
Benjamin Fondane a fost un mare poet avangardist. S-a născut la Iași, în noiembrie 1898, și a murit la Auschwitz, aproape 46 de ani mai târziu, într-o zi mizerabilă de octombrie a anului 1944. Germania nazistă era în ruine, aproape înfrântă, dar cuptoarele ardeau încă în lagărele sale de exterminare.
Benjamin Fondane a fost etnic evreu și a fost gazat pentru că era evreu, într-o epocă de nebunie colectivă în Europa (care nu a ocolit România fascistă condusă de mareșalul Ion Antonescu). În țară se făcuse cunoscut sub numele de Benjamin Fundoianu, tot un pseudonim, căci în acte pe poet îl chema Beniamin (Barbu) Wechsler.
La 14 ani deja publica poeme ca Fundoianu (optase pentru acest pseudonim în cinstea unei moșii a mamei sale, aflate în localitatea Fundoaia).
În anii 1930, Benjamin Fondane era deja cunoscut la Paris (unde se și mutase). Unul dintre cei care l-au admirat a fost Emil Cioran, care l-a nemurit într-un eseu prins în volumul Exerciții de admirație, publicat la Paris în 1986.
În românește cartea a apărut la Editura Humanitas, în 1993. Pentru a selecta câteva fragmente despre Benjamin Fondane, în acest episod din rubrica noastră săptămânală Pixul cu mină am folosit o ediție reeditată în 2017, publicată tot la Humanitas, în tălmăcirea din franceză a lui Emanoil Marcu.
Despre fața lui Benjamin Fondane
Fața cea mai brăzdată, cea mai suptă din câte s-ar putea imagina, o față cu riduri milenare, dar deloc împietrite, căci le însuflețea zbuciumul cel mai contagios și mai exploziv. Nu mă mai săturam să le privesc.
Niciodată până atunci nu mai văzusem asemenea potrivire între aparență și rostire, între fizionomie și cuvânt. Nu pot să mă gândesc la vreo vorbă a lui Fondane, oricât de neînsemnată, fără să simt imediat prezența imperioasă a trăsăturilor lui.
Despre vizitele pe care i le făcea Cioran lui Fondane, pe vremea când Parisul era ocupat de naziști
Mergeam adesea să-l văd (l-am cunoscut pe vremea Ocupației), cu gândul, de fiecare dată, să nu rămân decât un ceas, însă îmi petreceam la el întreaga după-amiază, din vina mea, bineînțeles, dar și dintr-a lui: îi plăcea enorm să vorbească, iar eu nu aveam curajul – dorința, nici atât – să întrerup un monolog ce mă lăsa vlăguit și fermecat.
Totuși, la prima noastră întâlnire, când l-am vizitat cu intenția să-i pun câteva întrebări în legătură cu Șestov, cel cuprins de logoree am fost eu. Din dorința de a epata, probabil, nu i-am pus nicio întrebare, preferând să-i expun motivele slăbiciunii mele pentru filozoful rus, al cărui discipol, mai mult inspirat decât fidel, era el însuși.
Despre prezența Moldovei în poezia și viața lui Fondane
Paradis al neurasteniei, Moldova e o provincie de un farmec trist, de-a dreptul insuportabil. La Iași, capitala ei, am petrecut în 1936 două săptămâni: în lipsa alcoolului, aș fi murit de urât, un urât ce te topea pe picioare.
Fondane cita adesea din Bacovia, poetul plictisului moldav, plictis mai puțin rafinat, dar mult mai coroziv decât spleen-ul. Pentru mine rămâne o enigmă faptul că atâția oameni izbutesc să nu piară din cauza lui. Experiența ʺabisuluiʺ are, precum se vede, izvoare îndepărtate.
Despre viciul lui Benjamin Fondane
Ca și lui Șestov, îi plăcea să plece de la un citat, simplu pretext, la care nu înceta să facă referiri și din care trăgea concluzii neașteptate. Expunerile lui, în ciuda subtilității, aveau tot timpul un farmec greu de definit; subtil era, desigur, ba chiar abuza de subtilitate, viciul lui învederat.
Nu știa, în general, să se oprească – avea geniul variațiunii – și ascultându-l ai fi spus că punctul îl îngrozește. E un lucru ce sare în ochi în improvizațiile ca și în cărțile sale, în Baudelaire, mai ales.
Despre cine l-a trădat pe Benjamin Fondane
Se socotea amenințat, și chiar era, dar e de presupus că lăuntric se resemnase cu condiția de victimă, căci, fără această misterioasă complicitate cu Ineluctabilul și fără o anume fascinație a tragediei, nu s-ar putea explica de ce a refuzat orice măsură de precauție, cea mai elementară fiind aceea de a-și schimba domiciliul.
(Se pare că a fost denunțat de portarul imobilului în care locuia!)
Ciudată ʺnepăsareʺ din partea unui om care numai naiv nu era și ale cărui judecăți de ordin psihologic sau politic dovedeau o clarviziune excepțională. Îmi amintesc cu precizie cum, în timpul uneia din primele mele vizite, după ce a enumerat tarele abisale ale lui Hitler, mi-a descris cu intuiție vizionară prăbușirea Germaniei – și cu asemenea detalii, încât am crezut că asist la un delir. Era doar un proces-verbal anticipat.
Despre ce îl interesa pe Fondane în lecturile sale
Înțelegem mai bine preferința lui pentru Nietzsche, la care iubea formulele eliptice, incomparabil mai dense decât la Novalis, față de care avea anumite rezerve.
De fapt, îl interesa nu atât ce spune un autor, cât ceea ce ar fi putut să spună, ceea ce ascunde, însușindu-și astfel metoda lui Șestov, adică peregrinarea prin suflete, mai curând decât prin doctrine.
Despre ce i-a făcut Tudor Arghezi lui Fondane
Altă dată, evocând anii petrecuți la București, mi-a dat să citesc un articol abject scris împotriva lui de Tudor Arghezi, poet mare, dar și mai mare pamfletar, aflat pe atunci în pușcărie din motive politice (era curând după războiul din 1914).
Fondane, foarte tânăr, l-a căutat ca să-i ia nu știu ce interviu. Drept răsplată, Arghezi și-a permis să-i facă un portret caricatural, cu un conținut atât de josnic, încât niciodată n-am putut înțelege cum de-a putut Fondane să mi-l arate. Avea, uneori, asemenea detașări…
Despre ce regrete a avut Cioran după întâlnirile cu Fondane
N-am să-mi iert niciodată că nu mi-am notat spusele lui, truvaiurile, salturile unei gândiri deschise spre toate orizonturile, luptând permanent cu tirania și mediocritatea evidențelor, gândire însetată de propriile ei contradicții și parcă îngrozită că ar putea izbândi.
Despre cum fuma Benjamin Fondane
Îl revăd răsucind țigară după țigară. Nimic nu se compară cu plăcerea de-a aprinde o țigară pe nemâncate, spunea mereu. Plăcerea aceasta și-o oferea în ciuda unui ulcer la stomac, de care-și propunea să se ocupe mai târziu, într-un viitor asupra căruia nu-și făcea iluzii…
Soția celui mai vechi prieten al său îmi spunea pe atunci că nu se poate atașa de el din cauza a ceea ce numea ʺaerul lui atât de nesănătosʺ. Nu purta pe chip, ce-i drept, însemnele prosperității; doar că la el totul era dincolo de sănătate și boală, ca și cum acestea ar fi fost etape depășite.
Despre imaginea lui Benjamin Fondane
Semăna de aceea cu un ascet, un ascet de o vivacitate prodigioasă și plin de o vervă ce te făcea să uiți – atunci când vorbea – cât este de fragil și vulnerabil. Când tăcea însă, el, omul care, trecând peste orice, își domina destinul, avea un aer jalnic și, în anumite momente, pierdut.
Poetul englez David Gascogne (care avea să aibă și el, în alte circumstanțe, o soartă tragică) mi-a povestit că timp de o lună a fost obsedat de imaginea lui Fondane, întâlnit din întâmplare pe Bulevardul Saint-Michel, în ziua morții lui Șestov.
Veți înțelege lesne de ce, după treizeci și trei de ani, o ființă atât de atașantă e cât se poate de vie în mintea mea și de ce nu trec niciodată prin fața casei de pe strada Rollin nr. 6 fără o strângere de inimă.