
Întins pe nouă ani, de la 1935 la 1944, Jurnalul lui Mihail Sebastian surprinde o perioadă agitată, un naufragiu al oamenilor în război și în ură. Sebastian este martorul lucid al unei lumi care înnebunește și caută să ucidă sau să se sinucidă.
Evreul român Sebastian și-a văzut prietenii alunecând unul după altul în extrema dreaptă, atrași inexorabil de profesorul și mentorul lor, Nae Ionescu.
Mihail Sebastian însuși fusese fermecat de Nae Ionescu, care îi scrisese o prefață antisemită la volumul De două mii de ani.
Mai mult, Sebastian semnase vreme de șase ani în gazeta Cuvîntul (între 1928 și 1934, când publicația putea fi deja socotită una de extremă dreaptă) a lui Nae Ionescu. De altfel, profesorul îl descoperise pe Sebastian chiar când acesta își dădea examenul de Bacalaureat și îi deschisese larg porțile culturii române.
Sebastian activase și el în acest mediu gazetăresc efervescent, antisemit, xenofob și șovin, reușind, în mod miraculos, să nu ia chipul ziarului.
Viața tragică a lui Mihail Sebastian s-a încheiat la numai treizeci și șapte de ani și jumătate, pe 29 mai 1945, când a fost călcat de un camion sovietic. Îmbrăcat elegant, se grăbea spre universitate, unde urma să susțină o prelegere despre Balzac, primul său curs de literatură universală.
Mihail Sebastian rămâne unul dintre cei mai prolifici autori interbelici: arta sa (și chiar geniul său) fiind de găsit și în publicistică, și în dramaturgie, și în proză. Va rămâne însă în istorie pentru însemnările din Jurnal.
După atâtea decenii, în ultimii ani, Sebastian este descoperit și dobândește o binemeritată glorie internațională, grație traducerilor în engleză întreprinse de scriitorul irlandez Philip Ó Ceallaigh, stabilit la București.
În România, Jurnalul lui Sebastian a fost publicat, după Revoluția din 1989, la Editura Humanitas.
În februarie 1935 când începea Jurnalul, scriitorul nu avea nici douăzeci și opt de ani și viața sa se afla deja în criză, de când – cu un an în urmă – publicase romanul De două mii de ani, cu faimoasa prefață a lui Nae Ionescu.
Jurnalul este un minuțios proces de consemnare a etapelor prin care trece o lume care își pierde și mințile, și sufletul. De aceea s-ar cuveni recitit chiar acum, mai ales acum.
Iată-l pe Mihail Sebastian.
Luni, 18 februarie 1935
De o săptămână început de revoluție în barou (n.m. – Sebastian era și avocat).
Câteva întruniri pentru numerus clausus (n.m. – una dintre primele etape din marginalizarea socială, profesională, economică a evreilor în epocă – campania de eliminare a avocaților evrei din Barou era susținută de tot mai mulți avocați orientați spre extrema dreaptă). (…) Ce oameni! Din caș, din iaurt, din apă…
(…) Dar a venit primăvara. Am fost ieri (…) la Băneasa. Bătea un vânt de martie, era soare, mă simțeam tânăr. De mult n-am mai simțit așa de viu dorul de a fi fericit.
Sâmbătă, 30 martie 1935
Lecția de ieri a lui Nae a fost sufocantă. Gardism de Fier pur și simplu – fără nuanțe, fără complicații, fără scuze. (…) Aș fi vrut să-i spun ce monstruoase contraziceri cu sine însuși debitează, dar era grăbit și după curs a plecat numaidecât.
Duminică, 7 aprilie 1935
Alegeri la SSR (n.m. – Societatea Scriitorilor Români, Uniunea Scriitorilor de astăzi). Ce mizerie! Nu-mi iert o clipă că am avut naivitatea de a crede că jocul ăsta e serios. Din momentul în care renunți să fii singur, totul e pierdut.
Joi, 13 iunie 1935
Sunt atâtea lucruri care ar trebui să mă facă sceptic în ce privește ʺsuferințeleʺ mele în amor.
Știu bine că vor trece, știu bine că le voi uita, știu bine că toate astea sunt derizorii, și într-o zi nici ridicule nu-mi vor părea, atât îmi vor fi de indiferente – și totuși a-mi spune aceste cuvinte cuminți și a-mi face aceste socoteli, pe care le știu obiectiv juste, nu-mi scade întru nimic depresiunea de azi, necesitatea absurdă de a o vedea (n.m. – pe actrița Leny Caler, una dintre marile iubiri ale lui Sebastian), durerea fizică de a gândi mereu la ea, de a revedea anumite momente ce-mi par acum enigmatice și pe care aș vrea să le dezlege.
Joi, 19 martie 1936
Camil (n.m. – Camil Petrescu) – vorbind cu Mircea și cu mine – spunea, cu una din acele mișcări de sinceritate curajoasă, care îl prind așa de bine (…):
– În definitiv, dragă, să recunoaștem, nu există decât trei romancieri: d-ta, Mircea și eu.
Inefabil, Camil. Dacă ar mai fi fost de față – știu eu? – Sergiu Dan de exemplu, e neîndoios că ʺîn definitiv, dragă, nu există decât patru romancieriʺ.
Vineri, 25 septembrie 1936
Aseară Mircea (n.m. – Eliade) a izbucnit deodată, în mijlocul unei conversații destul de potolite despre politica externă și despre Titulescu, ridicând deodată glasul cu acea teribilă violență care mă surprinde uneori:
– Titulescu? Ar trebui executat. Pus în fața unui pluton de mitraliere. Ciuruit de gloanțe. Spânzurat de limbă.
Îl voi pierde pe Mircea pentru atâta lucru (n.m. – atâta lucru era căderea lui Eliade în extrema dreaptă, convertirea sa la legionarism)? Pot uita tot ce este excepțional în el?
Joi, 2 ianuarie 1941
Îl întâlnesc azi-dimineață pe Cioran pe stradă. E radios.
– M-au numit.
A fost numit atașat cultural la Paris.
Înțelegi – zice –, dacă nu mă numeau, dacă rămâneam pe loc, trebuia să mă duc la concentrare. Primisesem ordinul de concentrare chiar azi. Dar nu m-aș fi prezentat cu niciun preț. Dar așa totul s-a rezolvat. Înțelegi?
Sigur că înțeleg, dragă Cioran. Nu vreau să fiu rău cu el. (Și mai ales nu aici – la ce ar servi?). E un caz interesant. E chiar mai mult decât un caz: e un om interesant, remarcabil de inteligent, fără prejudecăți și cu o dublă doză de cinism și lașitate, amuzant reunite.
Duminică (n.m. – Sebastian scria duminecă), 16 martie 1941
Ieri, un an de la moartea lui Nae Ionescu. Parastas la Biserica Vasarion, interesant ca adunare de oameni, dar prin amintirea atâtor lucruri la care te silea să meditezi.
(…) Pe urmă câteva figuri vizibil legionare: bărbi recente, căutături misterioase, tineri disperați cu părul vâlvoi. Undeva, în prim plan, soția lui Codreanu, către care se îmbulzea diversă lume, ca să prezinte omagii.
Ce căuta Nae Ionescu printre oamenii ăștia? Ce avea comun cu ei?
Marți, 18 martie 1941
Textul Legii chiriilor apărut azi-dimineață în ziare, deprimant. Nu știu de ce măsurile antisemite ʺlegaleʺ mi se par mai întristătoare, mai umilitoare decât bătăile, decât spargerea geamurilor. Poate că în fond, ca avertisment, legea asta va prinde bine.
(…) Evreii uită așa de repede, cu atâta inconștiență, încât trebuie să le aducă cineva aminte din când în când care este destinul lor.
Vineri, 5 februarie 1943
Titlu posibil de eseu: ʺDespre realitatea fizică a minciuniiʺ.
De arătat cum minciuna, oricât de arbitrară, crește, se ramifică, se organizează, devine sistem, capătă contur, puncte de sprijin și cum, de la un anumit grad mai departe, se substituie faptelor, se transformă ea însăși în fapt și începe a exercita o presiune de neînlăturat, nu numai asupra lumii celeilalte, dar asupra autorului minciunii însuși.