Pe 15 iunie s-au împlinit 132 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu. Profităm de ocazie să ne întoarcem la cea mai cunoscută poveste de dragoste din literatura română: Mihai Eminescu – Veronica Micle.
Pentru acest articol am selectat fragmente din volumul Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondența inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle (scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea – ediție îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol-Illias), publicat la editura Polirom în anul 2000.
Poemele de amor ale poetului național al românilor sunt cunoscute, știm ce i-a inspirat muza (dispărută tragic și ea, tot în anul 1889). Dar el cum a fost iubit?
Ca să încercăm o schiță de răspuns am răsfoit (din nou) scrisorile de dragoste ale Veronicăi Micle către „Eminul ei iubit”. Ca de fiecare data vă recomandăm să nu vă mulțumiți cu pasajele selectate de noi și să citiți volumul integral.
SCRISOARE DIN 8 FEBRUARIE 1880 (IAȘI)
Mițicule iubit,
(…) Mițule, tare m-a rugat Hanrieta (n.r. – sora poetului) să te trimit ei la Botoșani de vei veni la Iași, nu știu dacă vei veni, ceea ce te rog însă să nu te duci numaidecât la Ipotești. Eu presupun că ea avea să-ți facă ție oarecare destăinuiri confidențiale.
Eu deși știam ceva de la tine m-am făcut însă că nu știu nimic, nici n-am încercat să devin curând confidenta inimii sale, deși aș fi putut, ea are așa un suflet expansiv și dorit de-a comunica cu cineva, însă nu am voit să abuzez de sinceritatea caracterului său și m-am făcut că nu știu nimic.
(…) Te dorește ca și mine să te vadă, ba, poate și mai mult decât mine, când vorbea de tine i se umpleau ochii de lacrimi și-mi spunea ce de mult ține la tine; îți spun drept păcat vei face de nu tei vei duce să o vezi; îmi pare că are așa multă nevoie de a fi aproape de tine, de-a vorbi cu tine.
Mițicule, Mițule, Miluță te sărut și te sărut și te pup și te îmbrățișez și te doresc și iar te doresc și iar te sărut și acum te sărut de mii de ori.
Veronica care nu poate fi supărată multă vreme pe răutăciosul ei Eminescu.
SCRISOARE DIN 12 MARTIE 1880 (IAȘI)
Mițule iubit și al meu scump și drăgălaș,
(…) Eminule, scrisoarea ta e foarte posomorâtă, mi-i da voie fără să te superi dacă te voi acuza pe tine oricât de rău ți-ar merge, tu vrei singur să ridici la nesfârșit piatra lui Sisif; tu puteai când ai fost la Iași să vorbești cu Pogor și să capeți ceva la Iași. Eu nu insist, Mițule, dintr-un sentiment de delicateță care-l am față de tine, ca să vii numaidecât la Iași, lucru pe care dacă ai ținea cât de puțin la mine ar trebui să-l faci – dar crezi că mă aranjează istoria asta? Trebuie să recunoști în fine că eu prefer să mi se impună decât să impun, de aceea las să vedem care o fi rezultatul.
Mițicule, uitam să-ți spun că mi-am luat un corset cu dantele albastre, ce vrei – iar m-am făcut cochetă ca acum două trei luni, ba încă și mai cochetă!
Eminescule, alaltăieri a fost la mine Mme Humpel, am vorbit de tine și de poezia ta, am spus că ai fost prin Iași, ea mi-a zis că și D. Maiorescu are a veni, mă voi duce să-l ascult.
Eminescul meu cheri, spune-mi răspunde numaidecât – e ordin împărătesc – mai iei tu medicamentoasele tale? Și cu aceasta am onoare de a te înștiința că mă așteaptă așternutul și mă duc să mă culc singură, singurică cu gândul la scumpul meu.
SCRISOARE DIN 15 MARTIE 1880 (IAȘI)
Miguel Eminescu de Ipotești,
Sunt veselă, însă pe tine supărată; totuși te voi întreba, aceasta în scop de-a primi o scrisoare de la tine, cum ai vroi să mă fotografiez, carte-visite sau Cabinet Portrait?
(…) Nu știu de ce nu mi-ai răspuns la scrisoarea trecută? Știi că nu-ți mai scriu de-acuma de fel, dacă vei relua vechiul tău obicei acela de-a nu scrie decât când îți toarnă, am să-ți spun o răutate ori o lasă pe altă dată.
Miguel, te pup și te rog ca să-mi scrii. Nu aș voi însă o scrisoare ca cea din 10 Mart., pare că eu sunt cauza multor suferinți ale tale, în caz de-ar fi așa, sacrifică-mă te rog ca să nu mai fii trist și ursuz.
Și iar te sărut,
Veronica.
SCRISOARE DIN 19/20 FEBRUARIE 1881 (IAȘI)
Domnul Eminescu,
Nu sunt în stare să-mi măsor nenorocirea pe care mi-a pricinuit-o cunoștința și relațiunea D-tale, rușinea, desprețul oamenilor (rând șters), desesperarea, toate, toate m-au cuprins astfel încât nici știu pe ce lume mă aflu. Pe D-ta să te calific – regret că ești sub orice critică – dacă prin o fericită întâmplare ai perde inteligența care-o ai, te las să judeci la ce valoare ar fi redusă persoana D-tale.
D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă numai când mă gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine pre-meditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe alte pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să-mi faci astfel încât să-mi vie nebuneală.
(…)
Rămâi dar cum ai fost în trecut și continuă tot cu atât succes fizic și moral viața de holtei de până acum, și să-ți dispară din cap acel nour care-ți îngreuia mintea și-ți încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte.
D-le Eminescu, niciun cuvânt n-ai la adresa mea, eu am fost atât de sinceră cu D-ta încât niciun cuvânt al meu n-a fost minciună.
Zdrobită de amar și desesperare încă odată te mai rog să-mi trimiți în plic toate scrisorile mele, eu imediat la rândul meu le voi trimite pe-a(le) dumitale,
V. Micle
SCRISOARE NEDATATĂ
Domnul Eminescu,
Să nu credeți că ați scăpat de mine, nu; întocmai așa cum eu nu am scăpat de Dta chiar după doi ani de absență, după cum nu am scăpat de Dta până nu V-ați îndeplinit scopul meschin și infernal de a mă face de râsul și desprețul lumei. Ce să fac, Domnul meu, dacă nu mă pot înălța până la Dumnezeeștile percepte ale lui Christ și a da cu pâne în acei care aruncă cu petre în mine.
Ca șacalul în pustiu am gemut și am suspinat singură asupra relelor pe care mi le-ai făcut Dta, și astăzi acele simțiri s-au prefăcut într-un singur gând cu o singură dorință: Dorul unei răsbunări tot atât de puternice și vindicative ca nenorocirea pe care mi-ați făcut-o D. Voastră în acord cu Mite Kremnitz.
(…) E trist că Dta vei fi victima încrederii ce ai avut în mine, vei purta însă consecvențele după cum am purtat eu consecvențele de mii de ori mai fatale ale încrederii ce am pus în Dta și cuvântul Dtale.
