Pentru a învăța câte ceva despre daci, dar și despre cuceritorii lor, romanii, v-am selectat câteva fragmente din lucrarea O scurtă istorie a românilor (povestită celor tineri de Neagu Djuvara), carte publicată și republicată la Humanitas (am folosit ediția a V-a, revăzută, din 2006).
Djuvara (1916-2018) a făcut o strălucită carieră diplomatică în Ministerul francez al Afacerilor Străine, era licențiat în litere la Sorbona și doctor în drept la Paris.
În 1972 a căpătat și doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei. După 1990 a revenit în țara natală, fiind profesor-asociat la Universitatea din București, dar și membru de onoare al Institutului de Istorie A.D. Xenopol din Iași.
Neagu Djuvara nu a fost un istoric oarecare, a devenit el însuși o instituție, fiind unul dintre cei mai respectați intelectuali publici din România ultimilor trei decenii.
Aristocrat, cu un discurs elegant, dar știind să povestească și întâmplări deocheate, Neagu Djuvara era un cuceritor. Ne propunem să nu-l uităm, cum ne propunem să nu ne uităm și istoria veche – așa cum, totuși, a fost.
CE AVEAU DE ÎMPĂRȚIT DACII ȘI ROMANII (BONUS: CURIOSUL CAZ AL LUI DEKEBALOS)
De ce au început romanii să-i atace pe daci? Trebuie spus de la început că dacii erau agresivi. Văzând bogățiile împărăției romane, făceau mereu incursiuni pustiitoare peste Dunăre, în regiuni stăpânite acum de romani, și care de veacuri se aflau sub influența civilizatoare a Greciei. De altfel, și romanii au fost influențați de cultura elenică; de aceea se vorbește adesea despre “civilizația greco-romană”.
Romanii au fost întâi de toate ostași, iar marea cultură le-a venit de la greci. Grecii aveau și la noi, în Dobrogea, “agenții” de comerț, adică porturi cu o mică colonie în jur. Ați auzit de Tomis, vechiul nume al orașului Constanța, și de Histria, mai la nord. Erau și alte colonii de-a lungul coastei Mării Negre, la sud, în Bulgaria de azi, și spre nord, până în Crimeea. Influența gecească ajunsese deci în oarecare măsură și la geto-daci.
Și iată că acum se ivesc dușmănia și războiul între daci și romani. Aceasta se petrece o primă dată înainte de Cristos, în vremea lui Burebista. Ostilitățile vor reîncepe la sfârșitul secolului I d. Cr., iar legiunile romane sunt chiar învinse la un moment dat, sub un împărat slab, Domitianus. Dar soarta se schimbă când ajunge împărat Traianus, unul dintre cei mai glorioși împărați ai Romei.
În Dacia se afla iarăși un rege care reușise să-i unească pe daci, pe un teritoriu însă mai mic, care nu depășea Tisa la apus, nici Siretul la răsărit. Se numea Decebal – nume pe care și-l luase, și avea probabil o semnificație în limba dacă. (Decebal pronunțăm noi acum, dar în vremea acea “c” se pronunța “k”; Dekebalos era scris pe grecește sau latinește); Dekebalos nu a vrut să accepte influența romană – de fapt, ar fi fost un “protectorat” – și a continuat uneltirile împotriva Romei.
DACIA, COLONIE ROMANĂ
Traianus a dus un prim război, în 101-102 d. Cr., l-a învins pe Decebal și i-a impus un tratat prin care acest rege al dacilor se angaja să-și distrugă cetățile, să nu facă alianță cu dușmanii Romei, să accepte arhitecți și ingineri romani și o oarecare supraveghere etc. De fapt, să devină un client al Romei. Dar Decebal n-a respectat tratatul, a reclădit cetăți, a căutat alianțe, până departe, cu dușmanii Romei; atunci Traianus a hotărât o a doua campanie de cucerire a Daciei și înlăturarea lui Decebal.
Războiul are loc în 105-106 d.Cr. Traianus a pus un arhitect grec din Syria, Apollodor din Damasc, să clădească un pod peste Dunăre, la Drobeta, acolo unde e acum Turnu-Severin, pod care a fost privit ca o adevărată minune pentru acea vreme.
Pătrunde în Dacia cu legiunile lui, iar alt corp de armată trece Dunărea, din Scythia Minor (Dobrogea). Au loc lupte crâncene și, în cele din urmă, romanii cuceresc capitala Sarmizegetusa, iar Decebal se sinucide, pentru a nu cădea în mâinile învingătorului și a nu fi dus ca rob în cortegiul triumfal al lui Traianus, la Roma.
AURUL DACILOR ȘI COLONIȘTII
Într-adevăr, după ce au făcut mii de prizonieri, după ce au omorât mii de luptători daci, după ce alte mii vor fi fugit peste munți (dar n-au putut lua cu ei pe toată lumea, au rămas femei, copii, bătrâni), învingătorii au purces la repopularea provinciei cu coloniști romani. Cine să fi fost acești coloniști?
Iată o explicație pe care mi-a sugerat-o un profesor francez de istorie antică, Jérôme Carcopino, care a descoperit un lucru la care nu se gândise nimeni până atunci. De ce a putut veni atâta lume în Dacia în puțini ani? Fiindcă acolo se găsea aur.
Decebal avea un tezaur colosal, pe care-l ascunsese sub un râu, dar unul dintre captivii luați de romani a dezvăluit taina. Iar romanii au găsit acolo aur în cantități uriașe. Apoi se știe că se putea extrage aur din Munții Apuseni.
Carcopino a avut o idee foarte simplă: “Ia să văd cum arăta moneda romană înainte de Traianus și ce devine ea în timpul domniei lui Traianus” – și constată că, de unde banul de aur înainte de Traianus era subțire ca o foiță de țigară, la sfârșitul domniei lui e gros. Înseamnă că a reevaluat moneda de aur a Romei pe baza exploatării aurului din Dacia.
Se întâmplă, ca să comparăm cu istoria modernă, ceva asemănător descoperirii aurului din California, în veacul al XIX-lea, care a declanșat în Statele Unite un gold rush, cum spun americanii, o goană după aur. Așa se explică probabil cum au putut veni în Dacia, în puține generații, mii și mii și zeci de mii de coloniști din toată împărăția. Altfel nu s-ar explica cum, în puținul timpul cât a durat această colonie romană, populația să fi fost complet romanizată.
DE UNDE ERAU COLONIȘTII
De unde să fi venit coloniștii? Din toate părțile împărăției și mai cu seamă din regiunile vecine cu Dacia, din Illyria de pildă, care era colonie romană de sute de ani – prin urmare illyrii erau deja romanizați. Au venit desigur coloniști și din Italia. Și aici are loc iarăși un fenomen interesant: pe măsură ce s-au întins posesiunile romane în urma unor neîncetate războaie, a crescut și numărul de sclavi, prizonieri de război aduși în Italia.
Care a fost consecința socială a acestui mare număr de sclavi? Țăranii din Italia sărăceau fiindcă proprietarii de pământ, în loc să-l lucreze cu localnicii din jur, lucrau pământul cu robi. Asta explică de ce atâția țărani din Italia se angajau în legiuni sau plecau să populeze Illyria, Gallia sau Dacia.
Din punctul de vedere al limbii, s-a constatat de pildă că limba română se apropie cel mai mult de unul dintre dialectele din sudul Italiei. Au venit probabil și de acolo mulți să caute aur în Dacia.
Dacia colonizată de romani a putut în foarte puține generații să devină atât de prosperă încât să i se spună Dacia felix, “Dacia roditoare, fertilă”. Din păcate, belșugul n-a durat prea mult. S-au clădit câteva orașe; acolo unde fusese Sarmizegetusa s-a dezvoltat orașul numit Ulpia Traiana, după numele împăratului; pe locul Clujului de azi a apărut un oraș numit Napoca.
Dacia a devenit o colonie bine organizată, ca întregul imperiu, cu un grad înaintat de civilizație în orașe, cu băi publice, arene pentru jocuri etc. S-au construit drumuri – mai avem și astăzi porțiuni de drumuri făcute de romani, care trec prin Carpați, dovedind talentul lor de constructori.
Să vorbim în treacăt și despre ce s-a întâmplat cu podul acela de pe Dunăre, care era o minune a lumii antice. Chiar un succesor al lui Traianus a dat ordin să se dărâme podul.
Romanii l-au clădit, romanii l-au dărâmat. De ce? Le-a fost teamă, când au început primele năvăliri barbare de mai mari proporții, ca podul acela să nu folosească năvălitorilor pentru a pătrunde și mai adânc în imperiu. S-a scos deci toată “șoseaua”, puntea de pe pod, iar timp de veacuri nu s-au văzut decât pilonii în Dunăre (unul se mai vede și azi, pe malul românesc al fluviului).
CINE ERAU BARBARII
Să nu luați ad litteram expresia “năvălirea barbarilor”.
Germanii au un cuvânt mai potrivit pentru a desemna acel moment istoric: ei spun Völkerwanderung, ceea ce înseamnă “migrația popoarelor”, fiindcă o adevărată năvălire, adică un puhoi de călăreți care să pustiască tot locul, să prade orașele și satele și să ucidă populația, aceasta s-a întâmplat doar la două-trei sute de ani, de pildă odată cu venirea hunilor, a avarilor, a ungurilor la început – uneori și cu năvala anumitor triburi germanice, ca vandalii (al căror nume a intrat în limbile moderne cu înțelesul de sălbatici care distrug numai din setea de a distruge).
Dar goții (vizigoții și ostrogoții), gepizii și alte neamuri germanice, venite din sudul Rusiei de azi, agresive și ele, desigur, au căutat mai întâi o așezare în teritoriul imperiului – unii se prezentau ca posibili aliați pentru a apăra imperiul împotriva altor dușmani.
Fiindcă știți ce se întâmplă cu vremea într-o țară prea bogată, prea fericită, cum a devenit imperiul roman la începutul erei noastre: bărbații nu mai vor să facă serviciu militar; atunci acești germanici, mai mult sau mai puțin sălbatici, se prezentau ca eventuali aliați, ca ostași suplimentari pentru apărarea imperiului. Li s-a zis “federați”, adică aliați ai Romei, care-și păstrau organizația și căpeteniile lor.
Așa au venit și în Dacia. Dar în urma lor veneau alții, și mai sălbatici, porniți pe jaf și distrugere, astfel încât romanii s-au gândit că Dacia, dincolo de Dunăre, era prea departe de centru, prea greu de apărat, și că era mai bine să retragă legiunile la sud de Dunăre. În 271-272 d. Cr. Împăratul Aurelianus (al douăzeci și șaptelea succesor al lui Traian) a hotărât evacuarea provinciei Dacia.
TEZA GERMANO-MAGHIARĂ A EVACUĂRII TOTALE A POPULAȚIEI DACIEI NORD-DUNĂRENE
Unii istorici germani, apoi istoriografia oficială ungară, au susținut teza că toată populația Daciei nord-dunărene a fost atunci evacuată, că această mare provincie s-a aflat dintr-o dată golită de întreaga populație de limbă latină. Dar această teorie n-a apărut decât acum vreo două sute de ani, adică o dată cu nașterea conștiințelor naționale și ivirea pretențiilor naționaliste în toată Europa!
De atunci a apărut în istoriografia europeană și, bineînțeles, mai cu seamă în disputele savante româno-maghiare, ceea ce s-a numit “chestiunea continuității”: au continuat oare să locuiască în fosta Dacie vorbitori de limbă latină? Sau, cum pretind cei mai mulți istorici unguri, la apariția năvălitorilor maghiari la sfârșitul secolului al IX-lea, ori în secolul al X-lea, Ardealul era cel mult populat ici-colo de mici grupuri slave?
(…) Iată mai întâi argumentele (n.m. – Djuvara prezintă mai multe argumente, dar am selectat doar două) pe care le înaintează partizanii necontinuității, adică ai tezei căreia i s-a dat numele de “teoria lui Roesler” – după numele autorului german de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Robert Roesler (care n-a inventat teoria, dar i-a dat forma cea mai categorică):
evacuarea populației dacoromane sub Aurelianus ar fi fost totală;
documente interne dovedind prezența unor vorbitori în aria carpato-dunăreană ar lipsi cu desăvârșire între secolul al IV-lea și începutul secolului al XIII-lea, o tăcere de vreo nouă sute de ani – aproape un mileniu, “mileniul întunecat”;
latinofonii (li se va spune de-acum vlahi sau valahi – voi explica mai departe de ce) apar în documente abia din veacul al X-lea, însă la sud de Dunăre, în Tesalia, Epir, Macedonia, apoi Bulgaria. La nord de Dunăre nu apar, în documente oficiale ale regatului ungar, decât în jurul anului 1200 – se deduce deci că ar fi imigranți din sud, ciobani nomazi veniți cu oile, și a căror imigrare ar fi fost încurajată de regii maghiari în Ardealul insuficient populat;
atunci când au pătruns maghiarii în Transilvania – adică în “ținutul de dincolo de pădure” (al Munților Apuseni), trans=peste; și silva/sylva=pădure – țara era pustie, și nici n-ar fi putut fi locuită, fiind acoperită în proporție de 90% de păduri.
ADEVĂRURI DESPRE CONTINUITATE (N.R. – NEAGU DJUVARA ENUMĂRĂ ZECE ASTFEL DE ARGUMENTE, DAR AM SELECTAT DOAR TREI)
1. Cazuri de evacuare totală a unui ținut, fără să fi fost la origine vreo mare înfrângere, nu prea cunoaștem în istorie, iar goții (barbarii din pricina cărora Aurelianus ar fi ordonat părăsirea provinciei) nu s-au arătat a fi distrugători pe unde au trecut sau pe unde s-au așezat.
În cazul Daciei, avem chiar dovezi că unii localnici îi călăuzeau pe goți prin trecători, pentru a ataca armata romană! Într-un document, un episcop afirma că adesea localnicii preferau stăpânirea unor șefi barbari care se mulțumeau cu o dijmă din bucate, pe când fiscul administrației romane îi strivea fără milă.
(…)
5. Apariția târzie a românilor în documentele oficiale maghiare are o explicație simplă: de abia prin secolele XII-XIII sunt destul de prezente structurile feudale maghiare și autoritatea regală pentru a se impune; atunci comunitățile sătești, juzii, cnejii români, strânși de fiscul ungar sau chemați la vreo judecată, au nevoie de cancelaria regală sau de o autoritate locală, pentru recunoașterea drepturilor lor strămoșești.
Notați cum o seamă de cuvinte din română, cu conotație juridică, sunt de origine maghiară: a făgădui, a tăgădui, a bănui, a chibzui, a îngădui, a mântui… îl numim pe Cristos Mântuitorul, cu un cuvânt provenind dintr-un radical de origine maghiară! Dacă românii ar fi venit în Ardeal abia în veacurile XII-XIII, cum să ne închipuim că ar fi asimilat asemenea noțiuni esențiale, fără mai multe veacuri de conviețuire cu ungurii, și să le fi răspândit apoi în tot spațiul locuit de români?
(…)
10. Dar argumentul decisiv în ochii mei în favoarea continuității îl constituie păstrarea numelor antice ale tuturor marilor râuri și al numelui munților Carpați din spațiul nostru. Nistru, Prut, Siret, Buzău, Argeș, Olt, Timiș, Mureș, Criș, Someș, Tisa etc. toate, nume atestate chiar înainte de cucerirea romană – și, mai cu seamă, Dunărea, care a păstrat în română o formă diferită de forma romană (Danubius) și apropiată în schimb de numele de ape din limbile baltice!
Cine altcineva ar fi putut transmite unor năvălitori barbari aceste antice denumiri decât localnici rămași neurniți cu tot neîncetatul vârtej și curgerea de noi popare?
Iată de ce am convingerea absolută că numeroase nuclee de populație latinofonă au dăinuit neîntrerupt, în tot Evul Mediu, în spațiul carpato-dunărean – cu legături continue, de altfel, cu populațiile de la sud de Dunăre, căci fluviul n-a constituit niciodată o stavilă pentru comunicație și circulație.
