„Lipsa de memorie a românilor e fără egal”

NOTE DIN JURNAL. Monica Lovinescu a fost una dintre cele mai importante voci ale Exilului românesc înainte de 1989, atunci când comunismul național părea învingător și etern.

0
Foto: Wikipedia

Pixul cu mină e un format jurnalistic ambițios: vrem, prin intermediul lui, să obținem o formă de salvgardare a memoriei noastre publice.

Ne apărăm astăzi – de uitare – cu cartea “Jurnal esențial” a Monicăi Lovinescu, publicată la Editura Humanitas în urmă cu zece ani (când memoria o ducea un pic mai bine în țara noastră și în lume).

CINE. 

Monica Lovinescu, fiica lui Eugen Lovinescu, faimos critic literar român, și a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, moartă în detenție sub regimul ilegitim și criminal comunist

Monica Lovinescu a fost una dintre cele mai importante voci ale Exilului românesc înainte de 1989 și, de la microfonul Europei Libere, una dintre principalele contestatare ale comunismului. Monica Lovinescu s-a săvârșit în 2008, la 85 de ani. A fost căsătorită cu Virgil Ierunca (despre care am scris la Pixul cu mină, aici)


CE.

 Jurnal esențial, jurnalul Monicăi Lovinescu, este una dintre cărțile fundamentale pentru a înțelege cum arăta lumea Exilului românesc și cum se vedeau de la Paris abdicările morale ale oamenilor de cultură din țară care se predau național-ceaușismului. Este un colaj din jurnalele autoarei, scrise între 1981 și 2000.


DE CE.
 

⊗ O întoarcere la jurnalul Monicăi Lovinescu în 2020 este importantă – luciditatea în fața răului rămâne o datorie, chiar și cu riscul de a cădea, din când în când, în păcatul maniheismului.


“Mi-e frică că au reușit să schimbe un popor”, nota Monica Lovinescu în propriul jurnal, în decembrie 1985, despre urmele lăsate în oameni de viața în comunism.

Dictatura părea învingătoare și eternă.

1981

11 septembrie

Seară la Eliade (reveniți din Italia) cu Marie-France și un văr prin alianță de-al ei, venit din București. Multe povești cu șerpi. La Ascona, Mircea a omorât un șarpe. Realizând apoi că nu era o viperă, cum bănuise, ci un șarpe inofensiv, a avut coșmaruri mai multe nopți, mama șarpelui venind să i-l ceară în somn.


29 noiembrie

Sună Doinaș, care ne căuta de vineri. Cinăm împreună. Întrevedere patetică nu prin expresie, ci prin reținere. Doinaș încordat, gata de explozie. D.R. Popescu (n.r. – președintele Uniunii Scriitorilor din România între 1982 și 1990) încearcă să guverneze acordând câteva avantaje celor mai redutabili adversari ai lui (călătoriile lui Doinaș sau Manolescu).

În rest, nicio reuniune nu mai poate avea loc la Uniune (n.r. – e vorba de Uniunea Scriitorilor) fără ca ordinea de zi să fi fost mai înainte aprobată de CC (n.r. – Comitetul Central al PCR). Obținând câteva avantaje care tot ar fi venit pentru scriitori (mărirea pensiilor, mai multă hârtie), D.R. presimte că le va înmuia rezistența și va putea guverna singur (adică partidul prin el).

Deșliu, care-și depusese carnetul de partid când se desființase organizația de bază de la Uniune, a fost exclus. E printre cei care exasperează cel mai mult partidul. Înțeleg și mai bine, văzându-l, de ce Doinaș e considerat de toți ceilalți ca un posibil șef al opoziției scriitorilor.

••

1982

7 ianuarie

În Săptămâna atac abject al lui Cornel Vadim Tudor împotriva tatei. O nouă dovadă – jalnică – a actualității lui. Jenează mai departe pe rinoceri.


30 mai

Lung telefon de la Pintilie: sigur pentru prima oară că nu mai are mult Ceaușescu. Până și el ia dorințele drept realitate. Exasperarea e atât de mare, încât sunt așteptați rușii să vină în țară.


7 iunie

Dezgust citind presa după discursul lui Ceaușescu. Marin Sorescu se reabilitează scriind în Flacăra un poem – pe prima pagină – “Tricolorul”. D.R. Popescu, o cuvântare prostituată. Ca să luăm doi scriitori. De la delirul unui Păunescu pentru care discursul lui Ceaușescu la Plenară reprezintă cât bătălia de la Călugăreni, cine se mai poate mira? Sunt zile în care mi-ar veni să citesc literatură în altă limbă decât cea română.


22 august

Scriu, neinspirat, despre N. Steinhardt, la cei 70 de ani. Neinspirat, fiindcă nu pot spune esențialul: e ca un sfânt. Restul nu e decât literatură.

••

1983

8 ianuarie

Scriu până noaptea târziu (adică 5 dimineața) cronica despre premiile Uniunii, pentru a ataca Marele Premiu acordat lui Beniuc. Lipsa de memorie a românilor e fără egal. Se dă drept iertare (bietul om, a greșit și el…) ceea ce nu e în fond decât lașitatea de a menține până la capăt un verdict sau o atitudine. 

Intermitențele curajului, intermitențele memoriei; balcaniadă.


17 februarie

O revelație: Proba de microfon de Mircea Daneliuc. Prin el ne dăm seama că se comite o crimă împotriva limbii în țară: e lătrată, răstită, agresivă și nu numai mahalagizată.


20 iunie

Papa a vorbit pentru prima dată de sindicatul Solidarnosc. Îl vor mai lăsa să-l întâlnească pe Walesa? La ei se face istoria … în România se fac istorii.


30 septembrie

Scriu, după materialul dat de Paul Stahl, cronica despre Muzeul Satului. Am ajuns să fac numai cronici “tactice”, avântul anti-cultural al familiei Ceaușescu e atât de demențial încât nici nu mai știm ce poate fi salvat din naufragiu: textele noastre se situează între țipătul de alarmă și semnul exclamării.


17 octombrie

Moartea lui Raymond Aron. În ultimii ani, R.A. avusese timpul să vadă intelectualitatea devenind “aroniană” și istoria dându-i dreptate. De fapt, istoria îi dăduse totdeauna dreptate, dar acum o recunosc și intelectualii care nu mai sunt drogați cu opiul ideologiei.


9 decembrie

Soljenițîn la Televiziune. Pivot s-a dus la el și l-a filmat în Vermont. Soljenițîn a întinerit: toată lumina lui Dumnezeu și a spoturilor e asupra lui.


14 decembrie

Nichita (n.r. – Stănescu) a fost probabil cea mai neașteptată și mare degradare din literatura ivită prin 1960. Cu el a reînceput poezia și a luat capăt iluzia conștiinței.

Goma – trecut pe aici înainte de a se duce la manifestația pentru Polonia – ne spunea ce curajos și prietenos s-a purtat cu el în 1977, și cum, pe de altă parte, a scris un poem cu un vers ce-l privea transparent: trădător de țară sau așa ceva.

Alcoolul și turcirea.


31 decembrie

Seara îi chemăm pe la 11 pe Goma, Ana și Filip, să ciocnim un pahar de șampanie și să ne mirăm împreună că am ajuns în 1984!

••

1984

6 ianuarie

Masă rotundă cu Matei Călinescu și Ion Vianu asupra literaturii române. Virgil și cu mine suntem după o noapte de insomnie aproape totală: la restaurant aseară, probabil că în loc de decafeinate ne-au dat cafele adevărate.

(…) Iese totuși bine. Vianu cu o explicație foarte riguros exprimată. Matei cu o voce prin care, foarte curios, nu trece mai nimic din freamătul inteligenței sale.


9 ianuarie

După radio, seară acasă, apoi la restaurant, apoi din nou acasă, cu Liiceanu și Pleșu. Nicio notă falsă, niciun cuvânt înțeles de-a-ndoaselea: o limbă comună în care nicio virgulă nu e pusă cum nu trebuie.

Dacă atunci când ne certam cu Noica, ne-ar fi spus cineva ce bine ne vom înțelege cu discipolii lui, cine ne-ar fi crezut? Seara, după ce ei pleacă, pe la 2 noaptea, brusc febră mare: 38 de grade.


30 ianuarie

Văzut în sfârșit Odiseea spațială 2001 (din 1968) a lui Kubrik, pe care o ratasem mereu. “Gândirea” cosmo-metafizică mă lasă mai rece: imaginația vizuală e delirantă și superbă.


10 februarie

A murit Andropov (n.r. – lider sovietic) ieri. Chiar dacă nu schimbă mare lucru, un monstru mai puțin.


17 aprilie

(n.r. – Dorin) Tudoran încearcă să explice de ce intelectualii români sunt singurii care nu s-au revoltat în Est. Explicațiile sunt neîndestulătoare, deși deseori sugestive. În orice caz, curajul e extrem: e textul cel mai radical sosit de la un scriitor din România.

••

1985

8 aprilie

O scrisoare de la o fostă deținută politică – azi în Australia și cu nervii zdrobiți -, care a fost în închisoare cu mama: o doamnă Hudjinski. Un amănunt care face cât un întreg volum de mărturii: mama i-a scris adresa mea din Paris pe pereții vopsiți cu maro în ulei ai celulei de la Malmaison, servindu-se în loc de cretă de … antinevralgice.


3 iunie

După Radio, mergem să vedem Nostalghia lui Tarkovski. Ca totdeauna, admirabile imaginile, dar pe mine lentoarea lui, în loc să mă exalte, mă sufocă. În plus, spiritualitatea la el e pe un fond de slavofilie ce mă irită.


10 august

Telefonul lui (n.r. – Constantin) Noica, afabil și cald, așteptând rezultatele unor analize ale unicului său rinichi. “Sunt cam șubrezit”, mărturisește laconic. Între timp, a mai enervat pe câțiva români, care au văzut în el pe trimisul lui Ceaușescu.


8 octombrie

(n.r. – Augustin) Buzura ne povestește – inocent – că dna. Cornea (disidenta) a venit la el, rugându-l să-i transmită lui Tudoran banii colectați de ea la Cluj. Buzura a refuzat. Așteaptă să-i dăm dreptate?


20 noiembrie

(n.r. – disidentul Gheorghe) Ursu a murit (probabil în torturi). Toată ziua telefoane pentru el. (…) Virgil îi găsește volumul de versuri. Îi va face o emisiune. Și eu alta. Și cât mai mult scandal: l-au ucis în chinuri probabil. 

Măcar să împiedicăm procesul unor scriitori făcut pe baza jurnalului. O milă nesfârșită pentru acest om cinstit și inconștient, care credea că a ține un jurnal într-un asemenea regim nu e o crimă.


26 decembrie

Mahalaua nu era pitorescă decât atunci când te duceai spre ea, la grădină, chef etc., ca spre un exotism sau o expediție antropologică. De când s-a instalat la cârmă, domină totul, proliferează, e intolerabilă.

Într-un fel, o regăsisem și ieri, când Marina ne-a pus o casetă cu niște sketch-uri de Anul Nou de prin 1970 și ceva ale lui Toma Caragiu (mort în cutremur). Curajoase, cu “șopârle”, dar pe același fond, greu suportabil al vulgarității.

Ori de câte ori ies din cercul de intelectuali care par ca pe vremea noastră, mă înfior și-mi spun că n-aș mai putea trăi acolo. Dar cum n-avem, în niciun caz, vreo șansă de a ne întoarce vreodată, ce importanță… Mi-e frică totuși că au reușit să schimbe un popor.

••

1986

26 aprilie

Marie-France organizează la biserică o slujbă pentru Mircea Eliade. Toată lumea: Eugen, năucit, Rodica, Cioran, Simone, Jianu, Payot, Natalia D., Goma. 

(…) Când plecăm de la biserică, pe stradă, cineva iese din mașină și-mi spune: când eram copii, am fost operați de apendicită în același timp și am stat în aceeași cameră de spital. Îl cheamă Necșești – sau așa ceva.


30 aprilie

Cină la Eugen (n.r. – Ionescu). Înainte de a ieși la restaurant, iau un interviu pentru Nu. E încă sub șocul morții lui Mircea (n.r. – Eliade), total abătut, dar în fața microfonului reînvie. Vorbește peste treizeci de minute. Eu găsesc interviul bun, el, slab. Eugen e emoționat, iar româneasca sa e plină de cuvinte pe care aproape le uitasem.


5 mai

Seara, după emisiune, Mihai Șora, la restaurant, și apoi acasă. Primul care nu se plânge de schimbarea firii românului. Ne descrie, în detaliu, câte tramvaie trebuie să aștepți, să nu iei, să te lupți necruțător ca să intri, pentru a ajunge dintr-un colț al altuia din București. Ești nevoit, pentru a trăi, să fii arțăgos, indiferent la ceilalți etc.


20 iunie

Seara, la Horia Bernea, în atelierul lui din babilonia cartierului Beaubourg. Sub ferestrele lui, până la patru dimineața zgomotul restaurantelor, iar ziua cosmopoliții mai mult sau mai puțin urlători. Cât să-l facă să viseze și mai intens la mănăstirile moldovenești în care se retrage când se întoarce în România.


31 decembrie

Un an atât de prost nici nu merită un revelion. Nici nu-l facem.

••

1987

6 octombrie

Ieri, Matei Vișniec la Radio. Are 31 de ani, e bun poet și dramaturg, sfios și, din câte ne putem da seama Virgil și cu mine, de mare cinste și calitate.


13 noiembrie

O cunoaștem, în sfârșit, pe Gabriela Adameșteanu, al cărei roman, Dimineață pierdută, mi-a plăcut atât de mult (alături de Moromeții, cel mai bun roman postbelic). Goma ne avertizase că e excesiv de timidă. (n.r. – Mihai) Botez ne vorbise și el de retractilitatea ei aproape bolnăvicioasă. Cu noi pare, din prima clipă, deschisă, inteligentă, judecând nuanțat situația scriitorului din România.


23 noiembrie

Și azi toate ziarele (n.r. – pariziene) cu pagini întregi: Brașov. Ecou nesperat de statornic.   


28 noiembrie

Telefonează Dinu Zamfirescu. Silviu Brucan (fost stalinist notoriu) a dat de la București un interviu la BBC. E reluat de UPA și-l citesc în Le Monde – împotriva actualei direcții a Partidului. În ciuda iritării pe care mi-o provoacă afirmațiile sale (…), interesant.

(…) Pentru așa ceva și pentru îndrăzneala să critice politica lui Ceaușescu din interiorul României, e greu de crezut că nu avea acordul – dacă nu și îndemnul – rușilor. În ce am ajuns să sperăm!

••

1988

7 aprilie

Îi telefonez lui Cioran: miercuri, agenția Associated Press a dat știrea sinuciderii lui, după ce France Presse îl trezise la 2 dimineața să aibă confirmare. E foarte probabil o glumă detestabilă a lui Edern Hallier, el a telefonat și la Ass. P. și la F. Presse, ca și la ziare.


8 mai

Mitterand a câștigat. Bineînțeles, cu 54 la sută. Electorat uituc și nerod.


10 noiembrie

Lui Cioran i s-a oferit Premiul Paul Morand al Academiei Franceze, de 300.000 de franci. L-a refuzat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.