
Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu – soția criticului literar Eugen Lovinescu și mama Monicăi Lovinescu, probabil cea mai cunoscută voce românească de la Europa Liberă – a murit la Spitalul-Penitenciar Văcărești, în 1960.
Comuniștii o condamnaseră în 1958 la 18 ani de carceră, fiindcă n-a vrut să-și trădeze idealurile și fiica exilată la Paris.
Am ales la Pixul cu mină – pentru aceste zile complicate – acest exemplu de rezistență (în primul rând interioară). Căci, până să ajungă propriu-zis în spatele gratiilor, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a supraviețuit primului deceniu de Românie comunistă scriindu-i fiicei sale.
Monica Lovinescu părăsise România în toamna anului 1947, cu unul dintre ultimele trenuri care au evadat spre lumea liberă, înainte de căderea Cortinei de Fier peste partea noastră de continent.
Operă admirabilă și emoționantă, scrisă cu talent poetic, jurnalul doamnei Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica, a fost publicat la editura Humanitas.
Am selectat fragmente care exprimă dorul, pentru că tuturor ne este dor acum de vechea noastră viață și ar fi bine să ne amintim că poate fi cu mult mai rău. Nu suntem totuși într-o închisoare comunistă.
Și le-am mai ales pentru puterea exemplului. Atunci când ne este dor am putea scrie scrisori de dragoste și am putea salva, prin frumusețea lor, lumea. Nu ar fi puțin lucru.
Asta facem astăzi la Pixul cu mină: propagandă pentru o artă uitată – arta epistolarului.
Când nu mai are cine să stingă lumina
Cum aveam febră, febra aceea lăuntrică pe care mi-o știi, am ațipit; mă gândeam toropită: am să adorm și ea nu mai este aici ca să vină să stingă lumina, să-mi ia cartea și să mi-o pună la îndemână, la capătâi.
Când rămâne un pat nefăcut
Căci chiar ai plecat draga, draga mea. E aproape unsprezece. Toată lumea din casă doarme. Îți scriu de la biroul tatei; din sufragerie se aude tic-tac-ul obosit al bătrânei pendule; patul tău nu e făcut pentru această noapte pe care o petreci din păcate și din fericire în tren, în drum spre țara visurilor tale.
Când o reclamă și un cântec te duc la Paris
Am prins un post parizian: reclamă pentru briantina Roja: “Briantină – Cea mai bună, cea mai fină – Este doar o briantină – Roja”, apoi cântece și cântăreți din Franța. Am să-l las să meargă până la sfârșit.
Când o viață rămâne în urmă, iar alta își ia zborul
Noapte bună, dulcea mea. Să te țină Dumnezeu sub paza lui divină. Noapte bună, dulceața mea, te binecuvântez și te iubesc pentru toată fericirea pe care le-ai adus în biata mea viață. Ești o inimioară vitează, mândră și cinstită. De mâine încolo am să te urmăresc cu gândul prin Elveția. Fii fericită, Mouette! (n.r. – în franceză, mouette înseamnă pescăruș, așa își alinta Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu fiica).
Când nu mai găsești nici măcar o foarfecă pe Lipscani
Ți-am scris și, cum nu mai puteam suporta lipsa prezenței tale, am ieșit pe la cinci pe Lipscani să cumpăr o foarfecă. N-am mai găsit cu vârful îndoit. Am străbătut Lipscaniul cu un aer absent; dar tot i-am remarcat aspectul de “talcioc”.
Când melancolia are un chip într-un amurg de toamnă
La întoarcere am vrut să iau struguri, dar în toate cele cinci prăvălii cunoscute nu mai erau decât pepeni. M-am întors prin fața librăriei Cioflec; nu știu dacă ne plăcea amândurora strada care coboară, dar în acest amurg de toamnă, scânteind de pulberi de aur roșu, m-am strecurat prin mulțime cu “tine” în suflet.