Istoria inchisa in 1989 nu putea ramane fara urmari in arta. Fluida ca forma, fortata in anumite granite in perioada comunista, arta nouazecista se ridica in doua directii. Anii au creat contextul unui paradox: arta urma sa aiba cea mai dinamica evolutie, marcata, insa, de cele mai abrupte prapastii.
Comunismul a impartit lumea literara romaneasca in visatori si proletcultisti. Democratia a adus clivajul nostalgicii trecutului – mizerabilistii prezentului. Cat a fost arta si cat a fost compromis in literatura ultimilor 70 de ani?
Un ziarist a vizitat Santiago de Chile si Lima. Subtitlul acesta ar fi suficient unui articol de ”calatorie” intesat de observatii banale si recomandari. Nu veti gasi, insa, in randurile urmatoare sugestii turistice, doar cateva crampeie de zi si de noapte. Pasiti cu atentie, America Latina e un vis fragil.
La fiecare cotitura a istoriei, muzica romanilor s-a schimbat. De la romantele din comunismul tarziu la soundul actual, cu versuri – sumare - in engleza, care a cotropit topurile secolului XXI, muzica a reflectat, mai puternic decat literatura, tranzitia si toate schimbarile postrevolutionare.
Criticul de film Tudor Caranfil, tatal regizorului Nae Caranfil, raspunde intrebarilor despre istoria recenta a filmului romanesc, o istorie care este in definitiv rezumatul prefacerilor din Romania ultimei jumatati de veac. Cauzele inapoierii durabile la romani au fost puse pe pelicula, la fel ca sperantele.
Desi sintagma "familia celula de baza a societatii" e des repudiata, ramane adevarata concluzia ca o societate bolnava e formata din familii bolnave. Conflictele mari din jur au corespondente mai mici in interiorul familiilor, unde diferentele dintre generatii sunt din ce in ce mai abrupte.
Deschidem paginile postcomunismului romanesc, radical!, direct in vara anului 1990, in cautarea oamenilor care au traversat-o. Ajunsi in acest timp incert, ale carui cicatrici inca sunt vizibile, ne intoarcem, cumva, de unde am plecat. La familii. Mai ales, insa, la prapastia cascata intre ele.
Un medic si un marinar transformat in ziarist si-au refacut destinele la mii de kilometri departare de Romania. E o propozitie concisa, care exprima fapte concrete, dar nu in cautarea factualului se scriu randurile urmatoare, ci a motivelor care determina cel mai greu abandon dintre toate: al propriei tari.
Ce i-a ramas Bucurestiului dupa 40 de ani de comunism poate fi sintetizat in trei mari idei: paradigma blocului inca foarte prezenta, absenta comunitatilor care odata dadeau farmec orasului si Palatul Parlamentului, cladirea intrata de trei ori in Cartea Recordurilor si ridicata pe locul cartierului Uranus.
Seria publicistica “Ce facem cu Romania” paseste pe culoarele intunecate ale comunismului, nu in cautarea victimelor, ci a lucrurilor care i-au supravietuit pana azi. Comunismul a fost scoala celui mai feroce egoism, sustine Ion Vianu, iar Vladimir Tismaneanu arata cum sistemul a invadat casele, dar nu si sufletele.
