Pentru acest episod din Pixul cu mină am pus, ca întotdeauna, mâna pe carte.

Mai exact pe Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle (scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea), ediție îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol-Illias, publicată la Polirom în 2000.

Am căutat în ea pagini din dulcea – și totodată chinuita – corespondență scrisă purtată de poet cu muza sa. Relația celor doi n-a fost deloc liniară de-a lungul anilor, protagoniștii despărțindu-se și regăsindu-se în repetate rânduri.

Cuvintele lor sunt mărturia de peste veacuri a zbuciumului lor interior. Nu ordinea cronologică a slovelor este importantă. Contează, infinit mai mult, dezordinea gândurilor și trăirilor pe care le surprind în intimitate.

Veronica Micle i-a fost mulți ani amantă statornică lui Mihai Eminescu și chiar mai mult decât atât. Nu a putut trece peste dispariția poetului, murind și ea la nici două luni după dânsul, în august 1889 (avea, la fel ca poetul, treizeci și nouă de ani).

Cel mai probabil, Veronica Micle s-a otrăvit cu arsenic.

Eminescu către Veronica: Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lumii?

31 Octombrie 1879, București

Draga și dulcea mea amică,

De când ai plecat tu, n-a plecat numai fericirea, ci și liniștea și sănătatea mea. Dureri reumatice am început a simți în picioare, însoțite ca totdeauna de dese bătăi de inimă. Nu este, nu poate fi mai mare deosebire decât între mine acum două săptămâni și între mine astăzi. De unde eram cu tine fericit și mulțumit, acum sunt singur, nemulțămit, rău dispus prin singurătate și boală, obosit de viață.

Veronică, dragă Veronică, când nu m-ăi mai iubi, să știi că mor. Îți scriu târziu pentru că abia alaltăieri m-am mutat. Adaogă pe lângă asta, că abia în ziua de sf. Dumitru am găsit casă, c-am trebuit să-mi mut lucrurile din două locuri, că pe lângă aceasta s-a mutat și redacția și tipografia, apoi că am zilnic de lucru pe lângă tribulațiunile mele personale și vei înțelege de ce am preferat a nu-ți scrie, decât a-ți scrie în fugă.

Când gândesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi și nu mai găsesc cuvinte să-ți spun ceea ce de-o mie de ori ți-am spus: că te iubesc. Această unică gândire, care e izvorul fericirii și a lacrimelor mele, acestă unică simțire care mă leagă de pământ e totodată și izvorul îngrijorărilor mele.

Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiți într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Este în lumea asta destul loc pentru atâta iubire câtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lumii, o anomalie pentru care cată să fim pedepsiți? Se potrivește amorul și suferințele noastre cu o lume în care (…) invidia, răutatea domnesc peste tot și pururea?

Și când mă gândesc că-n viața mea compusă din suferințe fizice și rele morale ca o excepție tu mi-ai dat zile aurite, pot crede în dăinuirea acestei excepții?

Dulce și dragă Veronică, doresc ca amorul unui nenorocit ca mine să nu fi aruncat o umbră în viața ta senină, în sufletul tău plin de veselie precât e plin de un gingaș și nesfârșit amor. Iubește-mă și iartă-mi păcatele, căci tu ești Dumnezeul la care mă închin.

De acuma-ți voi scrie mai des, deși sărmanele foi scrise sunt departe de-a plăti o singură îmbrățișare a ta – dulcea mea copilă. Am sărutat cel puțin această foaie care va intra în mâinile tale cele mici, de la care așteaptă toată fericirea

al tău
Eminescu

Veronica: Eminescule, te întreb cu durere, cum poți tu trăi în București când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine?

27 Martie 1880, Iași

Scumpul meu Eminescu,

Afară plouă, eu stau pierdută pe gânduri, ura și indiferența oamenilor, lipsa și depărtarea ta, iubirea mea nespusă, toate acestea își împart rând pe rând ființa mea, și în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic și acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată?

Și te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând – tu care spuindu-mi că mă iubești m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav – te întreb și te rog să-mi răspunzi face-mă-vei fericită, adecă să ne înțelegem, eu înțeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta.

La aceasta te rog să-mi răspunzi serios, să-mi răspunzi astfel după cum tu vei simți, în fine răspunsul tău să fie expresiunea sinceră a sufletului tău oricum ar fi, numai să fie hotărâtoare, să fie astfel încât să mă pot baza pe spusele tale și totodată să mai pot spera și lupta.

Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt. Da când faci nunta? De ce vă mai scrie D-l. Eminescu? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei astfel că mă doare în suflet că nu pot să le răspund decât cuvinte aproape fără sens, căci sensul nici eu nu-l am încă clar.

Veronica: Eminescule, te întreb cu durere, cum poți tu trăi în București când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine? Iartă-mă dacă mă refer la timpuri trecut, în care timpuri, poate, puțin șirletic mi-ar fi fost mai de priință!

Iartă, repet, dacă îți fac rău cu această scrisoare, dar am citit “La Confession d’un enfant du siècle”, scriere bolnavă care îmbolnăvește de moarte și, trebuie să știi, e de Alfred de Musset, și cu îndoială în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt astfel?

Răspunde-mi te rog, însă te conjur nu ca să mă menajez pentru moment, nu pentru ca să astâmpări un necaz pentru care ai compătimi, dar pentru a-mi lămuri starea pentru ca să știu ceva pozitiv, fie chiar dureros, numai să știu ce-i și cum.

Recunoaște, scumpul meu, că legătura mea cu tine în condițiunile în care mă aflu e din cele mai triste, o țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea astfel că trebuie numai să plâng singură și să confiez hârtiei câte ceva din câte se petrec în sufletul meu și care poate tu nici le mai cetești.

Te sărut din suflet,
Veronica

Eminescu către Veronica: Lasă-mă să-ți sărut mânușița ta dulce și blândă

Începutul lui august 1882

Draga mea Nică,

Iartă-mă că-ți scriu puțin și târziu, dar sunt foarte bolnav și cu toate acestea foarte ocupat. N-am avut îndestul timp să fac băi de mare și ranele mele la picior sunt în starea în care-au fost acum trei luni.

Nu pot dormi, precum nu puteam nici atunci și cu toate astea sunt singur la foaia aceasta. E un adevărat martiriu. De aceea iartă – tu care ești un înger – că nu-ți răspund regulat, și lasă-mă să-ți sărut mânușița ta dulce și blândă. Te sărut, Moți și te iubesc și rămân al tău

Emin

Veronica: Domnule Eminescu, sunteți prea inteligent ca să nu judecați cu destulă inteligență neajunsurile unei minți femeești

31 august 1881, Iași

Domnule Eminescu,

Poziția mea de femee cere ca firul de tort de păianjen, care îmi pare mie că mă mai leagă de D.Voastră, să fie rupt. E vorba ca toată corespondența ce am avut cu D.Voastră în urma rupturei noastre să mi-o înapoiați, chiar și fotografia, pe care într-adevăr nu știu pentru ce v-am mai trimis-o.

Domnule Eminescu, D.Voastră sunteți prea inteligent pentru ca să nu judecați cu destulă inteligență neajunsurile unei minți femeești, care se conduce totdeauna de pornirile inimii și foarte arareori de rațiune, greșeala sa capitală, și în același timp poate singurul ei merit.

(…)

Veronica Micle

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.