Un patriarhat unic în Europa: viețile femeilor din țările române, în epoca boierilor

Femeile au păstrat aici față de bărbați un respect patriarhal care nu se mai găsește nicăieri în Europa. Nu de mult ele încă mâncau numai după ce bărbații lor prânziseră și nu se așezau pe același divan cu ei. Moravurile acestea s-au mai schimbat de când au fost rușii pe aici. Acum o femeie poate primi chiar un străin, fără ca nimeni să se mire. (descriere a Contelui d’Hauterive, 1785-1790)

Moda în Iași vine de la Constantinopol. Culoarea galbenă fiind cea mai plăcută sultanelor, o poartă acum la Iași femeile. (…) Îmbrăcămintea acestor femei, felul cam asiatic ce au de a fi, fac pe cele frumoase încă mai frumoase, dar sluțesc pe slute. 

Fetele de boieri stau închise, ca turcoaicele în haremuri, putând privi de după niște ferestre cu gratii la bărbați, să-și aleagă un soț. Dar aceștia nu se pot vedea decât după nuntă. (descriere a Prințului de Ligne, 1788)

Era puțin obișnuit pe atunci să fie aduse femeile în fața judecății ca martore sau jurătoare. Dacă erau chemate, însemna că ele se bucurau de o deosebită vază în ochii contemporanilor. 

O astfel de femeie era Sima Buzeasca, fata logofătului Gheorghe Rudeanu, mama Doamnei Stanca a lui Mihai Viteazul, ceea ce a contribuit firește la strălucirea numelui ce-și făcuse printre boierii din vremea ei. 

Măritată de tânără, în 1570, Sima n-a avut copii, așa încât o grijă, un gând, o singură patimă mare a stăpânit-o în viață: dragostea pentru bărbatul ei. Și nu era puțin lucru a fi nevasta unui ostaș de-al lui Mihai Viteazul. 

(…) Se înțelege ușor de ce vază și respect trebuie să fi fost înconjurată o astfel de femeie, ea, care într-un zapis dat mănăstirei Govorei în 1633, putea spune: Din boierii cei bătrâni, am rămas numai eu.

Într-o bună zi se pomeniră moldovenii a treia oară în țară cu Gheorghe Duca, mutat de Poartă domn din București la Iași. 

Mulțumiți nu fuseseră niciodată boierii de el, dar această a treia domnie a lui Duca fu cu totul nesuferită. 

(…) Mulți negustori și-au lăsat femeile și copii și casele, de groază mare, și fugeau în lume. Iar Vodă prindea pe femeile lor, de le ținea în grosuri (n.r. – locuri de detenție) câte un an și mai bine, dintre care multe au și murit de foame, iar unele de prunc, că erau multe și grele. Odată pornit pe această cale, de ce era Duca să se mai oprească și nu s-ar fi legat și de jupânesele boierilor? După ce schinjuise pe boierii vii, dela cei morți nemaiavând ce lua, se apucă de văduvele lor. 

Pe jupâneasa lui Ștefan Brăiescu și pe jupâneasa Sandului Stamati, murindu-le boierii, le-a legat la puști (adică de țevile tunurilor). Stăteau ziua legate, iar noaptea stăteau închise, ca să plătească ele rămășițele boierilor.

Jupâneasa Maria l-a avut ca prim soț pe Vasile Ceaurul. Era un boier mare cu înrudiri domnești. E deci de presupus – precum nici nu se putea altfel – că s-a făcut acolo o căsătorie de conveniență. 

Că i-o fi plăcut jupân Vasile cucoanei Mariei, că nu i-o fi plăcut, de aceasta nu le păsa părinților cât de puțin. Dar nu i-a plăcut, asta e sigur. O fi trăit cu el vreo zece ani acolo, fără măcar să aibă copii, până l-a întâlnit pe tânărul Constandachi, boiernaș de mâna a doua, dar frumos ca din povești. Îl iubi și-l vru de soț. 

Vasile Ceaurul nu avu încotro. Fratele soției sale, Mihai Racoviță, era de un an de zile Domnul Moldovei. O fi poruncit el despărțirea și tot el o fi făcut căsătoria surorei sale cu Constandachi. 

(…) Unii din boieri erau nemulțumiți de Mihai Vodă. În fruntea acestora, se puse Vasile Ceaurul, cu ascunsul gând, întâi, să-l răstoarne pe Mihai Racoviță din scaun, al doilea să-i ia locul, iar al treilea să se răzbune în sfârșit pe fosta lui soție. 

(…) Boierul (n.r. Constandachi) nu era acasă când veni Ceaurul cu oamenii lui să-l prindă. El era la Iași cu slujba, iar la moșie se afla numai jupâneasa Maria cu copiii. Contele Vasile cu derbedeii săi sfărâmă ușa și intră în iatacul fostei sale soții. (…) Contele o batjocori, acolo în iatacul ei, în patul soțului de-al doilea. Apoi, fără a o lăsa să-și mai vadă copiii, o ridică despuiată cum era, numai în cămașă și cu picioarele goale, poruncind vizitiului s-o ducă la Mănăstirea Cașinului. 

De la Cașin, Maria Constandachi fu dusă mai departe, cu aceeași sanie, prin munți, peste graniță tocmai la Brașov. Se zice că și în timpul acestui drum ea fu prada batjocurii însoțitorilor ei.

Neculai Dudescu era însurat cu Anița Știrbei şi avea patru copii: un fiu Constantin și trei fete, Elena, Maria și Safta. 

Băiatul primi o creștere foarte aleasă, iar fetelor ce le trebuia era să fie cuminți, frumoase, dacă se poate și bogate, pentru a‑și găsi bărbați așa cum cerea ighemoniconul (n.r. – demnitatea boierească). Pe Elena o mărită cu Alecu Văcărescu, pe Safta cu Grigore Suțu. Mai rămânea de căutat un soț pentru Maria. 

Drăgălașa Maria Dudescu, fată cuminte, dar zburdalnică, sentimentală și expansivă, plină de viață și de draci. Fata asta trebuia măritată cât mai curând.

Şi cum tatăl ei era bătrân, iar mamă‑sa bolnavă de abia putea să mai iasă din casă, se gândiră amândoi să‑și pună fata sub oblăduirea Doamnei Mărioara a lui Nicolae Vodă Mavrogheni, numit de curând Domn al Țării Românești – doar s‑o găsi acolo la Curte un bărbat potrivit pentru ea.

(…) Și în 1788 sau 1789, nu știm cu siguranță când, Maria se mărită cu logofătul Scarlat Ghica, nepot de frate lui Grigore Vodă al Moldovei.

Despre viața Mariei de când s‑a măritat nu mai știm mare lucru. În tot cazul, un lucru vrednic știm c‑a făcut Maria Ghica: o sumedenie de copii!

Timp de 90 de ani Principatele Dunărene au fost încălcate de patru ori de armatele dușmane. 

Mai mult decât fanarioții, au influențat rușii și austriecii asupra societății moldo-valahă, mai ales asupra femeilor, pe care le-au făcut să simtă că n-au de ce fi ele slugile bărbaților lor și că e păcat pentru dânsele a sta ca turcoaicele închise în haremuri. 

Așa a ajuns să i se dea femeii atenția ce i se cuvine, pentru ca din roabă să se facă stăpână. Nu s-a făcut într-o zi-două, nici într-un an-doi, dar în 50 de ani femeia româncă, după ce s-a urcat pe divan, repede a sărit dincolo de el. Perioada acestui salt s-a produs cam între anii 1770-1820.

(…) La noi în țară numai fetele de boieri mari nu-și puteau vedea logodnicii înainte de nuntă fiindcă li se dădea o creștere maimuțărită după a domnițelor grece. 

(…) Abia doi-trei ani după plecarea rușilor din București, sub domnia Măriei Sale Alexandru Vodă Ipsilanti, viața orașului a și căpătat altă înfățișare. 

Încep a se deschide cârciumi pentru feciorii de boieri. Țigăncile, care făceau dresuri pentru obrajii cucoanelor și le încondeiau sprâncenele, cutreierau mahalalele orașului de la Ferentari la Podul Târgului să dibuiască fetele nostime, pe care le ducea fie în casele boierilor când erau văduvi sau holtei, fie pe la grădinele de vară să chefuiască cu cuconașii.