A devenit marele truism al zilelor noastre: să consemnăm că aproape toate sunt așezate anapoda în instituțiile de stat românești, că suntem mai aproape de autoritarism decât de democrație, că discursul public e tot mai degradat și că vedem o falie tot mai mare căscându-se între cei care, neavând scrupule, conduc și cei care, avându-le, se lasă conduși.

E un maniheism care pansează psihoza noastră colectivă: guvernantul rău are puterea și mijloacele sale, dar până la urmă el tot va fi învins de poporul deocamdată subjugat, dar nutrind revoltă interioară.

⊕ Am văzut însă recent câteva cazuri publice în stare să facă țăndări tot acest discurs.

Justiția română a achitat 26 de interlopi din Țăndărei care trimiseseră la cerșit în Marea Britanie sute de copii. Intermediarii rețelei au fost condamnați în Anglia – dar capii ei s-au strecurat pe culoarele dreptății românești, obținând verdict blând, de nevinovăție, de la judecătorii noștri.

Palatele interlopilor și bolizii lor auto se văd de pe lună – dar societatea noastră democratică e chioară și nu poate instrumenta (pe cale juridică) adevărul în numele victimelor, sutele de minori împrăștiați pe străzile Regatului.

Mai mult de atât, statul acesta – format din oameni în carne și oase, cu profesii și vieți obișnuite – se dovedește prietenos cu rețelele de crimă organizată, dar complet ostil cu abuzații, pe care îi plimbă din hârtie în hârtie, fără nicio intenție reală de a-i scoate din cercul vicios al cerșetoriei.

Nu vorbim de politicieni sau miniștri sau parlamentari – vorbim de polițiști, asistenți sociali, funcționari de primărie, de oameni care ar trebui să asigure prin activitatea lor servirea interesului societății.

⊕ Colectivitățile noastre funcționează doar prin reprimarea celor slabi și încurajarea celor abuzivi. La mijloc, între cele două categorii, plutește o mare de indiferență.

Ați citit probabil despre cazul fetei de 13 ani care a rămas însărcinată după ce a fost abuzată de tatăl ei. Abuzul se petrecuse chiar sub ochii autorităților, pentru că familia în cauză stătea într-un centru rezidențial al Primăriei Târgoviște, gestionat de Direcția de Asistență Socială (DAS).

Am avut o discuție telefonică, zilele trecute, cu directoarea DAS – care ne-a spus (nici mai mult, nici mai puțin) că oamenii din structura pe care o conduce nu au văzut nimic, niciun semn de abuz, până să se confrunte – în prag de naștere – cu grozăvia.

Centrul are 30 de beneficiari și un personal format din 26 de persoane. Din 26 de posturi, 15 reprezintă personalul de specialitate – asistent medical, asistent social, psiholog. Ei lucrează cu toți beneficiarii din centru, inclusiv cu copiii, aproape zilnic.

» Psihologul este cel care are în atribuții evaluarea detaliată a beneficiarului. După evaluare întocmește un raport împreună cu responsabilul de caz.

» Asistentul social este cel care întocmește dosarul de intrare în centru, pe care apoi îl supune spre aprobare unei comisii constituite prin dispoziția primarului. Primarul s-a spălat imediat pe mâini de orice responsabilitate, declarând pentru Dela0.ro că el e cu investițiile, nu cu asistența socială.

» Asistentul medical, potrivit regulamentului de organizare și funcționare, are contact zilnic cu beneficiarii. Zilnic.

Familia a intrat în centrul rezidențial în noiembrie 2017. Cei din subordinea DAS Târgoviște au aflat de abuzul sexual în ianuarie 2019. Minora de 13 ani a născut în februarie 2019.

⊕ Vă dați seama de câte filtre a trecut, zi de zi, tatăl abuziv? Ușurința cu care oamenii din structura DAS Târgoviște spun că nu au sesizat nimic este înfricoșătoare.

Iar această ușurință vecină cu indiferența nu mai duce deloc discuția în zona guvernării care ne alungă din țară și ne împovărează existența. O duce doar în zona răului din noi înșine, pe care îl perpetuăm prin noi înșine.

Tot recent, am publicat în cadrul proiectului Să fie lumină un reportaj despre o femei din Huși, fost pedagog la seminarul teologic din localitate, care a încercat vreme de douăzeci de ani să tragă semnale de alarmă cu privire la abuzurile fizice, psihice și sexuale care se petreceau în unitatea de învățământ.

Au fost ani în care episcopia loculului a discreditat-o pe femeie, făcându-i printre localnici un portret de nebună ale cărei vorbe nu pot fi crezute. Iar localnicii i-au dat hulă, împotriva tuturor evidențelor: pentru ei, Didina era Nebuna.

Și uite că într-o vară s-a dovedit că Nebuna avea dreptate – și că toate memoriile trimise de-a lungul anilor fuseseră ignorate tocmai pentru că erau adevărate!

Cazurile Țăndărei, Târgoviște sau Huși dau mărturie despre o lume anapoda, cu reflexe profund greșite, o lume care se perpetuează prin ignoranță și indiferență, o lume care tinde natural să pună dreptatea în dreptul celui puternic, o lume care nu-i interesată de fapt de adevăr – ci, mai degrabă, de conservarea propriei poziții sociale și de păstrarea propriei imagini despre sine, una inerent imaculată în raport cu murdăria celor de sus.

Partidele sunt vinovate pentru multe din lucrurile așezate prost în România. Dar nicio politică nu poate fi vinovată pentru felul în care fiecare dintre noi alege să trăiască în colectiv. Prea mulți români, prea mult timp, au făcut-o cu ochii închiși și cu urechile astupate, crezând că se cruță pe sine de orice responsabilitate.

Sunt multe de schimbat la acoperișul societății noastre – dar parcă și mai multe la fundația ei. În definitiv, acoperișul n-ar exista fără temelie.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Oana Dan

Ce înseamnă să crești un copil
Pe etape, cu soluții pentru crizele tipice fiecărei vârste. AICI.

O carte
Eleganța ariciului, de Muriel Barbery, un volum despre ce înseamnă să trăiești, cum se strâng și te împresoară viața și moartea și cu ce rămâi din ani și ani de experiențe de tot felul. O găsiți AICI.

Un artist
De ascultat pe repeat și, mai ales, de văzut live. Vine des în România.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Dulapul care e de fapt o cușcă
Cei de la The New York Times au discutat cu mai mulți preoți catolici gay. E o discuție mai largă despre homosexualitate, abuz, despre semnul egal pus greșit între cele două, despre cum gestionează situația un preot care realizează că e gay într-un sistem care respinge ideea de homosexualitate și îi pedepsește pe cei declarați homosexuali. Asta în contextul în care un preot catolic practică abstinența indiferent de preferințele sexuale.

La Să fie lumină documentăm situații de abuz din sânul Bisericii Ortodoxe. Aceste abuzuri nu sunt comise doar de preoții homosexuali, ci și de preoții heterosexuali. Să asociezi abuzul doar cu homosexualitatea este fals.

Relatarea unei crime
La un an de la uciderea jurnalistului Jan Kuciak și a prietenei sale Martina Kusnirova, OCCRP pune pe hârtie toate detaliile acestui asasinat.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

O carte
Sălbaticul, de Guillermo Arriaga. Musai.

O altă carte
Balzac și Micuța Croitoreasă chineză, De Dai Sijie. Polirom.

Un spectacol de teatru
Oxygen, la Teatrelli. Pe un text splendid de Vîrîpaev și cu Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu într-o bună dispoziție poetică.

Un film documentar

Un alt film documentar

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

O poveste adevărată despre justiție, anticorupție și politică
Dacă nu știați mai nimic despre Brazilia, mișcarea anticorupție de acolo care a trimis după gratii un fost președinte și suma circumstanțelor care l-au adus în fruntea țării pe fostul ofițer Jair Bolsonaro (un om cu discurs și viziuni de extremă dreaptă), luați-vă o oră și jumătate pentru a citi eseul lui Perry Anderson din London Review of Books.

S-ar putea să găsiți câteva paralele interesante cu modelul românesc de anticorupție.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.