Până la începutul secolului XX, bolile mintale erau socotite în general incurabile. Alienații, considerați pierduți pentru societate, erau izolați în azile și ospicii. “Spre a fi tratați și ținuți aproape ca fiarele sălbatice în grădinile zoologice”, descrie situația medicul Grigore Odobescu, în broșura “Asistență medicală sau regim penitenciar?”, publicată în anul 1933 la Cartea Românească.
La momentul apariției acestei tipărituri, Interbelicul își pregătea deja ieșirea din istorie, mărșăluind orbește spre intoleranță și război. În Europa se discuta tot mai avântat despre genetica și puritatea raselor, despre vigoarea națiunilor sau eugenie.
Iar nebunii din azile și ospicii erau (inevitabil) printre primii vizați de noile concepții despre degenerare și igienă rasială – și de soluțiile radicale propuse spre implementare (precum sterilizarea eugenică).
Cum pot fi mai bine gestionate afecțiunile neuro-psihice, astfel încât costurile sociale să fie cât mai scăzute? Prin medicină sau prin intervenție judiciară? Încercarea de a formula un răspuns era prezentă și în România anilor 1930, după ce o lege sanitară dată la începutul veacului “liberalizase” regimul alienaților, scoțându-i de sub controlul direct al instanțelor judiciare.
Se dorise inițial ca internările și eliberările bolnavilor mintali, impuse de necesități strict medicale, să nu mai fie stânjenite de formalitățile judiciare, ci să fie lăsate libere precum internările și eliberările bolnavilor obișnuiți. De aceea, printr-o lege sanitară din 1930 se urmărise asimilarea spitalelor de alienați cu celelalte spitale.
Dar, printr-un proiect de lege inspirat dintr-o lege maghiară, Ministerul de Justiție căuta deja în cursul anului 1933 să revină la concepția pur juridică a asistenței alienaților. O concepție “perfect justificată… acum 100 de ani!”, scria medicul Grigore Odobescu în lucrarea tipărită la Cartea Românească.
Același doctor publica trei ani mai târziu, în Revista Fundațiilor Regale, o altă lucrare, “Eugenie pentru neamul românesc”, în care analiza aplicabilitatea în România a măsurilor de “ameliorare a elementului uman”.
Am consultat la Biblioteca Centrală Universitară cele două lucrări ale medicului Odobescu de la Spitalul Central de Boli Mintale. Am făcut-o pentru a înțelege în ce termeni se vorbea public despre unii dintre cei mai vulnerabili cetățeni, alienații incurabili, într-o perioadă istorică în care lumea modernă se scufunda în intoleranță și în lipsă de empatie, cu consecințe dramatice.
La fiecare final de ianuarie, ne amintim de eliberarea complexului concentraționar nazist de la Auschwitz, care simbolizează în mod absolut răul și dezumanizarea pe care le pot aduce pe lume astfel de vederi despre igiena rasială.
Lucrările doctorului Grigore Odobescu sunt doar un punct de plecare pentru înțelegerea dezbaterilor publice românești din Interbelic despre tratamentul bolnavilor psihici – și calea cea mai bună de urmat pentru ceea ce oamenii din epocă își imaginau că trebuie să fie apărarea societății de degenerare, prin ameliorarea elementului uman în folosul colectivității.
O dispută în presă
Printr-un proiect de lege, Ministerul de Justiție intenționează să modifice dispozițiunile privitoare la internarea și eliberarea alienaților, pentru a întări garanțiile contra sechestrărilor arbitrare și pentru ocrotirea libertății individuale, cum ne spune un apărător al proiectului, d. Dimitrie Maxim, fost președinte la Curtea de Apel, în articolul Medicii-experți în fața justiției din Adevărul de la 17 octombrie.
În tot articolul d-sale, d. Maxim se preocupă îngrozit de pericolul sechestrărilor arbitrare. I-am fi recunoscători să ne indice un singur caz precis de sechestrare săvârșit de medicii spitalelor de alienați. Sperăm că nu se va referi la afirmațiile bolnavilor mintali care se consideră persecutați.
Prin dispozițiunile proiectului aplaudate de d. Maxim, instanțele judiciare, dispunând exclusiv de dreptul de a elibera bolnavii din spitale, din cauza complicațiilor procedurale, departe de a servi dimpotrivă vor stânjeni libertatea individuală.
Un cetățean trimis spitalului, fiind arestat de organele polițienești sau administrative pentru motive meschine sau din simplă răzbunare (fapt banal), nu va putea fi eliberat până de nu se vor pronunța două instanțe! Chiar acum, fără cele două instanțe, în asemenea cazuri avizul parchetului pentru eliberare se obține cu mare greutate. Ce va fi atunci?
De aceea, legea din 1930 constituia în fond un mare progres față de legea alienaților din 1894, inspirată din legea franceză de la 1830, al căror spirit strict juridic este depășit de actualul proiect. În regimul ce se pregătește – spune valorosul meu coleg d. dr. Tomescu în România Medicală – alienatul nu mai este tratat ca un bolnav, ci ca un delicvent de rând, pe care forța publică îl arestează, tribunalul îl internează în ospiciu și tot el îl eliberează, dacă se găsește cineva care să formuleze o cerere în acest sens.
Legea de la 1930 apără asistența medicală și socială de stânjenirea intervenției judiciare, conform evoluției ideilor despre bolile mintale. Căci atunci când peste 60% dintre internați redevin apți pentru viața socială, bolnavii mintali trebuiesc tratați ca toți ceilalți bolnavi.
Pentru a înlesni justa înțelegere a situațiunii, iată câteva cifre. De la 1 ianuarie 1930 până la 21 octombrie 1933, s-a produs următoarea mișcare la Spitalul Central: Intrați – 586 bolnavi (internați de autorități: 414; de familie: 156; benevol: 16); Ieșiți – 372 bolnavi.
Adică peste 63% din numărul intraților sunt redați societății, dovedindu-se astfel curabilitatea bolilor mintale.
Mic istoric al înțelegerii & tratării bolilor mintale
Marii medici ai antichității atribuind, numai prin simplă intuiție, unui substrat organic (ipohondria, melancolia – sunt denumiri rămase de la ei, exprimând această concepție) tulburările mintale trecătoare (ca delirul febril) sau definitive, reacționaseră cu succes contra credinței că alienații sunt aleși ai Divinității sau ai demonului.
Dar în întunericul Ev Mediu, unele concepțiuni filosofice au aruncat confuzia în acest domeniu; iar rătăcirile mistice au produs epidemii delirante și convulsive care au zguduit viața socială câteva secole.
De o parte se observă demonopatia: posedații de demon – epilepticii și istericii – și vrăjitorii – deliranții prin contagiune sau prin intoxicația cu solaneele viroase din unsorile descântate. Iar pe de altă parte, demonofobia sau demonomania de care erau cuprinse autoritățile religioase și laice represive.
Procesele de vrăjitorie, urmate de tortură (“le brodequin” care zdrobea piciorul, făcând să iasă măduva; aruncarea în marmita cu apă clocotită etc.), decapitarea, arderea pe rug au încetat în Franța abia la 1682, datorită celebrului edict al lui Ludovic XIV.
Dar în secolul al XVIII-lea epidemiile neuro-psihopatice s-au redeșteptat sub forma teomaniacă: aleșii Divinității, miraculații, făceau prozeliți și cu toții gemeau, urlau, miorlăiau, profetizau noaptea prin cimitire.
Din tot progresul general al științelor, caracterizând această epocă, bolile mintale n-au câștigat nimic. Însuși Kant credea că filosoful este cel adevărat calificat pentru studiul și tratamentul boalelor mintale, iar nu medicul!
Chiar la începutul secolului al XIX-lea, unele concepțiuni de morală teologică tot mai considerau nebunia ca o pedeapsă divină. În această atmosferă, legea de la 1830 constituia nu numai un mare progres, dar chiar un act revoluționar.
Preocupările psihiatrice moderne caută să iasă din incinta spitalelor și urmăresc obiective ce îmbrățișează viața colectivă. Astfel: 1) caută să prevină bolile mintale printr-o profilaxie metodică; 2) caută să depisteze tulburările discrete asociate uneori cu însușiri excepționale.
Eugenie pentru neamul românesc
Putem spune că nici una dintre metodele eugenice aplicate aiurea n-ar găsi o justificare serioasă pentru noi, dacă ar fi vorba de o aplicare integrală. Căci nu numai că nouă nu ne-ar putea aduce foloasele urmărite, dar nici nu se potrivesc cu concepțiunile, moravurile și structura noastră sufletească.
Ele ar rămâne ineficace pentru că n-are corespunde cerințelor noastre specifice și n-ar putea remedia nici unul din relele care roade în prezent și minează pentru viitor vitalitatea neamului nostru.
Am văzut că în Germania și alte țări problema care ne preocupă a condus la unele măsuri radicale cum e sterilizarea eugenică. Pare puțin probabil ca această măsură, mai ales aplicată după concepția Reichului, să găsească la noi o atmosferă favorabilă, dat fiind și faptul că problema eugeniei se pune acolo din alte puncte de vedere.
Totuși, o indicație bine justificată ar găsi și la noi sterilizarea eugenică în anumite cazuri, precum la bolnavii neuro-psihici (alienații, mai ales incurabili, compatibili cu o viață socială, ceea ce le îngăduie astfel să poată procrea) sau la bolnavii cu boli ereditare grave.
Dar problema viitorului neamului nostru prezintă și unele note strict specifice nouă. Cele mai importante cauze de degenerare ale poporului român sunt alimentația, igiena și bolile; adică alimentația insuficientă sau defectuoasă, lipsa totală de igienă și frecvența bolilor infecto-contagioase.
A vorbi de alimentația țăranului român înseamnă a căuta explicația miracolului care-i îngăduie nu numai să trăiască, dar și cum mai poate avea în general destulă vigoare și, mai ales, cum mai poate procreea urmași. Poate fi oare socotită ca hrană întăritoare mămăliga cu oțet sau mămăliga cu castraveți? Toți străinii care ne cercetează constată din primul moment că țăranul nostru e nehrănit. Amintim și existența și frecvența pelagrei, boală datorată unei alimentații mizerabile și mai ales consumului de porumb stricat.
A vorbi despre condițiunile de igienă ale poporului român este a constata o minune analoagă celei privitoare la alimentație: curățenia corporală și vestimentară, a locuințelor și ogrăzilor, confortul… sunt lucruri cu totul inexistente și necunoscute.
Toate aceste condiții nefavorabile reunite scad considerabil rezistența organică. Rezultatele generale se văd mai ales în lipsa de vlagă a păturii muncitoare și inculte.
Examinând un număr mare de muncitori necalificați din serviciul căilor ferate, majoritatea săteni, am constatat că ei sunt sleiți de puteri și devin inapți începând de la 40 de ani. Forța mâinilor măsurată cu dinamometrul este deseori nulă sau cel mult ca a unui copil de 8 ani.
Mecanicii din serviciul aceleiași instituții, mai cultivați, mai bine hrăniți, practicând igiena, se prezintă în condițiuni aproape atletice, deși sunt ieșiți din aceeași pătură a populației ca și cei dintâi. Fondul biologic al neamului este de calitate, dar e latent.
De aceea, pentru țara noastră, educația poporului, îmbunătățirea traiului și a condițiilor economice trebuie să fie începutul activității eugenice.
