Δ București, 1940 | Foto: Margaret Bourke-White / Life Archive

Astăzi, la Pixul cu mină, ne întoarcem în Bucureștiul de altădată, în fantastica (și uneori neverosimila) lume urbană românească dintre războaiele mondiale.

Privim înspre acest trecut dispărut folosindu-ne de rândurile lăsate de scriitorul francez Paul Morand în volumul “București”, publicat chiar în Interbelic.

Am mai conspectat din această carte în cadrul rubricii noastre săptămânale pentru că explică sugestiv de unde venim cu Bucureștiul nostru cel de toate zilele.

CINE. Paul Morand (1888-1976) a fost un apreciat scriitor în epoca dintre războaie. Din 1968 a fost membru al Academiei Franceze. Între 1943 și 1945 a fost ambasador al Franței libere (al guvernului de la Vichy) la București și Berna. În 1927 s-a căsătorit cu Elena Șuțu (născută Chrissoveloni), mariajul făcându-l și mai interesat de România și români. 

CE. Cartea “București” de Paul Morand a fost publicată la Plon, în 1935, fiind o introducere pentru occidentali în misterioasa lume a capitalei României Mari (în Franța, cartea a fost republicată în 1993 – când Bucureștiul trebuia, după Revoluția din 1989, redescoperit).

Pentru acest articol am folosit ediția publicată de Humanitas în 2015. Vă recomandăm, ca de fiecare dată, să căutați cartea și s-o citiți integral.

SALUTĂRI DIN MAHALA

Dacă am traduce mahala prin suburbie sau periferie, am induce în eroare. Bucureștiul nu e, ca Londra, Viena sau Paris, o metropolă înconjurată de un brâu de orășele mici; am spune mai curând că e un fenomen fizic descrescător, o culoare intensă care se degradează până la alb, un val care descrește și dispare. Înaintând spre periferie, casele dese și înalte din centru lasă locul unora din ce în ce mai rare și mai joase, până ajung niște cocioabe și se sfârșesc în pământ cu bordeiele țigănești.

Orașul european dispare și începe Asia. Strada devine uliță, colbul se cerne peste case; fără tranziție, orizontul se deschide spre infinit, spre Persia, deșertul Gobi, Tibet. Iarna, pe un ger de crapă pietrele, pe-un viscol tăios și pieziș, lângă ghețușuri, în mahalale înghețate, dar și în serile de vară când câmpia se pierde într-o pâclă rozie, spectacolul e fără egal. De câte ori nu m-am oprit în mijlocul acestor drumuri largi întrebându-mă: “Oare de ce e frumos? Cum să redai această poezie tristă?”. Doar pictorii m-ar înțelege…

SALUTĂRI DE LA CAPȘA

Capitala Bucureștiului e Capșa. Capșa e inima orașului, topografic și moral. Capșa înseamnă patru lucruri în același timp: un hotel, o cofetărie, un restaurant și o cafenea. Imaginați-vă, reunite într-o casă cu aspect modest și desuet, patru vechi glorii europene: cofetăria Rumpelmayer și restaurantul Foyot de la Paris, cafeneaua Florian din Veneția, palatul Sacher din Viena.

Capșa este un stil, o tradiție, un obicei, un organ, un decor, o sală a Pașilor Pierduți, un monument și o cocardă. Notabilii Bucureștiului se întâlnesc aici pe la ora unu după-amiază. Capșa, ar spune românii, este un loc “foarte civilizat”. Capșa e timpanul urechii uriașe care e Bucureștiul, oraș al bârfei.

SALUTĂRI DIN MICUL PARIS, MICUL BERLIN, MICUL NEW YORK, MICUL PETERSBURG

În această inimă a Bucureștiului, totul evocă Franța; la chioșcuri, ziarele noastre se vând la concurență cu cele locale, cărțile noastre, abia ieșite de sub tipar, se citesc de îndată, compatrioții noștri (îi recunoști după pălăria pe care o poartă până ce-și cumpără o căciulă de blană) sunt repede invitați peste tot, în orice prăvălie se vând parfumuri și mărfuri franțuzești, franceza se vorbește curent. Cu toate acestea, nu poți spune, ca mulți francezi care o fac cu sentimentalism nătâng și lene intelectuală, că “Bucureștiul este un adevărat Paris”.

La fel de bine poți spune că, având o dinastie de Hohenzollern pe tron și atâtea mărfuri nemțești, Bucureștiul e un mic Berlin, sau, cu cei patruzeci de mii e unguri, cu evreii săi, cu brutarii greci, hamalii turci, guvernantele franțuzoaice, grădinarii bulgari, maseuzele rusoaice, negustorii ambulanți albanezi, este un mic New York, sau că zăpada și clopotnițele fac din el “un Petersburg în miniatură” (…).

Bucureștiul e București și l-aș recunoaște dintr-o sută de capitale, cu carele de boi alături de automobilele Ford pe strada principală, cu taxiurile ce urcă pe trotuare în depășiri periculoase, cu bragagiii care-și cară în spate vasele de aramă, cu mitropolitul coborât parcă din frescele bizantine și care își mormăie pe nas rugăciunile, atât că liturghia răsună într-un mic hexagon alb: radioul.

SALUTĂRI DE PE CALEA VICTORIEI

Calea Victoriei se mândrește cu marile sale edificii: nu are pentru ce. Există acolo un Palat al P.T.T. și un Palat al Casei de Economii și Consemnațiuni în stil administrativ, un Cerc Militar cu terase babiloniene și chiar un zgârie-nori, Palatul Telefoanelor, care, dacă ar dispărea, nu mi-ar lăsa niciun regret. Altele, în splendoarea lor opulentă, obeză, cu ornamente în exces, evocă niște dame trupeșe, coafate, acoperite cu diamante.

Nemții spun despre femeile cu sâni prea bogați că “au lemne în fața casei”. La fel, aceste palate adună în curte stive de lemne de foc pentru iarnă; unul dintre ele, Palatul Cantacuzino, susținut de cariatide lipsite de măsură, e păzit de doi lei de piatră cu ochi care în serile de gală se luminează în verde. Mai menționez Palatul Sturdza, uimitor specimen de stil Ludovic XVI flamboaiant, și Ateneul, panteon al frumuseții, de-o urâțenie indigestă. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.