
Poetul avangardist, reporterul mediilor proletare, autorul celor mai frumoase cărți despre natură care s-au scris în literatura română, în fine Geo Bogza, cu toate ale sale, nu a fost tocmai un om neobișnuit cu excesele.
Se povestește că în 1993, la moartea sa, prietenii săi au umblat prin tot Bucureștiul să găsească un coșciug care să-l încapă. Era înalt Geo Bogza, neobișnuit de înalt pentru un poet, era un uriaș. Moartea n-avea cum să îl cuprindă.
Rubrica Pixul cu mină există, mai ales, pentru personaje adevărate precum Geo Bogza. Relatăm cum a fost tinerețea nebună a acestui om care a trăit, nu demult, printre noi.
CE A CĂUTAT GEO BOGZA LA GALAȚI
Nu multă lume știe, dar Geo Bogza, prahovean, autor al unor splendide pagini despre lumea petrolului, a sondelor și a suferințelor din marginea aceasta a lumii, autorul magnificului reportaj 175 de minute la Mizil, a făcut Școala de Marină la Galați, completându-și studiile la Constanța.
De ce a făcut Geo Bogza una ca asta? S-a confesat în acest sens: de teama banalității. Nu era doar frica de banalitate la mijloc, căci fratele lui a fost nimeni altul decât Radu Tudoran (vă spune desigur ceva titlul Toate pânzele sus).
Într-o carte-dialog apărută la trei ani de la moartea lui (Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi – Eu sunt ținta, Editura Du Style, București, 1996), mărturisea că nu s-ar fi îmbarcat alături de fratele său pe corabia construită de Radu Tudoran. De fapt, că s-ar fi îmbarcat doar la modul ideal, deci metaforic:
M-aș fi îmbarcat, bineînțeles, ca aspirație. Dar, efectiv, fizicește, nu cred că aș fi rezistat. Un catarg poate – și știe – să înfrunte mările, iar Radu Tudoran era tăiat dintr-un astfel de lemn.
Eu am fost croșetat cu ochiuri mari, dezlânate, dintr-un material prea puțin rezistent, gata să se destrame, precum norii. Nu înțeleg cum atomii din mine, în vrăjmășie unii cu alții, au putut rămâne laolaltă atâta vreme.
CURIOSUL CAZ AL MENSUALULUI URMUZ
Geo Bogza este de foarte tânăr atras de publicistică. Nu dorește însă să fie un simplu gazetar, dorește să fie director de revistă. Așa că, în 1928, la Câmpina, în Prahova, fondează mensualul Urmuz, revistă pe care o intitulează just: Revistă de avangardă.
Mensualul cu pricina își dorea, desigur, să spulbere toate clișeele vieții culturale din țara noastră – ce altceva să facă? Nu este singura năzdrăvănie de acest gen pe care o face tânărul Geo Bogza.
În 1931 se află în spatele grupului care pune pe piață numărul singular al revistei Pulă, patronându-l spiritual. Bogza e responsabil, prin interpuși, de apariția respectivului organ de presă.
Revista a fost tipărită în douăzeci de exemplare, dintre care unul a ajuns la Nicolae Iorga, cu frumoasa dedicație: Tu ai? N-ai! Liderul acelui grup era Sașa Pană, avangardist și el.
VIAȚA ÎN PANTALONI SCURȚI ȘI BUFANȚI
În volumul său de memorii, Născut în ʹ02, Sașa Pană povestește cum a decurs întâlnirea dintre el și Geo Bogza, care venise din Prahova să cucerească Bucureștiul.
Întâlnirea a avut loc la ceea ce mai târziu s-a numit Lăptăria lui Enache, care aparținea lui Dinu Enache, tatăl poetului avangardist Stephan Roll (soțul pictoriței Margareta Dinu, pe care am avut extraordinara șansă să o intervievăm în 2012, când încă era în viață și împlinise 103 ani)
Iată întâlnirea Sașa-Geo:
Într-o zi a apărut la lăptărie, nesfârșit de înalt, în pantaloni scurți și bufanți, Bogza. Ceilalți îl mai văzuseră, eu însă nu.
El mă mângâia, mă pipăia și parcă tot nu-i venea să creadă și repeta, ușor cântat, subțirel Sașa Pană… Sașa Pană… Sașa Pană… Și mă strângea la piept și se bucura: Ce frumos e Sașa Pană!
În 1929, Bogza debutează cu volumul Jurnal de sex. Poeme. Bogza ar fi dorit să-și numească placheta de versuri mai simplu: Țâțe. Țâțe era pe atunci cuvântul său preferat. Însă poetul Ilarie Voronca l-a oprit din a recurge la acest titlu.
De altfel, printre avangardiști, țâțe era sinonim cu bogze, așa cum aflăm dacă ne ducem la corespondența poetului din 1929, citată în același volum de Sașa Pană:
M-a încântat peste măsură denumirea de bogze date țâțelor, asta îmi place grozav și te rog imens să ai grijă ca această denumire să se întindă, să prindă rădăcini.
CORNETUL ÎNFIPT ÎN PROHAB ȘI OROAREA DOMNIȘOARELOR
Fericit de debut, într-o zi de repaus duminical, Bogza iese la plimbare alături de prietenii săi avangardiști. Și ce a făcut șturlubaticul?
Ne povestește tot Sașa Pană:
Pe când urcam costișa străzii dr. Istrati, care ocolește parcul 11 Iunie, Geo a făcut dintr-o foaie de ziar un cornet imens, înfingându-l cu partea subțire în prohabul pantalonilor.
Strada la ora aceea era pustie. Geo pășea înainte mândru și înalt, iar noi izbucnirăm în râs. Dar subit, pentru că era o curbă, ne-am trezit în față cu trei fete ce coborau ținându-se de mână.
Geo s-a apropiat de fetele uluite și, luând cornetul în mână, le-a spus rar, silabisind: <din care fapt se poate constata că autorul Jurnalului de sex are și un sex de jurnal>.
Tinerețea lui Geo Bogza continuă și mai agitat. În 1933 publică Poemul Invectivă pentru care va face și câteva zile de pușcărie la Văcărești, fiind acuzat de pornografie.
Eliberat, Bogza ripostează într-un articol de ziar:
Poemul Invectivă e un cumplit atentat, o! nu la bunele moravuri, ci la existența liniștită a lumii. În paginile lui e un vitriol menit să ardă, să stupefieze și să clatine din siguranța lor de până acum pe oamenii împăcați cu soarta lor și cu ei înșiși.
Cam așa stătea treaba cu Bogza.
COMUNISMUL
Pe la 1933, și pe fondul creșterii fascismului în Europa, Bogza o cotește spre comunism. Mai scrie reportaje, începe să exceleze în arta publicistică, e închis iar (tot din cauza pornografiei de care era acuzat în Poemul Invectivă), leagă prieteșug cu Max Blecher, dă note din Spania războiului civil, e apărat în procesele din țară de Mihail Sebastian.
Geo Boga pare să fie ubicuu. E încă foarte tânăr când comunismul se instalează confortabil la București.
La sfârșitul războiului avea doar treizeci și șapte de ani. Se încadrează energic în presa comunistă și e tratat drept clasic în viață de tovarășii de drum.
Ce se va întâmpla mai departe cu Geo Bogza sub comunism? Aceasta este o altă poveste, pentru un alt episod din Pixul cu mină.