Luna februarie stă sub semnul nașterii lui Ion Luca Caragiale (1 februarie 1852), autorul despre care unii spun, nu fără îndreptățire, că ar fi patronul spiritual al neamului nostru, românesc.
Și pentru că nu vrem să lăsăm februarie să treacă (trece repede februarie) fără să ne întoarcem la Nenea Iancu, am revenit la volumul I.L. Caragiale, Despre lume, artă și neamul românesc (antologie de Dan C. Mihăilescu), publicat la Humanitas în 2012.
Eram și noi curioși ce mai zicea Nenea – despre una, despre alta și mai ales despre universul carpato-danubiano-pontic – atunci când zicea el.
V-am selectat câteva fragmente, cu speranța că vi se va face poftă să citiți toată cartea, cum s-ar și cuveni.
NENEA ȘI DEȘERTĂCIUNEA
Toți avem în căleala firii noastre o picătură cât de mică de deșertăciune. Unul dorește o decorație din partea suveranului; altul vânează aplauzele unanime ale unei adunări, la rigoare ale unei adunături – aceea încă și mai suverană; al treilea, mai puțin politic, suspină după un trandafir de la o fată în mijlocul atâtor alți dănțuitori.
NENEA ȘI CUM S-AR PUTEA DEZVOLTA LA NOI ARTELE
Vreți să faceți să se dezvolte teatrul și muzica în țara noastră, retrageți mâna statului de deasupra lor. Să trăiască ce poate trăi; să nu susțineți artificial ce n-are nicio putere de viață proprie, împiedicând prin aceasta dezvoltarea adevărată a elementelor vitale de artă, multe-puține, de care dispune în acest moment țara noastră.
NENEA, OAMENII DE VALOARE ȘI TREPĂDUȘII DIN POLITICĂ
În genere, un om de mare valoare în orice activitate intelectuală alta decât politica va rămâne toată viața neluat în seamă; iar un tinerel, fără prea mult merit, trepădând stăruitor în politică, încet-încet va ajunge să fie chemat la cele mai înalte situațiuni și onoruri.
NENEA ȘI ORBUL POLITICIENILOR ROMÂNI
Nu le vine politicienilor noștri să crează că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, și-i caută explicația la chilometri departe, când, dacă ar fi în stare să se uite bine, ar putea-o găsi sub vârful nasului.
NENEA ȘI UNDE DUCE ISTORIA NOASTRĂ
Un dezastru mare ne pândește – un dezastru incalculabil; și nu văd în toată Europa astăzi pe nimeni care să ne compătimească măcar daco-macedo-românismul în faliment, darămite să ne deie o mână de ajutor. Ce am făcut, ce am dres, nu știu; știu că lumea întreagă nu ne poate suferi.
Am abuzat, prin spirit de paradă și de bravadură, de închipuit prestigiu; am profesat cu furoare insolentă grandomania; am tot aruncat praf în ochii lumii – până când am ajuns să dispunem lumea întreagă a face astăzi haz de nenorocirile noastre. Au ajuns Bulgarii să ne deie în fața lumii lecțiuni de omenie și de tact politic.
NENEA ȘI DISCREȚIA ARTIȘTILOR ADEVĂRAȚI
… Căci pe când superficialitatea șarlatană umblă în lume cu clopoței, făcând ea însăși reclama cea mai nerușinată pentru a-și lăuda marfa cu calitățile cele mai îndoioase, meritul adevărat este întotdeauna modest și sfiicios, trecând prin lumea aceasta zgomotoasă și distrusă tăcut și închis în sine. Trebuie un impuls tare din afară, trebuie ca alții să lucreze pentru a-l scoate la iveală.
NENEA ȘI SITUAȚIA ARTISTULUI PRINTRE ROMÂNI
(…) artistul nu se bucură la noi de nicio stimă. În loc de încurajare, artistul întâmpină la noi o descurajare cumplită. În genere el e privit ca un fel de pierde-vară, ca un om care n-are nicio ocupație solidă, ca un nebun care trăiește într-o altă lume decât cea reală, ocupându-se cu vedenii, cu visuri și cu închipuiri, lucruri care n-aduc niciun folos real societății.
NENEA ȘI MÂNDRIA DACO-ROMÂNĂ
(…) s-au vorbit multe și mărunte despre fudulia grecească, despre orgoliul britanic și morga spaniolă – mofturi toate! Toate astea nu mai însemnează nimic! Ele pot să mai aibă trecere printre aceia care nu cunosc ce este mândria daco-română. Daco-românul e așa de mândru, că nu vine decât foarte rar la rendez-vous, și atunci, foarte târziu; iar scrisori, nu se pleacă mai niciodată să răspunză.
NENEA ȘI FLORILE
Știu că mai iubești și florile (…), pe care eu nu le prea făceam haz. Află că acum le iubesc și eu: m-au corupt nemții. Ei sunt tot atât de pasionați de flori ca și de bere – aș putea zice un alt vițiu. În cele mai infime localități sunt tot atâtea florării câte berării și cârciumi – fă-ți o idee câte florării! Eu, odinioară așa de puțin simțitor față de aceste legume care nu se mănâncă, stau acuma să casc gura la etalajurile florarilor, la florile de pe bulevarde, piețe, grădini publice și particulare, verande, balcoane, intrări de restaurante, cafenele etc. etc.
NENEA ȘI TEATRUL NAȚIONAL
Ceea ce se face la teatrul național nu este teatru. Se pot plânge artiștii și amicii teatrului că publicul nostru nu are sentimente patriotice și naționale; asta este poate o plângere dreaptă; poate că-n adevăr publicului nostru îi lipsește entuziasmul orbesc față cu magicele epitete de “român” și “național”. Dar nu se pot plânge artiștii că publicul nu iubește teatrul național, fiindcă așa lucru nu există decât cel mult pe jumătate, național o fi, poate; dar teatru nu-i deloc.