunde? Aștept darurile bogaților. (În ajutorul regiunilor lovite de secetă, 1946)
A mai fost și altă dată…
Vă închipuiți prea bine că nu suntem noi cei de azi prima generație de oameni care înfruntă cimplita și nemiloasa secetă. Au fost – și vor mai fi – multe epoci în care ploile vor rămâne închise în burdufurile lor, plantele se vor veșteji și inima omului va fi năpădită de tristețe.
(…) Nimeni nu trebuie însă să drămuiască ajutorul cerut. Inimile tuturor trebuie să fie pline de o înțelegere caldă, atotcuprinzătoare, pentru cei în suferință, ajutoarele să curgă într-un fluviu neîntrerupt spre locurile unde acum bântuie nevoia. (Gala Galaction – În ajutorul regiunilor lovite de secetă, 1946)
Ajutor cerut în numele culturii
Moldova, provincia atât de dragă întregii suflări românești, este pusă la grea încercare.
(…) Trebuie să ne gândim la ceea ce a dat Moldova pentru arta și cultura românească. Să ne amintim numai de cei doi poeți, care și-au cucerit un loc de cinste în literatura națională – Eminescu și Vasile Alecsandri.
George Enescu, marele nostru muzician, Onofrei, Maria Cojocaru, Agatha Bârsescu, Muzicescu, sunt suficienți pentru a ne arăta clar cât de importantă este Moldova pentru mișcarea culturală a României.
(…) Facem un călduros apel la toate teatrele din țară, de a lua sub oblăduirea lor câte un copil căruia să-i asigure existența până la venirea noii recolte. (Egizio Massini, directorul Operei de Stat din București – În ajutorul regiunilor lovite de secetă, 1946)
