La începutul anilor 1870 s-a nimerit la București, într-un post la consulatul britanic din oraș, domnul James William Ozanne.
Englezul a făcut și o strălucită carieră de corespondent de presă – iar în 1878, în contextul a ceea ce românii numesc astăzi ʺrăzboiul de independențăʺ, Ozanne a publicat volumul ʺThree years in Romaniaʺ, la editura Chapman & Hall din Londra.
Cum a apărut această carte? Publicul occidental era brusc intrigat de această țară ʺnouăʺ și bizară care își schimba destinul în Răsărit, grăbind căderea Imperiului Otoman. Ce a văzut Ozanne în principatele române devenea deodată foarte interesant pentru cititorii englezi.
Și ce a văzut Ozanne acum 150 de ani poate fi aflat astăzi de cititorul român din volumul Trei ani în România. 1870-1873, traducerea operei originale din 1878. Publicată la editura Humanitas (în colecția Vintage) în anul 2015, traducerea din engleză și notele au fost realizate de Iulia Vladimirov.
Vă recomandăm ca de fiecare dată să căutați cartea și să o citiți integral, este o lectură care ne arată și de unde venim și de ce suntem unde suntem și unde vom fi mai departe.
James William Ozanne a sfârșit și el prin a se îndrăgosti de România, dar a făcut eforturi englezești să rămână obiectiv în scris.
Să vedem.
FUDULIA NEGUSTORILOR ROMÂNI
Bucureștiul este paradisul negustorilor.
A cui e șareta cu blazon princiar pe ușile minunat lăcuite, cu vizitiu și rândaș în livrele de fir? Ale cui sunt panașele care se-apleacă într-o parte și-ntr-alta, ai cui sunt acești bidivii impunători? Frumoasa domniță și cele două încântătoare însoțitoare gătite după ultima modă a Parisului a cui inimă o înseninează cu zâmbetele lor luminoase?
Toate acestea sunt familia, caii și lacheii negustorului a cărui prăvălie e împodobită cu o firmă nemurindu-l pe vestitul împărat Traian…
Așa cum am mai spus, toți cei care aspiră la un rang nobiliar se folosesc de titlul de prinț, și e amuzant să vezi cum acești petits boyards și negustori îi imită pe artistocrați atunci când merg, la rândul lor, în străinătate.
Într-o zi, la Viena, mi s-a relatat că un mare prinț valah stătea în același hotel cu mine. Căutând să aflu mai multe, am descoperit că era vorba despre un cizmar bogat.
MOLIMELE DIN SPAȚIUL CARPATO-DANUBIANO-PONTIC
Moldo-Valahia, cu numai opt ani în urmă, era aproape o terra incognita pentru locuitorii Europei de Vest.
Informațiile pe care reușisem să le obțin erau contradictorii. ʺBucureștii îți vor părea un loc vesel, în pas cu modaʺ, spunea cineva. ʺAșa-numitul oraș al plăcerii – sublinia altul – e monotonia întruchipată.ʺ Toate opiniile însă cădeau de acord cu privire la asprimea climei. Pe cât erau verile de fierbinți, pe atât erau iernile de geroase.
Holera apărea într-un anotimp, difteria în următorul; tifosul își făcea, se pare, de cap tot timpul anului. Însă epidemiile de febră stârnite de mlaștinile fetide ce bălteau pretutindeni la câmpie erau adevăratul izvor de nenorociri al ținutului, lucru pe care aveam să-l simt pe propria-mi piele.
De altfel, mă îndoiesc că vreun străin, fie el tânăr sau bătrân, care a petrecut câteva săptămâni la București a scăpat fără a plăti acest tribut.
AJUNGÂND PRINTRE ROMÂNI: ADIO, CIVILIZAȚIE!
Baziaș este portul dunărean de unde poți lua vaporul austriac, care coboară pe fluviu până aici, plecând din capitala Ungariei. Este un loc mohorât, pietros, cât se poate de neinteresant, atâta doar că poți întrezări ceea ce va urma.
Pentru prima dată, aici poți vedea țăranul valah în carne și oase, în zdrențele și mizeria lui, cu pletele nepieptănate și mustățile lungi atârnând, iar întregul e completat de căciula dacică, neagră; cu totul, un spectacol de neuitat. La vederea unui astfel de monstru barbar am simțit o apăsare în suflet și mi-am spus în mintea mea: ʺCivilisation, adieu!ʺ.
Copleșitoarele imagini ale șesurilor pustii și ale tâlharilor valahi începeau acum să mă bântuie. Și dacă întreaga țară arăta așa, cu locuitori la fel de sălbatici și mizerabili precum cei de lângă mine?
DESPRE FEMEI ȘI NĂDEJDE
Aș putea nota, în acest punct, că vasele cu aburi de pe Dunăre sunt modele de lux și confort. Frumos echipate și întreținute cu riguroasă grijă, își fac un titlu de glorie din bucătăria admirabilă, și nimic nu poate fi mai agreabil decât o călătorie în amonte sau în aval, în lunile de toamnă.
În cazul meu, operațiunea era deosebit de plăcută, căci vasul era înțesat cu moldo-valahi care se întorceau din voiajul anual de la Paris și din Germania , de la băi. Dacă mizerabila înfățișare a țăranului mă adusese în pragul deznădejdii, cea a încântătoarelor sale compatrioate a avut, trebuie să mărturisesc, un efect diametral opus.
Ochi așa de scânteietori și expresivi, bucle de un negru atât de strălucitor, mâini și picioare atât de gingașe nu mai erau de găsit nicăieri altundeva. Româncele sunt vestite pentru frumusețe, menite să iubească și să fie iubite. Înzestrate cu o inteligență ageră și cu o anumită înclinație spre umor, sunt întotdeauna însoțitoare plăcute. Desigur, aici se aflau în largul lor, pline de sănătate și bună dispoziție, nerăbdătoare să discute despre ceea ce văzuseră și auziseră.
DUNĂREA CONDAMNĂ RINUL LA BANALITATE
Porțile de Fier au reprezentat, desigur, cea mai impresionantă priveliște a călătoriei; au fost descrise atât de des, încât nu voi face și eu aceeași încercare. Ajunge să spunem că formează cel mai frumos colț de peisaj ce se poate afla în preajma unui râu din Europa.
Munții care se ridică, înalți, de o parte și de alta a Dunării, torentul înaintând, vuind, spumegând și bolborosind pe măsură ce aleargă mai departe, nenumăratele bancuri de pești, vâltori și vârtejuri de apă, cu o bucățică de cer albastru luminos deasupra și petele norilor ca de lână, toate împreună oferă elementele unuia dintre cele mai uimitoare tablouri.
Prin comparație, Rinul se scufundă în banalitate, fără speranță. Chiar și Elba, care se poate mândri cu unele colțișoare fermecătoare, este pusă în umbră de un asemenea peisaj.
APROAPE DE BUCUREȘTI: LUCRAREA OAMENILOR
Era după-amiaza târziu când am ajuns la Giurgiu, micul port unde ne-am oprit în drumul spre București. Giurgiu nu era, pe vremea aceea, vreun mare punct de atracție. Înconjurat de fortificații dezafectate și construit într-un loc cu desăvârșire lipsit de romantism, arăta exact ca orice alt târg moldo-valah.
Chiar la Dunăre se aflau cazărmile și cam o duzină de case și hoteluri cu înfățișare decentă, dar dincolo de ele începeau obișnuitele drumuri pline de praf sau noroi, după cum se întâmpla, străjuite de căsuțe și colibe sărăcăcioase, emanând mirosuri care mai de care mai neplăcute, murdare în cel mai jalnic chip. Locul părea a fi fost lăsat în seama câinilor și porcilor, și mă gândeam, privind în jur, că perspectivele mele la București vor fi fiind oricum, numai satisfăcătoare nu.
Nici gustarea cu care am fost tratat, în așteptarea trenului, n-a fost menită să-mi inspire sentimente mai plăcute.
Acel schnitzel sau cotlet ce ni se pusese dinainte putea la fel de bine să fi fost o bucată de piele de rinocer, din câte mi-am dat seama, căci a rezistat tuturor încercărilor de a-l spinteca. Proprietarul trebuie să fi făcut avere de pe urma cărnii aceleia.
Nici vinișorul valah, care papilelor mele gustative, neobișnuite cu așa ceva, li s-a părut un oțet ușor colorat, n-a fost mai plăcut.
CURIOASA LEGĂTURĂ DINTRE BULGARI ȘI CALDARÂMUL CASTASTROFAL DIN CAPITALA ROMÂNILOR
Era seară când am sosit la București, și n-am putut afla prea multe străbătând străzile slab luminate, în afară de starea caldarâmului, cu siguranță cel mai deplorabil din toate câte au fost inventate. Smuciturile și zdruncinăturile pe care le-am simțit trebuie într-adevăr trăite pentru a putea fi închipuite, lucru deloc de mirare la o privire mai atentă.
Dincolo de străzile principale, bine întreținute și măturate, drumurile sunt fie lăsate de izbeliște, fie neîngrijite, încât devin, pur și simplu, aproape imposibil de circulat. Bănuiesc că bulgarii sunt de vină pentru această stare de lucruri, căci aici ei se ocupă, de obicei, de grădinărit și de pavarea drumurilor.
În timpul verii, norii de praf, plini de insecte dezgustătoare, umbresc plăcerea plimbărilor. Totuși, iarna este chiar mai rău, iar uneori e cu neputință să treci strada, fiindcă apa se ridică până la grumajii cailor.
CE APĂ BEAU ROMÂNII ȘI CE MÂNCAU EI
Descrierea Bucureștiului nu ar fi completă fără câteva rânduri despre Dâmbovița, care, izvorând din Carpați, străbate orașul și îl aprovizionează cu apă. Este un râu îngust, foarte puțin adânc în lunile de vară (…). În timpul iernii, râul este mai mereu înghețat, iar gheața trebuie spartă zilnic pentru ca sacagiii să-și poate umple sacaua, sau butoiul.
Butoiul, așezat într-un cărucior, este tras, de dimineața până seara, de un singur cal, cel mai adesea orb și șchiop. Nici apa nu este prea curată, și ar trebui strecurată înainte să poată fi folosită măcar la spălat.
Cu toate acestea, localnicii o beau așa cum este, pahar după pahar, mărturisind că o preferă oricărei alte băuturi; le face mare plăcere să repete versul lor favorit ʺDâmbovița, apă dulceʺ, amintindu-și de călătorii care, odată ce au gustat din apa râului și au părăsit Bucureștiul, s-au întors, fericiți să rămână aici și să fie îngropați în apropierea malurilor înverzite.
Piețele nu sunt prea grozave; cele de carne și de legume, aflate lângă Dâmbovița, arată foarte murdar și neîngrijit. Nu departe de centrul orașului mai este o piață de unde pot fi cumpărate produsele necesare traiului de zi cu zi.
Aici, patiserul și vânzătorii de ceai și mămăligă își înșiră delicatesele, spre încântarea celor mai săraci.
