Ultima dorință a Reginei Maria: „Inima să-mi fie scoasă din trup și adusă lângă mare, sub lespezi la Stella Maris”

În dimineața zilei de 15 iulie, însoțită de medicii Stoermer și Hortolomei și de generalul Ballif, regina părăsește clinica (n.r. – o clinică de lângă Dresda, în Germania). E ajutată să urce și se instalează în trenul cu care urmează să ajungă în gara Sinaia, pe 16, seara.

În România e o vară toridă. Cu o săptămână înainte, fuseseră 38 de grade la umbră și 50 de pământ, cum notează Carol în însemnările sale zilnice. Ca s-o întâmpine, regele (n.r. – Carol al II-lea) face cu mașina drumul București-Sinaia, unde ajunge pe înserat.

A doua zi, sosește însă vestea că trenul s-a oprit la Cernăuți. Regina are o nouă hemoragie (n.r. – cauza hemoragiilor n-a fost niciodată elucidată, se presupune că ar fi avut fie o ciroză, fie un cancer pancreatic, fie o boală ereditară, o hemofilie moștenită de la Regina Victoria, fie că ar fi fost împușcată din greșeală în stomac de unul dintre fiii săi, rana reinfectându-se peste ani).

Țăranii acoperă vagonul albastru-argintiu, cu perdelele trase, în care se află ea, cu crengi verzi, ca s-o ferească de căldură. Toată ziua, cară găleți cu apă să mai răcorească fierul încins. Să nu fi fost ceva grav, regina ar fi ieșit cu siguranță la geam să-i salute sau ar fi coborât pe peron. Medicii hotărăsc ca trenul să rămână câteva ore bune pe loc.

Din gară, generalul Ballif îi telefonează regelui să-i spună despre întârziere și să-l anunțe că Maria nu dorea să vadă pe nimeni la sosire.

Există însă și ipoteza că regina ar fi murit în noaptea aceea, la Cernăuți. unul dintre biografii ei, Guy Gauthier, crede că acestea sunt, în realitate locul și data, Cernăuți, noaptea de 16 spre 17 iulie – ʺdacă nu a morții Mariei, cel puțin a pierderii definitive a cunoștințeiʺ.

Carol instaurase deja dictatura la București, scindând partidele democratice. I-ar fi fost de folos, politic vorbind, o versiune oficială a morții reginei, care să șteargă trecutul și să încurajeze un transfer de popularitate de la mamă la fiu. Viziunea lui asupra evenimentelor ar fi, așadar, cosmetizată pentru uz intern, am spune în zilele noastre.

Trenul se pune în mișcare. Conductorul primește instrucțiuni să mărească viteza. Carol dă ordin să fie degajate toate căile ferate din Bucovina până la Sinaia. E grabă mare fiindcă regina se află deja în comă și nu mai e de pierdut nicio clipă. Mai curând, regina e încă în viață și dorește să se vadă acasă cât mai repede.

Trenul ajunge la Sinaia în dimineața zilei de 17 iulie, la ora 8.30. Carol, Elisabeta, sora lui, și Mihai, fiul, se află în gară. Regele notează:

ʺO găsesc mult mai vioaie decât mă așteptam după accidentul de ieri. Ne spune cât de fericită este de a se fi întors acasă și cum vrea, după o odihnă aci, să se ducă la Bran și la Balcic. Spectacol trist. Ea, atât de vioaie, trebuie dată jos din vagon pe brațe și transportată cu Salvarea până la Pelișor.ʺ

Regina ar fi cerut să-și ia rămas-bun de la credinciosul ei aghiotant, Eugen Zwiedineck, care o însoțise în sanatoriile din Italia și Germania, și de la ceilalți copii ai ei care puteau ajunge repede în România, Nicolae și Ileana. Carol nu i-ar fi permis să-l vadă pe Zwiedineck, iar pe frații lui i-ar fi sunat abia atunci când i-a fost clar că era prea târziu ca s-o mai prindă în viață.

Maria ar fi privit în zadar spre ușă, cu speranța că Nicolae și Ileana vor apărea. Apoi, înainte de a cădea într-o comă adâncă, ar fi făcut un semn spre cartea ei de rugăciuni anglicane, cu dorința de a i se citi Lordʹs Prayer, Tatăl Nostru, în englezește. În acel moment însă, nu se afla nimeni în apropiere care să fi știut englezește. Patriarhul Miron Cristea i-a citit rugăciunea pe românește.

Mai târziu, în țară, se zvonește că suferința reginei s-ar datora unei plăgi infectate în zona stomacului. Cu câțiva ani în urmă, în castelul ei de la Balcic, între fiii Nicolae și Carol, veniți în vizită, s-ar fi iscat o ceartă violentă pe tema Elenei Lupescu, evreica roșcată de care Carol era irezistibil atras și pentru care era în stare să renunțe și la tron, și la familie.

Regina intră în salon să-i potolească, dar nimerește între ei în momentul în care Nicolae trage cu un revolver spre fratele său. Glonțul ar fi nimerit-o pe regină în zona stomacului, și, peste ani, rana s-ar fi infectat.

Într-o carte publicată în 1977, Curtain Calls –Travels in Albania, Romania and Bulgaria, autoarea, Leslie Gardiner, povestește despre o întâlnire pe care, în călătoria ei prin cele trei țări, a avut-o la Balcic, cu un anume bai (unchiul/badea) Simeon, fiul grădinarului de pe domeniul reginei Maria. La vremea aceea, în anii ʹ70, Simeon era, probabil, ultimul locuitor din Balcic care o mai apucase pe regină în viață.

În discuția cu Leslie Gardiner, mijlocită de un translator, fiul grădinarului spune că nici gând ca regina Maria să fi murit de ciroză, cum se scrisese în ziare. Murise din pricina unei infecții la stomac, cauzată de o transfuzie făcută după împușcare. Care împușcare? Simeon relatează episodul confruntării viforoase între prințul Nicolae și Carol II, care circula în folclorul local.

La întrebarea autoarei dacă mai povestise cuiva întâmplarea cu pricina, Simeon răspunde candid că, până la ea, nimeni nu-l mai întrebase despre regina Maria.

În testamentul către copiii ei, inima – atât simbol al vieții, al devotamentului, al iubirii, al nemuririi, cât și inima de carne – ocupă locul central. Tonul se schimbă. Regina i se adresează lui Carol cu cinci ani înainte să moară, și, din nou, privește lucrurile/locurile de departe, din perspectiva morții:

ʺȚi-am lăsat Balcicul, locul inimii mele, numai tu singur dispui de mijloacele necesare pentru a-l menține. L-am construit cu propriii mei bani, fiecare bucată, din care mulți au fost câștigați de pe urma scrisului.ʺ

Regina îl roagă să prețuiască paradisul pe pământ construit la Balcic, iar dacă va veni o vreme când n-o să-i mai placă, să i-l dea nepotului ei, Mihai, viitorul rege. În continuare, le împărtășește tuturor copiilor ultima ei dorință:

ʺChiar dacă întotdeauna am avut oroare de cuțit, vreau ca, după moartea mea, inima să-mi fie scoasă din trup și îngropată în mica biserică Stella Maris (n.r.- din Balcic). On revient toujours à ses premieres amours, așa că m-am reîntors la mare, unde doresc ca inima mea să fie adusă, lângă mare, sub lespezi la Stella Maris.

Am iubit Tenha Juvah, locul pe care l-am creat, locul pe care l-am clădit, deci lăsați ca inima mea să stea acolo, chiar dacă trupul va trebui îngropat la Curtea de Argeș, alături de Papa, așa cum este corect pentru o Reginăʺ.

Înainte de a vedea cum se petrec funeraliile reginei, să ne oprim o clipă asupra ultimei ei dorințe. Multora, în epocă și mai apoi, li se va părea o ciudățenie. 

Înhumarea separată a inimii e neobișnuită în țara în care trăia Maria și căreia i se dedicase. Niciun domnitor cunoscut din istoria României nu a mai făcut o astfel de cerere. Regina își cultivă excentricitatea britanică și, chiar și atunci când se plânge că e greșit înțeleasă, o plăcere ghidușă de a scandaliza stereotipurile politicii românești plutește printre rânduri.

În lumea și cultura din care provine ea însă, îngroparea inimii în altă parte decât trupul neînsuflețit este, dacă nu în firea lucrurilor, cel puțin în firea regalității. Între 1307 și 1760, istoria Angliei înregistrează peste 20 de cazuri de regi și regine ale căror inimi sunt despărțite de trup după momentul morții.

Regina e atentă la influența pietrelor prețioase și semiprețioase asupra corpului și preferă ʺvibrațiileʺ benefice și protectoare. Chipul ei sufletesc se vede și în felul în care își alege podoabele pentru marile ceremonii precum încoronarea de la Alba Iulia din 1922.

După cum reiese din documentația Muzeului Național de Istorie a României, unde i se află coroana, casa de bijuterii Falize de la Paris a primit comanda unei coroane din aur transilvănean, în stilul celor medievale, cu motive vegetale și elemente bizantine. Proiectul a fost conceput după modelul coroanei Despina Milița, soția lui Neagoe Basarab, de pe fresca mânăstirii Curtea de Argeș.

Deși e soție de rege, și nu regină domnitoare precum Victoria, deși România nu e o țară în care femeile să fie acceptate ușor la conducere, deși țara se desprinde greu din lentoarea obiceiurilor patriarhale feudale și a bârfelor provinciale, în 1916, în timpul războiului, Maria spune care e avântul din inima ei:

ʺAș vrea să fiu eu rege – poate aș fi un rege rău, dar n-aș îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aș obliga pe toți să-și facă datoria de dimineața până seara, cu cuvinte aspre și fapte și mai aspre, dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experiențe, e vremea pentru acțiune, acțiune fără ocolișuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare și lipsă de vlagă pun în primejdie țaraʺ.

Oricum ar fi regele, bun sau rău, e greu să egaleze tăria de caracter din inima acestei femei curajoase, pentru care credința e acțiune, iar acțiunea se sprijină pe simțul datoriei și pe adevăr. 

Prin naștere și educație, aparține Bisericii Angliei. Tatăl ei, Alfred, duce de Edinburgh, era, de asemenea, anglican, dar din momentul în care preia îndatoririle de succesor al ducatului de Saxa-Coburg și Gotha, din Saxonia prusacă, adoptă și confesiunea creștină a locului: protestantismul luteran.

Așa se face că fiica lui, Maria, primește confirmarea și în Biserica Luterană. Mama ei, pe de altă parte, Maria Alexandrovna, fiica țarului Alexandru II Romanov, este ortodoxă.

Potrivit tratatului ei de căsătorie cu ducele de Edinburgh însă, copiii ei și ai lui Alfred sunt educați în spirit britanic și anglican. Maria se căsătorește apoi, la castelul Sigmaringen, cu Ferdinand și intră în familia catolică Hohenzollern-Sigmaringen. Devine, mai apoi, regina unei țări cu o populație majoritar ortodoxă.

În Povestea vieții mele, ea își amintește că, la plecarea către România, mama ei îi dă câteva sfaturi utile: să respecte Biserica Ortodoxă și credința poporului, să sărute crucea și Evanghelia când e invitată de preoți, să imite felul în care își fac cruce localnicii. Urmează întocmai sfaturile ducesei și e susținătoare înfocată a tradiției și a proiectelor de caritate inițiate de Biserica Ortodoxă.

Se cunună, astfel, de trei ori, cu același Ferdinand, ca să fie toată lumea împăcată: în Biserica Catolică, în Germania, în Biserica Anglicană, în Anglia, și a treia oară, la sosirea în România, în Biserica Ortodoxă. Mozaicul de confesiuni creștine țesut în destinul ei regal i-a dat o deschidere, o înțelegere și o toleranță a credinței pe care puține capete încoronate o vor fi avut în vremea ei (n.r. – acest fapt este vizibil și din îmbrățișarea, peste ani, a credinței Bahá’i). 

(…)

Nimic însă, nicio religie anume, nici familia, nici politica nu stăpânesc pe deplin și definitiv mintea și inima acestei femei. Ea însăși va mărturisi, cu umorul care o caracteriza:

ʺNemulțumirea mea față de orice formă de religie m-a făcut să apreciez foarte mult învățăturile Bahai. Dar eu nu sunt nimic altceva decât eu însămi, deși, oficial, sunt anglicană, iar eu îmi spun protestantă. Când sunt întrebată ce fel de protestantă, ridic mâinile și zâmbesc și iar zâmbesc, ceea ce poate să însemne oriceʺ. Adică o veșnică răzvrătită.

În altă parte, se declară ʺîn contra oricărei supuneri, fie a trupului, fie a mințiiʺ, dar  adaugă: ʺTotuși, răbdarea a fost adevărata temelie a vieții și izbânzii mele…ʺ.

Dar iubirile? E o femeie frumoasă, de os domnesc, cu simțul umorului, sigură pe sine și curajoasă, cu tărie de caracter, nu lipsită de vanitate. Bărbații roiesc în jurul ei, flatați să fie băgați în seamă. Ce ne spun așadar iubirile despre inima Mariei? 

Când era încă prințesă de Edinburgh, prima ei iubire, păstrată pe viață și niciodată împlinită, este vărul ei primar, prințul de Wales, viitorul rege George V al Marii Britanii (n.r. – bunicul actualei regine Elisabeta a II-a).

Dar mama ei, Maria Alexandrovna, nu avea o părere prea bună despre englezi și nu reușea să se adapteze în familia în care intrase prin căsătoria cu ducele de Edinburgh. Așa că orice gând de căsătorie cu George a fost exclus de la bun început. Prințul o cere în căsătorie. Este refuzat. Cum am văzut, cei doi își scriu unul altuia de-a lungul vieții, împărtășindu-și greutățile și amărăciunile politice și familiale. (…) 

Descoperirea sexualității în varianta căsniciei cu Ferdinand, la vârsta de 17 ani, e o traumă pentru tânăra prințesă romantică și idealistă, după cum mărturisește cu dezarmantă sinceritate:

ʺPrimul șoc a fost căsnicia – nu-mi plăcea. Aveam nevoie de tandrețe, dar am dat peste altceva – mă simțeam rușinată, umilită, nimic din educația mea nu-mi sugerase revelația aceasta, eram încă foarte tânără, nu aveam curiozități, mediul în care trăisem fusese extrem de cuviincios, deși în niciun caz puritan, dar niciodată nu se discutaseră lucruri fără perdea în prezența mea – așa că toate impresiile mele au fost destrămate și, la început, am rămas fără nimic de care să mă agăț.

Poate că tânărul prinț căruia îi fusesem dată de soție nu era un învățător prea priceput, dar adevărul rămâne că am ajuns la o aversiune aproape fanatică față de toate realitățile cărnii, de care nu am scăpat mulți ani. Mi se părea că o lume în care se puteau petrece astfel de lucruri era de-a dreptul detestabilă… mintea mea refuza să le accepte.

Aveam un soț care era îndrăgostit de-a dreptul violent de mine din punct de vedere fizic, dar care nu avea cu mine nicio legătură sufletească.ʺ

Astăzi deschid mâinile amândouă și le găsesc goale, goale de orice credință. Dacă socotești că viața îți datorează totul și că tu nu-i datorezi nimic în schimb, atunci, Carol, băiatul meu, faci mai bine că pleci. Desigur, nu ești demn de misiunea pe care ți-o încredințase Dumnezeu. Nu ești demn să fii om printre oameni. Nu ești demn să fii soț, părinte și fiu.

Și acum, la despărțire, nu-ți spun decât atât: Carol, oricât de nesfârșită ar fi lumea, inima unei mame este mult mai mare și chiar sfâșiată în bucăți, zdrențuită într-atât că nu mai este decât o rană sângerândă, o vei găsi încă bătând pentru tine în ultimul ceas.

(…) Drumurile vieții sunt lungi și numeroase, Carol, și dacă eu, Regina, trebuie să te azvârl din mine, inima mea te va aștepta totuși la capătul fiecăruia dintre aceste drumuri, fiindcă fiul meu, Carol, cred că va veni într-o zi ceasul când vei avea nevoie de mine, ceasul negru când ai să plângi singur, părăsit de toți, așa cum tu i-ai părăsit pe toți.ʺ