Foto: SZ Photo - Scherl / Wikipedia

De la izbucnirea războiului din Ucraina, mulți și-au exprimat public curiozitatea despre ce fac și ce cred rușii, cetățenii de rând ai statului invadator. Cum văd supușii Kremlinului această luptă fratricidă? De ce acceptă ei, fără să crâcnească, atacarea lipsită de temei a unei națiuni învecinate căreia Vladimir Putin îi refuză, cu avânt fascist, chiar dreptul la existență?

Câteva mii de ruși au ieșit în ultimele săptămâni la proteste de stradă. Și-au strigat acolo dezacordul față de deciziile președintelui lor. Regimul putinist a operat mii de arestări printre femei, copii sau bătrâni. Nu a scăpat nimeni. Mărturiile de la interogatoriile poliției sunt înfiorătoare.

Jurnalista unui post public de televiziune, Marina Ovsiannikova, a întrerupt principalul program de știri al stației intrând în platou, în direct, cu o pancartă pe care scria: Opriți războiul! În Rusia lui Vladimir Putin nu ai voie să folosești cuvântul război în legătură cu invazia armată din Ucraina. Rușilor li se permite să vorbească doar despre o “operațiune militară specială”.

Marina Ovsiannikova a devenit peste noapte eroul rușilor care sunt împotriva războiului. A devenit eroul tuturor celor care speră că o răsturnare a lui Vladimir Putin poate veni din interior. Dar câți astfel de ruși sunt? Și de ce prea puțini dintre ei își manifestă public dezacordul, opoziția?

După ce a fost reținută, amendată și eliberată, Marina Ovsiannikova a anunțat că mama ei e șocată de gestul de frondă, iar fiul cel mare (în vârstă de 17 ani) consideră că prin gestul ei a distrus familia. 

În tot acest timp sondajele interne arată că rușii sunt de acord cu acțiunile lui Vladimir Putin în Ucraina. E neclar însă ce anume percep acești cetățeni ca fiind propriu-zis “acțiunile” pe care le susțin. Propaganda mediatică pro-Kremlin era și înainte de invazie la cote amețitoare – dar după intervenția armată, Federația Rusă a devenit pur și simplu o lume paralelă.

Nimic din ceea ce un cetățean european ar considera că este informare decentă (inclusiv prin acces la surse alternative și rețele sociale) nu se mai aplică în cazul unui cetățean rus. Chiar puțina presă independentă care mai supraviețuiește la Moscova se referă la acest cetățean generic cu termenul de zombie. 

Rusia este o țară condusă de un regim de dictatură, dispus să strivească pe oricine îi stă în cale. Se poate protesta, se poate face opoziție publică într-un astfel de regim?

Europa s-a mai confruntat cu astfel de întrebări. Astăzi, Vladimir Putin nu doar că vorbește cu vorbele lui Adolf Hitler. Conduce și un regim care nu acceptă nici cea mai mică opoziție din partea populației, mai ales atunci când vine vorba de cauzele, mijloacele și scopurile unui război.

În Germania nazistă, cetățenilor li s-a spus că țara lor a fost obligată să intre în război, nu că l-a declanșat. Și cetățenii au crezut. Iar în Germania nazistă puteai să plătești cu viața dacă vorbeai despre război în termenii nepotriviți. 

Cum poate arăta rezistența / opoziția într-un astfel de regim? Pentru că sunt atâtea întrebări astăzi despre inacțiunile rușilor de rând, ne-am propus la Pixul cu mină să mergem înapoi în timp. Germania nazistă e un caz potrivit pentru a înțelege.

Am apelat la lucrarea monumentală scrisă de istoricul Peter Hoffmann, The History of the German Resistance 1933-1945, probabil cel mai important studiu realizat despre formele de rezistență din Al Treilea Reich. Am completat informațiile din volumul de aproape o mie de pagini cu date dintr-o lucrare mai sintetică, scrisă tot de Peter Hoffmann, German Resistance to Hitler.

La fel ca rușii astăzi, nemții considerau în anii 1930 că regimul nazist era unul cât se poate de legitim. Hitler era un lider popular, iar guvernarea sa era considerată un succes. La pachet cu aceste reușite venea însă și teama, sentimentul că poliția nazistă e omniprezentă. Susținerea totală de care se bucura Hitler nu era posibilă fără umbra permanentă a Gestapo-ului.

Toate aceste lucruri au făcut ca mișcarea de rezistență anti-nazistă din acea perioadă să nu câștige foarte mulți aderenți printre germani. Nu înseamnă însă că ea nu a existat. Înseamnă doar că nu a fost suficient de puternică încât să-l răstoarne pe Hitler. 

Prin arestări în masă, procese, condamnări, execuții (chiar și decapitări), regimul s-a asigurat că rezistența rămâne periferică.

Este exact ceea ce își dorește și Vladimir Putin. Iar Kremlinul are toate mijloacele la dispoziție să se asigure de asta.

Sub atacurile constante ale poliției

Rezistența a scăzut și a crescut în intensitate în funcție de perioade. În primele luni ale lui 1933 dezbaterea politică a continuat să existe. Câteva ziare și reviste au continuat să publice până când au fost închise. Partidele politice au dispărut treptat. Oamenii au înțeles apoi care e prețul libertății de exprimare – închisoarea sau lagărul. Opoziția verbală a fost practic amuțită. 

Următoarea etapă a rezistenței a fost faza subterană. 

(…) Au existat numeroase grupuri de opoziție – conservatoare,  socialiste, comuniste. Dacă prin grup înțelegem o adunare mai mare de doi oameni atunci erau aproximativ 1000 de grupuri socialiste și comuniste active în 1935 și 1936, potrivit statisticilor arestărilor făcute de poliție. Grupurile conservatoare erau peste 200.

Cele mai multe organizații subterane au fost distruse de poliția politică în primii ani ai dictaturii lui Hitler. Grupul Miles, de exemplu, a fost vizat de mai multe ori de acțiunile poliției și a devenit inactiv în 1938. 

Arestări în masă

Treptat, metodele Gestapo s-au îmbunătățit. Serviciul de informații și penetrarea organizațiilor de opoziție s-au dovedit eficiente. A urmat perioada arestărilor și proceselor în masă. De exemplu, 400 de social-democrați au fost puși sub acuzare; într-un alt caz 628 de sindicaliști.

În 1935 și 1936, 55 de membri ai organizației Neu Beginnen au fost arestați. Cei mai mulți au primit sentințe cu închisoarea, între doi și cinci ani. Până în 1939 aproape toți membrii grupului au fost condamnați la închisoare și eliberați în 1945.

Adevăr, libertate, lege, compasiune, dragoste și respect

Pe 16 aprilie 1935, poetul Ernst Wiechert a ținut un discurs împotriva guvernării în cadrul Universității din Munchen. A criticat atitudinea guvernului față de artă, s-a declarat împotriva formării poeților în tabere de pregătire, pe care le considera echivalentul morții spirituale și împotriva criticii de artă politizate.

A pledat pentru adevăr, libertate, lege, compasiune, dragoste și respect. Tineretul, spunea poetul, nu ar trebui redus la tăcerea când conștiința îi ordonă să vorbească, să se facă auzit.

Wiechert a fost dus direct în lagărul din Dachau.

Judecați și executați

Josef Romer, un veteran din Primul Război Mondial, organiza grupuri anti-naziste de fiecare dată când ieșea din arest. După ce a fost închis în lagărul din Dachau, din 1934 până în 1939, a continuat să organizeze grupuri de rezistență. Cele mai multe erau comuniste sau grupuri muncitorești. Dintre acestea cel mai important a fost Grupul Robby din Berlin. A fost organizat pentru spionaj pentru URSS și în iunie 1941 a devenit activ ca parte a organizației de război a armatei Sovietice. 

Ultima arestare a lui Romer a avut loc în 1942. Alte 150 de persoane au fost implicate în proces. El și alte 100 de persoane au fost executate. 

Aceste forme de rezistență erau impresionante, dar mult prea izolate pentru a fi eficiente.

Rezistența populară

Fenomenul unei rezistențe hotărâte, dar în mare măsură ineficiente, a fost alcătuit dintr-o varietate de forme de comportament, de la gesturi semi-publice la activități antiguvernamentale. E ceea ce am putea numi rezistență populară, numai că nu era populară din cauza numărului redus de astfel de acțiuni.

Opoziția se putea manifesta prin refuzul de a oferi salutul german (Heil Hitler). Mulți au plătit cu viața pentru acest refuz sau pentru remarci care insinuau că războiul nu merge în direcția bună. Refuzul de a contribui la colectarea de fonduri naziste era o altă formă de opoziție. 

Rezistența din partea grupurilor muncitorești s-a manifesta frecvent prin pliante antiguvernamentale. Această acțiune era considerată înaltă trădare și era pedepsită cu închisoarea sau moartea. În 1936, Gestapo a numărat 1.643.000 de pliante distribuite ilegal. 

(…) Opoziția populară care era izolată și ușor de controlat de forțele de securitate nu putea destabiliza dictatura. Actele curajoase ale opozanților abia deranjau uriașa mașinărie de război. 

Decapitați pentru tentativă de ucidere

Cum războiul nu putea fi oprit, opoziția a realizat că eliminarea dictatorului, adică uciderea lui, era o condiție esențială pentru orice tentativă de lovitură de stat. (…) Mai multe tentative de ucidere a lui Hitler au fost puse la cale înainte de 1943. 

În mai 1933 o investigație preliminară era în curs în legătură cu un atac planificat asupra cancelarului Reichului. Comuniștii din Königsberg conduși de un constructor de nave, Kurt Lutter, ar fi planificat un atac cu bombă asupra lui Hitler, care era așteptat pe 4 martie 1933 la o întâlnire electorală. Conspiratorii au ținut două întâlniri secrete în februarie, iar pe 3 martie poliția a intervenit. Cum nicio dovadă nu a fost găsită, spre finalul lui 1933 investigația ce-l viza pe Lutter a fost închisă. 

Pe 8 martie 1937 Helmut Hirsch, un student la arhitectură, a fost condamnat la moarte și decapitat pe 4 iunie. Era un evreu originar din Stuttgart. (…) Pe 20 decembrie Helmut Hirsch a mers la Stuttgart; trebuia să ducă explozibil la Nuremberg. Numele lui le era cunoscut celor din Gestapo (…) Unul dintre partenerii conspiratori fusese reținut. Acesta predase explozibilul și toate informațiile celor din Gestapo.   
 
În 1938 doi bărbați, Dopking și Kremin, ar fi încercat o acțiune similară. Pe 12 octombrie 1940 Karl Hoffmann, Erich Schulz, Wilhelm Tosch și Herman Chill au fost decapitați pentru pregătiri de trădare împotriva guvernului și crime care implică explozive.

Conspirația armatei

Când generalul von Witzleben împreună cu generalul Halder, șeful de stat major al armatei, au plănuit răsturnarea lui Hitler în septembrie 1938, cei mai mulți conspiratori nu credeau că succesul operațiunii stă în uciderea imediată a lui Hitler. Un număr mic însă, condus de locotenent – colonelul Oster și maiorul Heinz, au hotărât pe 20 septembrie să-l ucidă pe Hitler chiar și în lipsa unui acord din partea celorlalți conspiratori. 

S-a propus spre adoptare următorul plan: în timp ce Berlinul ar fi fost ocupat de trupele Armatei a III-a aflate sub conducerea lui Witzleben, Witzleben însuși împreună cu anumiți ofițeri ar fi mers la cancelaria Reichului și ar fi cerut demisia lui Hitler. Un alt grup de ofițeri sub conducerea maiorului Heinz i-ar fi însoțit în calitate de echipă de asalt, pentru a asigura intrarea în cancelarie și arestarea lui Hitler și a anturajului său. 

(…) Odată ce ajungeau la Hitler, Heinz și ofițerii lui intenționau să provoace un incident în care Hitler să fie împușcat. 

Conspirația a înghețat după Acordul de la Munich și consimțământul dat pentru ocuparea unui rest din Cehoslovacia (n.r. este vorba despre anexarea Regiunii Sudete); condițiile pentru o tentativă de asasinat sincronizată cu o lovitură de stat nu au mai existat. Marea victorie asupra Poloniei a contribuit și ea. După invazie niciun general nu a mai luat parte la vreun puci. 

Supunerea bisericii

Bisericile erau organizații cu o oarecare independență. Hitler le considera orientate ideologic și programate să acționeze într-un anume fel. Erau câteva sute de preoți/pastori naționaliști și pro-naziști în rândul bisericilor catolice, luterane și reformate. Preoțimea nu era înclinată să se opună politicilor guvernamentale decât dacă considera că acestea le restrâng considerabil activitatea. Au existat însă gesturi eroice din partea preoților, călugărițelor, episcopilor. 

Un exemplu în acest sens este pastorul Martin Niemoler. I-a provocat pe naziști și le-a cerut agenților Gestapo din parohia sa să stea jos și să noteze cu acuratețe fiecare cuvânt pe care l-a spus. A fost trimis în lagăr în 1937 și eliberat abia în 1945. 

La nivel de instituție însă, bisericile nu au reprezentat nicio amenințare la adresa regimului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.