O țară care te lasă mască (și fără COVID-19)

Măștile noastre sunt totuși mai vechi decât epidemia de coronavirus.

Înainte ca masca (și purtatul ei) să devină – din considerente de protecție sanitară – subiectul principal de discuție și controversă din spațiul public, căderea măștii, ridicarea măștii sau lăsatul mască desemnau tot atâtea împrejurări nefaste, de constatare (tardivă) a condiției noastre de țară.

Dacă în realitate masca poate fi un mijloc de protecție, în abstract ea rămâne un element de proiecție a unei scamatorii. Masca ridicată sau căzută e semnul unei minciuni care a învăluit, al unei intenții ascunse, al atitudinii prefăcute și, în final, al uimirii de nestăpânit.

În abstract, masca e prezența unei absențe, elementul pe care-l percepi aparent în locul chipului adevărat, evident, pe care-l maschează.

Sunt multe măștile care cad astăzi, în plină epidemie de coronavirus. Dar sunt și mai multe măștile care – deși ridicate de mult de pe chipul schimonosit al societății noastre – n-au provocat nici uimire, nici reflecție, nici soluții.

COVID-19 este prilejul perfect – și tragic – să facem inventarul lucrurilor defecte care, deși au fost semnalate ani la rând, au rămas totuși an după an exact la fel.

Politizarea care urmează fiecărei guvernări noi care se instalează la Palatul Victoria e o temă perenă în societatea românească. Au semnalat-o nenumărate articole de presă, au semnalat-o știrile din fiecare zi, au semnalat-o rapoarte și studii de specialitate.

Urmarea? Chiar în prag de epidemie, cea mai nouă guvernarea românească – asigurată de Partidul Național Liberal – căpușa de zor toate instituțiile centrale și locale pe care putea să le paraziteze politic. Inspectoratele școlare județene erau profesionalizate intens cu membri și fideli PNL. Direcțiile de sănătate publică erau, la rândul lor, reașezate partizan de algoritmul politic.

Dar politizarea e doar semnul implacabil al schimbării garniturii de spoliatori, al rotației la vârful sistemului de funcții și beneficii bugetare. Politizarea pură și dură se transmite de la o guvernare la alta pentru că nu există un minim consens asupra necesității de a avea zone de gestiune publică plasate dincolo de pofta partidelor.

E evident astăzi, în plină criză COVID-19, că sănătatea publică nu poate fi lăsată la cheremul formațiunilor partizane care n-au alte politici de implementat decât să schimbe directorii altora cu directorii lor. Acest lucru era evident și înainte de epidemie – dar întâmplările care cad ca niște măști în România nu sunt neapărat prilej de acțiune, ci doar de constatare.

Truditorii invizibili 

Știam ce efecte are politizarea și înainte de coronavirus – dar n-am făcut prea multe în afară de a consemna public fenomenul. Știam și de starea spitalelor sau de lipsa infrastructurii sanitare, știam și de baza materială din educație, știam și cum ne sunt ulițele, aleile și șoselele, știam cum se trăiește și cum se moare în România – dar n-am făcut prea multe în afară de a constata starea lucrurilor.

Chiar și actualul președinte al țării, Klaus Iohannis, are ca realizare majoră a primului său mandat lansarea unui raport despre școala românească, pe care a constatat-o în câteva sute de pagini ca fiind nemulțumitoare și în nevoie de reformă. 

Scrutin după scrutin în România, la putere au fost instalați aceiași oameni de care se leagă și politizarea, și starea spitalelor, și calitatea educației, și toate celelalte.

Iar cât în interiorul granițelor țării aleșii la costum și cravată (și aghiotanții lor) au continuat să prospere, promițând că vor schimba ceva și în spitale, și în școli, și pe ulițe, alei sau șosele, în afara granițelor țării anonimii în tricou au învățat să tolereze orice și oricât pentru nesperata șansă de a putea trimite acasă câteva sute de euro în fiecare lună.

Și anonimii aceștia în tricou sunt mult mai vechi decât epidemia, chiar dacă abia acum ne lasă mască puhoiul lor incapabil de distanțare socială din vreun aeroport sau vreo autogară. Dacă înainte de coronavirus acești truditori invizibili trăiau ca să trimită ceva acasă, acum sunt dispuși să și moară pentru același lucru.

Poate că numele Nicolae Bahan nu vă spune nimic – el este unul dintre culegătorii de sparanghel căzuți, la propriu, la datorie. Infectat cu COVID-19 în Germania, suceveanului Bahan i-a fost refuzată asistența spitalicească de către patroni și a murit departe de casă, în propria baracă, fără aer. 

Nicolae Bahan e un nume propriu dintr-o poveste tragică despre muncă și drepturi din vremea pandemiei. Dar câți Nicolae Bahan mai are România? Câți oameni care lucrează sezonier în condiții de exploatare sistematică și care astăzi se mai supun și unui risc mortal, fără ca vreunul din aleșii la costum și cravată să încerce măcar să le schimbe destinul? Der Spiegel răspunde într-o anchetă de proporții publicată recent: extrem de mulți.

O țară abandonată

Adevărul e că, în plină epocă COVID-19 în care guvernele și societățile se adună și mobilizează, România arată ca o țară abandonată. Coronavirusul n-a evidențiat la noi probleme abia perceptibile, de care nu era conștient nimeni.

COVID-19 a demascat realitățile noastre perene – nepotismele, combinațiile, corupția morală și materială, lipsa de orizont, cârpeala, și câte și mai câte lucruri pe care le știam, căci le-am mai văzut și le-am mai trecut și în alte dăți cu vederea.

Focul de la Colectiv a schimbat un guvern în România, curmând pentru o vreme cariera politică a lui Victor Ponta – și cam atât. Toate celelalte lucruri, vederi și atitudini (care au determinat indirect incendiul devastator) au rămas pe loc, predate ca o ștafetă de preț de la guvernare la guvernare. În școli, în spitale, în ISJ-uri și în DSP-uri, în birourile și pe holurile statului român lucrurile au rămas esențialmente aproape la fel.

Nu era nevoie de COVID-19 pentru a rămâne mască pe fondul acestor constatări.

Iată și recomandările săptămânii.