
Două întâmplări petrecute la început de an au pus reflectorul pe amenințarea latentă care zace în naționalismul etnic. Celor care au ochi să vadă, urechi să audă și minte (adică educație) să înțeleagă li se reamintește, încă o dată, ce urmări poate avea patriotismul mărginit și bănuitor care schimonosește adesea istoria (adică faptele) în partea noastră de lume.
Acest fel nociv de a idealiza națiunea și de a o crede fără prihană riscă, la fiecare nouă generație, să recidiveze în mințile oamenilor. O istorie interpretată permanent în cheie eroică, punctată mereu de propriile fapte glorioase și de conspirațiile infame ale celorlalți, va produce întotdeauna monștri.
Simplificările radicale cu care operează naționalismul etnic nu sunt doar un artefact al trecutului. Pot fi oricând și combustibilul prezentului. Dar fundătura istorică a acestui fel inept de a vedea și interpreta lumea va fi mereu aceeași.
Renașterea naționalismului etnic – și a tuturor relelor care decurg atunci când el ia din nou în stăpânire mințile oamenilor – începe întotdeauna cu vorbe.
La noi, aceste vorbe au venit la început de 2022 dinspre partidul parlamentar care tot crește în sondaje în vremuri de criză pandemică – Alianța pentru Unirea Românilor. Într-un comunicat recent, partidul și-a exprimat dezacordul față de introducerea disciplinei Istoria evreilor. Holocaustul ca materie obligatorie în școli.
Dezacordul poate lua multiple forme într-o democrație. Împotrivirea AUR a luat următoarea înfățișare: formațiunea consideră că Holocaustul din România este o temă minoră, iar studierea sa aprofundată în școli – un experiment ideologic.
Ca de fiecare dată, inepția AUR a fost întâmpinată de ipocrizia celorlalți politicieni, care au profitat de vorbele din comunicat pentru a poza în gardieni responsabili.
Holocaustul din România este un fapt incontestabil. Dar lipsa de educație (școlară) în legătură cu această temă este atât de mare încât nu e deloc suficient ca un politician să clameze că Holocaustul a fost, acum mai bine de 80 de ani, și opera unor administrații românești.
Avem o prăpastie de cunoaștere și de înțelegere peste care nu putem pur și simplu sălta prin declarații. E nevoie de mult mai mult decât de poze politice.
Despre studierea premiselor și consecințelor Holocaustului se discută în România de aproape două decenii. Programa școlară actuală include și un opțional despre subiect – dar doar câteva mii de elevi parcurg anual această materie. În deceniile din urmă, generații de români au învățat despre participarea noastră la Holocaust din manuale de istorie care fie ignorau complet genocidul din România, fie puneau totul pe seama naziștilor, fie îl prezentau ca pe o înșiruire de evenimente nefericite, fie îl trivializau susținând că românii au fost un popor primitor cu evreii.
Înainte de declarațiile AUR, chiar programa școlară deficitară și manualele moștenite din generație în generație au făcut ca tema Holocaustului să fie una minoră. Să înveți la școală despre Holocaustul din România a fost strict o chestiune de noroc. Norocul să dai peste un profesor de istorie pregătit, de pildă. Sunt câteva sute de astfel de profesori în țară.
Programa școlară e aceeași și în 2022, dar politicienii noștri au decis prin lege, în Parlament, să introducă această disciplină obligatorie. Observați ipocrizia? Mișcarea legislativă, în sine, e atât de lipsită de temeinicie încât creează chiar contextul în care AUR folosește tema ca muniție electorală. Într-o societate atât de lipsită de educație pe tema Holocaustului, precum cea românească, tocmai discursul AUR este cel care va avea câștig de cauză pe termen scurt și mediu.
“De ce nu vorbim și de Gulagul comunist?”
Liderul AUR George Simion și alți membri ai formațiunii fac parte din generațiile cărora manualele de istorie, dar și profesorii, le-au spus că Holocaustul e opera naziștilor, că mareșalul Ion Antonescu a salvat de fapt evrei, că au fost câteva crime comise de legionari.
Nu e scuză pentru George Simion & compania. Dar e realitatea pe care acesta, în calitatea sa de politician, o manipulează cât de mult poate. Într-o țară în care mai sunt încă străzi cu numele lui Ion Antonescu, în care figurile antisemite sunt celebrate chiar de Academia Română, în care preoți îl comemorează pe mareșalul fascist, negarea Holocaustului (sau exilarea temei la periferie, de pe poziții politice) va fi întâmpinată ca o confirmare izbăvitoare. Încolonat în spatele vorbelor, naționalismul mărginit se va reactiva și va naște aceiași monștri.
Cea mai frecventă apărare a celor care diminuează amplitudinea Holocaustului din România este trivializarea. “De ce nu vorbim și de Gulagul comunist?”, întreabă manipulator purtătorii acestui tip de discurs. E abordarea care le dă mai puțin iz negaționist și aparența unor oameni preocupați de dezbatere.
Să discuți despre un fenomen complet ignorat nu înseamnă totuși să negi existența altuia. Dar operațiunea discursivă de a contrapune victime are chiar rolul de a demola orice discuție onestă (adică responsabilă) despre trecutul recent.
Holocaustul nu a fost, desigur, singurul genocid. Există o serie de astfel de tragedii despre care știm și vorbim puțin. Asta nu înseamnă că le negăm. Despre crimele în masă puse la cale de Stalin există o carte foarte bună, care se numește chiar așa – Genocidurile lui Stalin – scrisă de Norman M. Naimark. Despre genocidul din Rwanda puteți citi direct relatarea generalului Romeo Dallaire. Despre genocidurile din Darfur, Indonezia, Bangladesh, Burundi, Cambodgia puteți citi în Un secol de genocid, volum editat de Samuel Totten și William S. Parsons.
Fiind în România, vom vorbi inevitabil mai mult despre ce s-a întâmplat în țara noastră, una care a cunoscut în ultima sută de ani atât fascismul, cât și comunismul. Ultimul rămâne negreșit o temă istorică încă necercetată până la capăt – dar una totuși mai documentată și mai cunoscută publicului decât regimurile de extremă dreaptă care au stăpânit la București la sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940.
Nimeni nu neagă deocamdată în România, pe scară largă, că regimul comunist s-a întâmplat și a operat represiv, ca parte a ideologiei de stat. Nu se poate susține totuși același lucru și despre fascism, care a vrăjit o întreagă generație intelectuală în România și a lăsat în urmă un genocid uitat, comparabil cu cel pus în operă de nazism.
Holocaustul din România e o temă majoră a istoriei noastre recente și un episod tragic care ne arată unde sfârșește naționalismul etnic. Societatea nu se poate însă apăra de acest pericol prin comunicate și declarații politice. E nevoie mereu de mai mult.
Delir patriotard
Al doilea eveniment care a pus la început de an reflectorul pe avatarurile naționalismului etnic s-a petrecut departe de România. Dar protagoniștii săi ne sunt aproape din foarte multe puncte de vedere.
Este vorba despre întâmplările de capă și spadă petrecute în cazul jucătorului de tenis Novak Djokovic, căruia i-a fost retrasă recent viza în Australia, chiar pe aeroport (refuzându-i-se pe cale de consecință și intrarea în țară, unde urmează să înceapă primul turneu de mare șlem al anului).
Acest fapt l-a determinat pe Srdjan Djokovic, tatăl sârbului, să lanseze o serie de declarații inflamate, în fapt un delir patriotard care a scos la iveală toate temele naționalismului etnic: conspirația, dorința celorlalți de a supune poporul sârb și de a-l distruge, mândria poporului sârb, mereu nevoit să se apere.
Djokovic a devenit, în viziunea propriului tată, un Iisus al timpurilor moderne pe care ceilalți (sute de milioane de vestici) vor să-l răstignească.
Afirmația tatălui lui Djokovic a atins la un moment dat și un punct interesant: părintele tenismenului a susținut – nici mai mult, nici mai puțin – că Serbia nu a atacat niciodată pe nimeni, ci doar s-a apărat. Susținerea (evident falsă) nu e deloc întâmplătoare.
Iată încă o formă de victimizare și de negare a unor episoade mai puțin glorioase din istoria sârbilor. Unul dintre aceste episoade este încă proaspăt: genocidul din Srebrenica. Radovan Karadzic, liderul sârbilor bosniaci, și Ratko Mladic, comandantul sârbilor din Bosnia, au fost condamnați definitiv la închisoare pe viață pentru uciderea a peste 8.000 de musulmani în 1995.
Sârbii, precum românii în 1941, și-au definit genocidul drept un proces de curățare a terenului, crezând că definiția le oferă astfel o justificare. În 2021, când Mladic a fost condamnat definitiv, tabloidele sârbe l-au numit erou pentru totdeauna și i-au rezervat prima pagină.
Discursul lui Srdjan Djokovic nu e de ignorat și nu e o simplă răbufnire a unui om supărat. Trecutul în țările din fosta Iugoslavie încă e o chestiune care separă radical și un subiect care în contexte de criză poate mobiliza. Pe acest fond, trecerea de la vorbe la fapte se poate produce într-o clipită. În partea noastră de lume, vorbele așteaptă doar prilejul să se transforme în fapte.
Când încerci să îngropi trecutul criminal, să-l ignori sau să-l negi, el nu va face decât să prindă puteri. Atunci când contextul devine favorabil, acest trecut mitizat poate să ia forma delirului naționalist, precum cel din discursul tatălui lui Djokovic. Exact aceste vederi strâmbe (necorectate de educație) îi determină pe unii oameni să aprindă lumânări în apropierea clădirii în care se află carantinat Djokovic. Sau să aprecieze un partid precum AUR, pentru poziții publice despre lipsa de importanță a Holocaustului din România.
Naționalismul etnic e simplu și brutal. El face pe loc dreptate, României sau Serbiei, oferind calea cea mai scurtă către o formă de justiție pe care nu puțini o consideră încă tămăduitoare.
În realitate însă acest fel de a vedea și înțelege lumea e doar o formă de osândă.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Un documentar
Into the Inferno. Pe Netflix.
Un film
Aguirre, the Wrath of God
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
O rază de speranță
Telescopul spațial James Webb promite să fie cea mai captivantă poveste a anului. În a doua jumătate a lui 2022 ne va transmite probabil primele imagini din spațiu. Dispozitivul călătorește deocamdată spre orbita care îi va servi în următorul deceniu drept punct de observație.
James Webb e la jumătatea voiajului și a depășit deja câteva momente critice în care misiunea spațială putea fi subminată de defecțiuni sau erori. În epoca COVID, telescopul poate oferi – în mod neașteptat – o rază de speranță, așa cum nimerit remarcă jurnaliștii New York Times, AICI.
Pământul văzut de sus
Alan Taylor (The Atlantic) ne propune o vedere de deasupra a umanității, AICI.
Un articol delirant, unghiveci ideatic comandat politic. Nici nu e de mirare ca AUR castigavoturi, cu o astfel de manipulare ordinara a societatii. Pasul urmator este atentatul la sanatatea mentala si fizica a copiilor. Sictir.
Interesant, cum raman cu celelalte minoritati supuse Holocaustului din romania? Dar celor decedati in perioada comunista? Dar taranilor ucisi in perioada interbelica sau la 1908? Nu ma mir ca istoria se repeta.
Un articol inutil scris de un autor incult:
-fraza folosita de autor”regimurile de extrema dreapta” cu referire la Partidul Socialist al Muncitorilor din Germania(Nazist) care este de extrema STANGA si nu dreapta descalifica autorul de a vorbii despre fapte istorice.In cel mai bun caz putem vorbii de un autor cunoscator al faptelor istorice dar manat de o viziune ideologica de stanga .
“va naște *aceiași monștri”…
“Dăcât asta”.
Mulțumim, vom corecta.
Foarte bun articol, va rog sa nu va lasati jigniti de semianalfabeti precum acest Popescu Vladimir, care nu stie sa scrie corect in limba romana dar se crede in masura sa comenteze.
Eu am adus argumente,tu doar jigniri.
Scriu cum vreau de pe telefon si dau 0 interes in gramatica intrycat nu am pretentii de a scrie articole promovatoare de agende neomarxiste.
Apropo a fost Partidul Nazist de stanga sau de dreapta?Eu stiu cat de important e raspunsul,pe tine te intereseaza doar agenda ideologica.
Se ia niste varza, se toaca, se adauga orez, apoi carne tocata. Se condimenteaza si se baga la cuptor. Iese o mancare delicioasa.
Pare simplu: se iau niste cuvinte, se pun niste semne de punctuatie. Se asezoneaza cu un titlu. Nu e asa simplu, nu iese un articol.
Pana la urma cand afla elevii despre Gulagul romanesc? Avem cumva o disciplina dedicata atrocitatilor comuniste?
Cele două tipuri de patriotarzi fani hAur:
Patrihoții (șmecheri) și patridioții (fraieri/naivi/proști).
Ce este cel mai amuzant lucru în cazul haurarilor prăpăstioși?
Păi exact ce spune autorul articolului: zeificarea națiunii – adică crearea unui fals idol, lucru care este în complet conflict cu fundamentul ideatic al creștinismului.
Să ne reamintim ce spunea sf. Pavel Ep. Galateeni 3:28 :
”Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.” Pentru un creștin adevărat nu există diferențe sociale sau etnice – toți suntem copiii lui Dumnezeu.
În clipa în care consideri că este mai important să fii român decât creștin, nici măcar nu mai ești creștin – vezi crimele comise de ”Legiunea Arhanghelului Mihail”, legiune ”creștină” care urmărea moartea și nu îndreptarea păcătosului, deci merge împotriva poruncii lui Hristos.
Naționaliștii sunt de fapt dușmanii propriului neam, o boală politică autoimună care distruge patria pretinzând că o ”apără”.
Foarte bine argumentat, domnule Năframuș!