Istoria recentă este în bună măsură istoria capacității statelor moderne de a întemeia și oferi politici publice de educație, sănătate și locuire.
Statul român caută de mai bine de un secol și jumătate formule administrative să aplice această axiomă. Deocamdată nu se poate face demonstrația faptului că a reușit să contruiască școli, spitale și locuințe decente. Istoria noastră recentă e în bună măsură istoria incapacității publice de a educa, trata sau caza în bune condiții membrii societății.
Suntem încă în căutarea formulelor nimerite pentru a servi public comunitatea de cetățeni. Politicile noastre colective se bizuie încă pe ideea că fiecare e dator să își procure educația, sănătatea sau locuirea – iar acest fel de a gândi public produce lipsă de educație, o sănătate precară și condiții de locuire demne mai degrabă de începutul secolului trecut.
Pixul cu mină este o rubrică de presă scrisă care își propune și în 2022 să găsească și să înțeleagă (în perspectivă) condițiile devenirii noastre publice din ultimele două secole. Încotro mergem e în bună măsură rezultatul locurilor din care venim.
Și pentru că lucrurile stau așa și nu altfel, ne-am propus să începem acest an cu o serie în trei episoade despre câteva din condițiile educației, sănătății și locuirii la români.
Săptâmâna trecută am scris despre școală: acum un secol, la fiecare o sută de copii din mediul rural, 45 rămâneau analfabeți în Vechiul Regat.
Continuăm astăzi cu sănătatea – și cu primele eforturi sistematice ale administrațiilor naționale (din Țara Românească) de a fonda spitale și de a oferi asistență sanitară.
Aflați că, acum trei sute de ani, când s-au înființat primele unități sanitare din București, spitalul (ca spațiu social) era rezultatul intențiilor caritabile, fiind destinat bolnavilor săraci (dar și boierilor scăpătați, care își ruinaseră averile).
Ca de fiecare dată la Pixul cu mină, am mers la bibliotecă pentru a documenta acest articol. Am găsit două surse relevante: o lucrare despre Eforia Spitalelor Civile publicată în 1932, la un secol de existență instituțională; și un volum despre aceeași Eforie, publicat la București în 1899, de Alexandru Galeșescu.
Eforia Spitalelor Civile a luat ființă printr-o decizie a generalului Pavel Kiseleff din 1832 (în timpul ocupației ruse a Țării Românești), prin reunirea fundațiilor sanitare Colțea, Pantelimon și Iubirea de Oameni.
Deși cele trei fundații existau și funcționau separat de mai mult timp, data reunirii lor într-o administrație comună constituie practic începutul organizării sanitare românești.
Cele trei fundații pe care Pavel Kiseleff le-a reunit sub numele de Eforia Spitalelor au fondat și primele formule de asistență socială autohtonă, închegând totodată în spitalele lor și învățământul medical românesc.
Iată ce am aflat.
Spitalele de pe lângă mănăstiri
Cele două instituțiuni care au constituit baza Eforiei Spitalelor au fost înființate de familiile Cantacuzino și Ghika și au luat ființă odată cu mănăstirile Colțea și Pantelimon.
Între anii 1695-1714, spătarul Mihai Cantacuzino, fratele domnitorului Șerban Cantacuzino, întemeiază mănăstirea Colțea și pe lângă ea primul spital din Țara Românească, cu un număr de 24 paturi.
Între anii 1735-1750, voievodul Grigore al II-lea Ghika zidește mănăstirea Pantelimonului și pe lângă aceasta întemeiază un spital cu 12 paturi pentru boli obișnuite și un spital pentru bolnavi de ciumă și lingoare (n.r. – febră tifoidă).
În jurul acestor două ctitorii s-au închegat fundațiunile Colței și Pantelimonului.
Pe la 1813, un grup de boieri în frunte cu marele ban Grigore Băleanu, la îndemnul doctorului Constantin Caracaș, înființează cel de-al treilea spital din țară, cu un număr de 20 de paturi, căruia i s-a zis la început spitalul Iubirea de Oameni, iar mai târziu Filantropia.
Până la 1832, cele trei fundațiuni au fost gospodărite separat.
Administrație comună
După ce aceste trei fundațiuni au fost reunite într-o Eforie a Spitalelor, în 1847 domnitorul Gh. Bibescu lărgește și mai mult cadrul Eforiei și trece sub controlul ei administrația tuturor spitalelor din țară.
Prin această nouă formațiune se desființează de fapt administrațiile separate ale Colței, Pantelimonului și Iubirii de Oameni și se dă Eforiei o organizațiune cu caracter de instituțiune de stat. Domnitorul aproba bugetul, iar cheltuielile erau supuse controlului în același fel ca și cheltuielile statului.
Între 1860 și 1864, Eforia funcționează ca o direcțiune anexă a Ministerului de Interne.
La 1864, Eforia se constituie din nou cu un patrimoniu distinct de cel al Statului, cu caracter de instituție de utilitate publică. Legea hotărăște ca bugetul ei să fie supus votului Adunării Deputaților, administrarea bunurilor sale urmând a se face după normele administrației bunurilor statului.
Întemeierea spitalului Colțea, la începutul secolului XVIII
„În cuprinsul unei singure și aceleiași împrejmuiri, în acest de Dumnezeu păzit domnesc oraș București, pe locul numit a lui Colțea, cheltuind multă bogăție a ridicat felurite și minunate clădiri, adică locașuri sfinte, spitaluri, case pentru hrana săracilor și spițării și școale pentru felurite învățături.
Erau două spitaluri de fiecare parte a paraclisului, unul din ele spre căutarea bărbaților săraci și străini bolnavi, altul pentru femei sărace bolnave.”
Hrisovul vorbește și de îngrijirile medicale:
„La spițărie să fie un doctor împreună cu ajutorul său, care va fi dator să aibă la îndemână felurite leacuri și buruieni tămăduitoare, îngrijind de toți bolnavii cu umanitate și alergând cu grabă întru ajutorul fiecăruia.
Dacă vreun boier scăpătat, petrecând în sărăcie și bolnav, or vreun neguțător sau alt om cinstit, dar sărac și bolnav, va voi să alerge spre ajutor la spital, să fie primit și să-și aibă hrana și îngrijirea cu îndestulare.”
La epoca înființării Eforiei, spitalul Colțea ajunsese foarte dărăpănat, astfel că sub domnitorul Alexandru Ghika la 1836 se hotărăște reînnoirea lui. La 1837 spitalul este închis, iar reclădirea nu este terminată decât la 1842, când se redeschide cu 60 paturi.
Tot la această dată s-a înființat sub direcția doctorului Krețulescu Școala de Mică Chirurgie, prima școală de învățământ medical din țările românești, care a funcționat în spitalul Colțea până la 1852 și căreia i-a urmat școala devenită Facultatea de Medicină din București.
La 1860 se înființează o sală de disecție pentru elevii Școalei de Medicină.
La 1867 se înființează primul laborator de chimie din țara românească, sub conducerea doctorului Bernarth.
Numărul paturilor disponibile la spitalul Colțea: în 1697 – 24 paturi; în 1931 – 392 paturi.
Întemeierea spitalului Pantelimon, la mijlocul secolului XVIII
Actul de fundațiune zice:
„Spital de săraci bolnavi să fie, însă nu numai de bolnavi ce ar pătimi de boale trupești, ci și de bolnavi care din depărtarea de Dumnezeu ar pătimi de boala ciumei.
Pentru că aici, în orașul scaunului domnesc al Bucureștilor, de multe ori din depărtarea de Dumnezeu, pentru multele păcate ale norodului omenesc, vremea aduce cumplita și năprasnica boală între oameni.
Uneori în vreme de iarnă, săraci ca aceia, neavând între cei sănătoși a hălădui, pătimesc cu patimă cumplită și amar pe gerul de afară și prin vifore nesuferite și-și răpun viața.”
Spitalul acesta de ciumă și lingoare a fost înzestrat cu un personal aparte, atât în ceea ce privește îngrijirea bolnavilor, cât și în orânduirea pentru slujbe și înmormântări.
În anul 1796, spitalul de ciumă pare a fi fost mutat în mahalaua Dudești, spitalul de la Pantelimon rămânând numai pentru boalele obișnuite.
În 1822, domnul țării dărâmă vechiul spital, făcând încăperi noi pentru un număr de 37 bolnavi.
În 1867 spitalul este reconstruit. La această epocă funcționa pe lângă spitalul Pantelimon și un orfelinat pentru copii săraci, care în 1881 a fost preluat de Ministerul Instrucțiunii.
Din fondurile fundațiunii Pantelimonului s-a făcut și un spital de nașteri. Acesta a fost înființat în 1837 în mahalaua Radu-Vodă.
Tot din fondurile fundațiunii s-a înființat și spitalul Colentina. La construcția acestui spital domnitorul Alexandru Ioan Cuza a contribuit cu o donație de 2000 galbeni. Spitalul a purtat mult timp numele de spitalul Noul Pantelimon, ajungând cel mai important spital al Eforiei.
Din fondurile fundațiunii s-a înființat în 1858 și un spital de copii. Acesta a funcționat la început sub forma unui dispensar, în casele doctorului Barasch din mahalaua Dudești.
Număr paturilor disponibile la spitalul Pantelimon: în 1750 – 12 paturi; în 1931 – 357 paturi.
Întemeierea spitalului Filantropia, la începutul secolului XIX
La fundațiunea aceasta a contribuit domnitorul Gh. Karagea, care i-a închinat veniturile mănăstirilor Arnota și Govora. De asemenea, a contribuit generalul Kutusoff (n.r. – Mihail Kutuzov), al cărui portret se află în capela spitalului.
La mijlocul secolului 19, venitul spitalului provine din arenzile moșiilor Arnota, Govora, Cerneț, Molovăț, Strâmbeni și ale Mănăstirii Govora, precum și din subvenții de la vistierie, din cutiile împărțite pe la biserici, din birul țiganilor și din ajutorul de la diferite obraze.
Numărul paturilor disponibile la spitalul Filantropia: în 1815 – 20 paturi; în 1931 – 220 paturi.
Alte instituții create de Eforia Spitalelor Civile
Spitalul Sinaia. Înființat la 1897, a căpătat o deosebită desvoltare prin faptul că, în afara secțiilor de chirurgie și medicină obișnuite, i s-a adăugat o secție pentru bolnavii de tuberculoză.
Ospiciul de alienați. Înființat în 1838, în schitul Malamuci. După 1866, devenit cu totul impropriu și neîncăpător, statul a început împreună cu Eforia construcția Spitalului de Boli Nervoase și Mintale de la Văcărești.
Azilul de bătrâni Maria Blazian. Eforia întreține în orașul Râmnicu Sărat un mic azil cu 14 paturi.
Asistența infantilă. În 1794 a fost înființat primul institut de copii orfani din țară. Această instituție a fost administrată câtva timp de Eforie. Din 1881 este trecută definitiv la Primăria Capitalei. Serviciul asista între 300 și 400 de copii găsiți în fiecare an.
Asistența medicală la domiciliu. Fondată în 1832.
Școala de infirmiere. Lipsa de infirmiere bine pregătite a determinat Eforia să înființeze în 1891 o școală. Practica se făcea în spitalele Colțea și Filantropia. De la înființarea școlii au absolvit sute de infirmiere brevetate, întrebuințate în spitalele Eforiei sau ale altor instituțiuni de spital din țară.
Școala de moașe. Odată cu înființarea spitalului de nașteri s-a înființat la 1839 și Școala pentru Învățătura Moșitului, „ca să înceteze a fi lăsată în cea mai vătămătoare neîngrijire o îndeletnicire a cărei rea întrebuințare spânzură două vieți deodată”. Eforia a tipărit la 1839 manualul de meșteșugul moșitului al doctorului Iosif Sporer, primul medic al spitalului de nașteri.
Primii felceri în medicina românească
În 1841 s-a înființat la spitalul Colțea prima școală de mică chirurgie. Proiectul de organizare prevede:
„Se va întocmi un curs unde ucenicii vor învăța a lua sânge, a pune lipitori, ventuze, vizicatori (n.r. – plasturi), a scoate și a curăța dinții, a altoi și în sfârșit toate câte se ating de mica chirurgie.
Acest curs se va face doi ani. În anul cel dintâi se vor învăța elemente de anatomie, fiziologie și teoria chirurgiei.
Școlarii vor primi diploma de felcer.
Acești felceri nu vor fi volnici (n.r. – abilitați) a orândui doctorii pe dinăuntru, nici de dinafară, nu vor putea întrebuința substanțe, nici nu vor face vreo operație însemnată fără povața unui doctor.”
În anul 1834, Eforia tipărește manualul de anatomie al doctorului Nicolae Krețulescu. Manualul acesta, tipărit cu litere chirilice în 546 pagini, este primul tratat de medicină românească.
Câteva prevederi din regulamentul spitalelor Eforiei
„Veniturile fiecărui spital vor fi numai pentru căutarea bolnavilor sărmani și nu se vor putea cheltui în alte trebuințe.
Fiecare bolnav va avea locul său, care va fi căpătuit de lucrurile următoare: 1 pat de fier; 1 mindir (n.r. – saltea) cu paie; 2 plapume, una de vară și alta de iarnă; 1 pernă de cap; 2 cearșafuri; 2 fețe de pernă; 3 cămăși; 2 anterie de noapte; 2 scufe de noapte; 2 perechi ciorapi.
Curățenia fiind unul din lucrurile ce ajută sănătatea, în fiecare spital se va face deosebită îngrijire de aceasta. Odăile se vor aerisi prin răsuflători de vânt, cu un chip de a nu aduce supărare bolnavilor.
Când văzduhul va fi liniștit, se va face îngrijire de a lăsa fereastra deschisă, de două sau de trei ori pe zi. În fiecare sală se va afuma cu clor, după metoda lui Labaraque (n.r. – Antoine Germain Labarraque, chimist și farmacist francez).
Doctorul este dator să viziteze pe bolnavi măcar o dată pe zi, la ceasul de dimineață.
Când vreun bolnav va fi în ceasul cel de pe urmă, gearahu (n.r. – infirmier) va pune împrejurul patului un paravan, pentru ca priveliștea morții, care este grozavă pentru tot omul și mai vârtos pentru cel ce pătimește, să nu aducă deznădăjduire în sufletul celor bolnavi.
Trupurile celor ce vor muri în spitalele din București se vor da la școala doctoricească și chirurgicală, afară numai dacă trupurile se vor cere de către rude, care vor fi atunci datoare a se însărcina cu cheltuielile îngropăciunii.”
Filantropie pe spinarea robilor
Îngrijirea bolnavilor și a spitalului se făcea la ospiciul Pantelimon cu robi țigani. Epitropia ospiciului avea totdeauna băgare de seamă ca să nu se înstrăineze din robii mănăstirii Pantelimon sau ai schiturilor dependente de dânsa.
Iată o circulară din 1839:
„Spre a lipsi pe viitorime orice împrejurări s-ar ivi asupra robilor țigani ai schiturilor ce ar putea pierde pe mulți cu însurători și măritări, Epitropia scrie cuvioșiei tale ca pe viitor să nu mai dai voie robilor să se mărite sau să se însoare cu alți robi sau slobozi până ce nu vei raporta Epitropiei, ca să dea dezlegare.”
