Pe 8 aprilie s-au împlinit 110 ani de la nașterea lui Emil Cioran. Ne întoarcem, cu această ocazie, la un volum clasic, recent reeditat – Itinerariile unei vieți: E.M. Cioran, de Gabriel Liiceanu (Humanitas).
Emil Cioran a murit la Paris în 1995, vara. Ultimul interviu video cu Emil Cioran l-a realizat chiar Liiceanu, la începutul anilor 1990. L-a numit „Apocalipsa după Cioran”.
Filosoful Gabriel Liiceanu a fost pasionat de viața și opera filosofului Emil Cioran.
Așa s-a născut volumul „Itinerariile unei vieți”, o lucrare esențială în bibliografia referitoare la scriitorul născut în Ardeal, în Imperiul Habsburgic, lângă Sibiu, acum un secol și zece ani.
Cum a arătat (în prima sa parte) viața lui Emil Cioran, omul care a scris (ca nimeni altul) despre moarte? Iată câteva repere.
Vă recomandăm, ca de fiecare dată, să cumpărați și să citiți întreaga carte.
RĂDĂCINILE LUI CIORAN
Emil Cioran, cel de-al doilea copil al lui Emilian Cioran și al Evelinei (Comaniciu) Cioran, se naște la 8 aprilie 1911 la Rășinari, sat de oieri și pădurari, așezat în Transilvania, „pământul de dincolo de păduri”, care pentru un occidental evocă îndeosebi legendara țară a lui Dracula.
Tatăl este preotul ortodox al satului, iar bunicul dinspre tată, Șerban Cioran, „econom” în același sat. Bunicul dinspre mamă, Gheorghe Comaniciu, era originar din Veneția de Jos, sat din județul Făgăraș, și primise în Imperiul Chezaro-Crăiesc, în care îndeplinea funcția de notar public, titlul de baron.
PARADISUL E ÎN RĂȘINARI
Însă, pentru a face cu putință scenariul răului, viața lui Cioran trebuie să conțină o perioadă a fericirii pe fundalul căreia „căderea” să poată fi exaltată și să-și afle adevărata dimensiune. Timpul petrecut în Rășinari până la vârsta de zece ani, când va pleca la Sibiu pentru a urma liceul, s-a înscris în mintea lui Cioran ca imagine a „paradisului terestru”.
UN ADOLESCENT TERIBIL
La șaptesprezece ani, când se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie din București (suntem în 1928), Cioran este un adolescent teribil („eram asemeni unui demon”), chinuit de crize de insomnie – „mi se întâmpla să nu închid un ochi cu săptămânile” – și obsedat de problema morții („mă gândeam în fiecare clipă la moarte. Era o obsesie care mă urmărea chiar și când mâncam”).
Mai târziu, în cartea de debut, va nota în ziua când împlinea douăzeci și doi de ani: „Am o senzație ciudată când mă gândesc că am ajuns la această vârstă specialist în problema morții”.
CINE A FOST OMUL „CEL MAI EXTRAORDINAR” DIN CÂȚI A CUNOSCUT CIORAN
Însă marea figură a acestei perioade, evocată apoi fără încetare de-a lungul anilor, fie în cărți, fie în corespondența cu prietenii din țară, rămânea aceea a lui Petre Țuțea, „acest prieten genial”, „omul cel mai extraordinar din câți am cunoscut”.
La 29 decembrie 1973 Cioran îi scria lui Bucur Țincu:
„Ca și tine, am pentru Petrică vechea admirație. Ce om extraordinar! Dac-ar fi trăit la Paris, ar fi avut azi o faimă mondială, cu verva lui ieșită din comun. Vorbesc deseori despre el ca despre un geniu al vremii noastre sau, mai bine zis, ca despre singurul spirit cu adevărat genial din câte mi-a fost dat să întâlnesc de-a lungul vieții mele”.
ORBIREA LEGIONARĂ
Apelul Legiunii la metamorfoza totală a poporului român se întâlnește cu obsesia lui Cioran de a imprima României respirația marilor ritmuri ale istoriei. Metafora salvării prin apariția figurii de excepție este prezentă la tot pasul:
„Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populată. Cei aflați între cer și pământ n-aveau niciun conținut decât așteptarea. Cineva trebuia să vină. (…) Căpitanul a dat românului un rost (…). Într-o națiune de slugi, el a introdus onoarea, și într-o turmă fără vertebre – orgoliul”.