
Ucraina nu este o victimă nouă pe altarul geografiei. De-a lungul tulburatului secol XX, teritoriul acestei țări a stârnit ambiții de nestăvilit în mințile câtorva care au văzut în Ucraina doar un spațiu de influență și control. Geopolitica e dispusă să strivească orice pentru influență și control: mai ales viețile celor pe care îi vrea sub jug.
Nefericirea Ucrainei nu este nouă. Două dintre mințile diabolice ale istoriei politice de secol XX au căutat să se înstăpânească, prin arme sau prin foame, peste această țară pe care harta a hărăzit-o să stea la o răscruce.
La începutul anilor 1940, Germania nazistă a căutat spațiu vital pe teritoriul Ucrainei. Declanșând cel mai mare asalt armat din istorie, Adolf Hitler a adus pe Nipru execuțiile în masă, gropile comune, lagărele și Holocaustul.
Dar Ucraina nu era nici măcar atunci o victimă nouă pe altarul geografiei. Cu mai puțin de un deceniu înainte de invazia nazistă, țara fusese victima celui mai mare experiment genocidar petrecut în Europa începutului de secol XX. Înainte de Holocaust, Ucraina a avut Holodomorul.
Acest genocid orchestrat de Stalin a făcut la începutul anilor 1930 peste cinci milioane de victime în Ucraina. Holodomorul este Marea Foamete, o formă de exterminare prin înfometare care a avut ca scop, printre altele, lichidarea ideii ucrainene de națiune. Există istorici precum Timothy Snyder care argumentează că, pentru a contracara naționalismul ucrainean (manifestat inclusiv prin rezistența localnicilor la colectivizarea agricolă), Stalin a pus la cale planul de exterminare.
Înainte să cadă victimă unui război de rasă (cel pornit de Germania nazistă), Ucraina a fost în secolul trecut victima unui conflict de clasă (cel alimentat de Rusia sovietică). Iar astăzi Ucraina e din nou o victimă a geografiei: i se neagă dreptul la existență pentru că teritoriul său stârnește din nou în mințile câtorva ambiții nestăvilite de influență și control. Geopolitica în era lui Vladimir Putin nu e altfel decât în epoca lui Hitler sau Stalin: și acum ea strivește viețile celor pe care îi vede sub jug.
Atacurile țintite ale Federației Ruse asupra școlilor, spitalelor, cartierelor rezidențiale din Ucraina, adică asupra civililor ucraineni, l-au făcut pe președintele acestei țări nefericite de geografie să acuze Rusia de genocid. Volodimir Zelenski știe cum arată un asalt total asupra unei națiuni. Se poate uita nu doar la prezent, ci și în propriul trecut.
Astăzi, la Pixul cu mină, ne întoarcem și noi în urmă cu aproape un secol, pentru a vedea Rusia comițând genocid în Ucraina. În episodul trecut al rubricii noastre săptămânale am aflat cum a arătat războiul de exterminare adus de Germania nazistă pe Nipru. Acum coborâm și mai mult în timp, în anii 1932-1933, în mijlocul Marii Foamete orchestrate de Stalin.
O facem cu ajutorul lui Simon Starov – cel care, sub pseudonimul Miron Dolot, a scris Executați prin înfometare, una dintre foarte puținele mărturii scrise ale Holodomorului. Starov avea 16 ani în 1932. Cartea sa rămâne pentru totdeauna o radiografie a dezumanizării.
Ne-am mai folosit pentru documentarea acestui articol de mai multe scrisori descoperite în arhivele Vaticanului, dar și de alte memorii. Precum cele ale Anastasiei Lysyvet, care era în clasa a IV-a în anii 1932-1933. La doar zece ani a fost martora exterminării familiei sale. A văzut cum i-au murit rând pe rând tatăl, mama, fratele, sora.
Presiunea foamei
Trebuie să se țină seama de neiertătoarea presiune a foamei care poate determina o persoană să-și piardă pe de-a-ntregul mințile și să decadă la un stadiu absolut animalic. Aceasta li s-a întâmplat multor săteni de la noi. Cei mai rezistenți, care reușeau să trăiască cu foarte puțină mâncare sau fără mâncare o anumită perioadă, nu mai simțeau chinurile pe care foamea le producea la început. Aceștia fie intrau în comă, fie vietuiau într-o stare letargică, semicomatoasă.
Unii reacționau însă altfel. Parcă înnebuneau. Pierdeau orice urmă de compasiune, demnitate și moralitate. Li se părea că văd peste tot mâncare, lucruri pe care le puteau mușca și mesteca pentru a-și potoli durerile chinuitoare provocate de stomacul gol. Îi copleșeau pofte insuportabile. Erau gata să-și înfingă dinții în orice, chiar și în mâinile și brațele lor, sau în trupurile altora. (Executați prin înfometare, Miron Dolot)
Copii abandonați
Peste tot sunt oameni înfometați și cerșetori. Mamele își abandonează copiii pe marginea drumului. Să cumperi o bucată de pâine e o adevărată tortură peru că trebuie să treci printre rânduri de mame care țin în brațele lor rahitice copii care plâng.
(…) Țara este într-un haos total.Trenurile au întârzieri de șase, șapte sau chiar 15 ore. Accidentele sunt frecvente, dar este interzis să scrii despre ele la ziar.
(…) Săpunul și lemnul sunt de negăsit. Suferința și lipsurile sunt mai mari la sat decât la oraș. Trebuie să fii aici ca să înțelegi dezastrul. Chiar și astăzi în timp ce mă întorceam de la piață am văzut doi bărbați morți de foame pe care soldații i-au aruncat într-un cărucior, unul peste altul. (The Holy See and the Holodomor)
Lacrimi și sânge
Viața noastră e plină de lacrimi și sânge. Foametea este atât de prezentă încât oamenii mor pe drumuri, câte zece odată. Mulți s-au făcut mov de la foame. (…) Vânzarea de carne umană, mai ales cea de copii, a devenit ceva la ordinea zilei. Mamelor le este teamă să-și lase copiii pe stradă pentru a nu fi răpiți, uciși și mâncați.
Doar în Stavropol, într-o singură lună, 80 de copii au fost declarați dispăruți. O țară în dezvoltare a fost transformată într-un cimitir. Populația unor sate întregi a murit. Copiii, niște cadavre umblătoare, au fost strânși în mașini și deportați în regiuni necunoscute. Statul le-a luat oamenilor tot, lipsind populația de cele mai elementare lucruri. (The Holy See and the Holodomor)
Brigada de activiști
În anul 1932 trăiam deja foarte strâmtorat. Familia nu era mică, copiii cereau de mâncare, vacă nu era. Purcelul l-am tăiat înainte de Crăciun, slănina era subțire, numai șorici. Aveam câteva găini și puține cereale. Meiul a rodit și noi îl pisam în piuă pentru crupe. Atunci a venit brigada de activiști, ne-au luat meiul, chiar și cel gata pisat, pe care mama l-a ascuns.
Castraveții, varza și cartofii din beci nu au luat, ccum n-au luat, nu se știe de ce, nici ciupercile uscate, bostanii ș marmelada din pepeni.
Tata de atunci s-a făcut mai mic, slab, s-a cocoșat, a albit, au început să i se clatine dinții, iar buzele păreau negre de arse ce erau. (Amintiri despre anul ’33, Anastasia Lysyvet)v
Fără hrană, fără haine
O duceam cumplit de greu. Zile la rând nu aveam strop de pâine, cartofii ddi beci erau pe sfârșite, varza și castraveții din butoi se terminau și e, ca și sfecla, iar crupe sau făină de mult timp nu mai aveam.
Încălțămintea era ruptă. Cizme noi de mult nu mai aveam, ci doar niște încălțări scâlciate, pe care tata le-a cârpit de bine de rău toamna. Ciorapi nu aveam. Umblam cu pulpele goale, iar în încălțări băgam paie, ca să ne fie măcar puțin mai cald. Hainele și cămășile erau vechi, petic peste petic. (Amintiri despre anul ’33, Anastasia Lysyvet)
Leșuri pentru oameni și animale
La colhoz au început să piară caii, vacile, vițeii, mânjii, porcii. Oamenii flămânzi s-au apucat să mănânce mortăciuni, fierte, sau chiar crude. Mâncau și mureau, dar moartea aceea nu-i speria pe ceilalți flămânzi. Leșurile animalelor erau duse în afara satului și îngropate în cimitirul animalelor, iar noaptea oamenii și câinii le dezgropau…
Noi ne hrăneam cu frunze și buruiene; mortăciuni nu ne venea să mâncăm, dar nu pentru că ne-ar fi fost frică de moarte. Noi am încetat să ne temem de moarte. Frică ne era doar de foamete. Pur și simplu voiam să mâncăm. Atât. Am început să pierdem unele trăsături omenești, devenind doar niște ființe flămânde. (Amintiri despre anul ’33, Anastasia Lysyvet)
Cei pe care pământul i-a născut țărani
Mama zăcea liniștită și rece. Mâna era tot pe pernă, aceeași mână, care m-a îmbrățișat toată noaptea. Mâna moartă a mamei. Mama era liniștită. Ochi-i era închiși, iar câteva șuvițe de păr scăpau de sub basma. Pieptănul cu care-și prindea părul căzuse pe pernă. Mama era rece, buzele îi erau albe, iar fața și mâinile galbene. Plângeam și țipam fără să știm ce să facem.
Vecinii au auzit țipetele noastre și, peste puțin timp, toți de pe uliță au aflat că a murit. Oamenii șușoteau, oftau, unii plângeau, iar alții-și făceau cruce speriați, deoarece fiecare se gândea la sine, la moartea care-i păștea, se gândeau cum să facă să apuce noua recoltă.
(…) Din cei care mureau de foame era mult prea mulți. La cimitir nici nu-i îngropau pe toți așa cum trebuie. Câinii târau prin cimitir ba mâini, ba picioare. Erau acolo și corpuri de copii… Conducerea colhozului nu făcea nimic, sau, poate, nici ea nu mai putea să salveze copiiii, idiferent ai cui erau. Doar erau copiii sătenilor, pe care însuși pământul i-a născut țărani…(Amintiri despre anul ’33, Anastasia Lysyvet)
Ucisă pentru două fire de usturoi
Aveam 11 ani, Halka avea 9 ani, iar Mykola 7. Dintre noi trei, Halka suporta foamea cel mai greu. Nu mult după moartea mamei a survenit o întâmplare, care a grăbit moartea surioarei mele. Halka a plecat de acasă fără să-mi spună niciun cuvânt. A plecat traversând grădinița și livada lui Lovușka Hnat. În grădina acestuia era usturoi foarte frumos. Halka, văzând că nu este nimeni prin preajmă, a smuls două fire de usturoi.
Le ducea în mână, ba începuse să și muște din frunzele verzi. În timpul acesta, pe prag a apărut Hnat, s-a repezit și a prins-o. Ea a încercat să scape, a aruncat usturoiul, dar el o bătea peste față, peste spate, peste cap. Halka a început să țipe. Am auzit țipetele, am ieșit din casă și am înlemnit. Iar Hnat a dus-o lângă fântână și a început să o lovească cu capul de ghizdele.
După întâmplarea aceea, Halka n-a mai mers nicăieri, iar picioarele i s-au umflat. (…) Din gura ei curgea o salvă galbenă, iar pe corpul ei mișunau păduchii.
(…) Eu am stat multă vreme lângă Halka moartă. Stăteam și o priveam. (Amintiri despre anul ’33, Anastasia Lysyvet)
Moartea unui sat
Spre sfârșitul lui martie, foametea ne lovi în plin. Viața sătenilor se degradase la maximum, devenind o luptă aproape animalică pentru supraviețuirea celui mai adaptat.
Satul încetase a mai exista ca o comunitate închegată. Locuitorii care reușiseră să rămână în viață se închideau între pereții caselor lor. Fiecare casă deveni o entitate în sine. Toate ușile erau zăvorâte și blocate împotriva posibililor intruși.
(…) Unii dintre cei care mai aveau putere continuau să caute mâncare, dar într-un mod cât mai discret cu putință, în liniște și pe ascuns, de parcă s-ar fi simțit vinovați că mai erau în viață.
Ce puteau să găsească sub zăpadă? Pe ulițe, pe câmpuri, în grădini și livezi, la râul înghețat, pretutindeni zăceau trupurile înghețate ale sătenilor flămânzi. Cadavrele lor deveniră monumente pietrificate, perfect păstrate de zăpadă și îngheț. (Executați prin înfometare, Miron Dolot)
Lipsa igienei
În Ucraina, primăvara lui 1933 a fost neobișnuit de rece. În 1933, la mijlocul lui aprilie, se putea vedea încă zăpadă peste tot.
Foametea din satul nostru ajunsese acum într-un punct în care moartea ar f fost o ușurare. Pe măsură ce zăpada se topea încet, încet, apăreau pretutindeni cadavre. de oameni. Când vremea se încălzi, ele începură să se dezghețe și să se descompună. Duhoarea ne îmbolnăvea, iar noi n-aveam ce face. Morții de pe câmpuri și din pădure căzură pradă animalelor sălbatice. Cei din case deveniră prada nenumăraților șobolani.
(…) Un alt semn al morții aproape iminente din cauza inanitiei era prezența păduchilor, a acelor insecte parazite mici, plate, fără aripii, care-i însoțeau necontenit pe cei nenorociți și săraci. Sătenii înfometați nu mai puteau să se îngrijească de igiena proprie și nici nu mai aveau puterea să-și aducă apă, darămite s-o încălzească ca să se îmbăieze ori să-și spele hainele și așternuturile. (Executați prin înfometare, Miron Dolot)
Când statul ia tot
Mai aveam vaca. Acest fapt ne asigură șanse mai mari de supraviețuire. Ea avea să ne dea în curând lapte, căci urma să fete pe la începutul lui mai. Consideram că vaca ne salvase și o tratam ca atare. De la începutul iernii, o țineam în cealaltă jumătate a casei noastre și o îngrijeam cât de bine puteam.
Într-o zi de aprilie însă, speranțele noastre se năruiră. Veni un aviz potrivit căruia, în 24 de ore, trebuia să dăm statului circa 125 de kilograme de carne sub formă de animale vii. Prin urmare, trebuia să renunțăm la vaca noastră. N-am plâns niciodată atât de mult cât am plâns în ziua aceea. Parcă ne pierdeam viața, lucru care, de fapt nu era departe de adevăr. (Executați prin înfometare, Miron Dolot)
Așa se întreține războiul ‘ cum ar fi să povestiți despre crearea în Donetsk a cimitirului ,,Aleea Îngerilor ” .
@Lian: a atacat Ucraina pe rusi si nu stim noi? Nu vezi ca rusii ii ataca chiar pe cei pe care pretind ca ii elibereaza? Chiar crezi ca tot mapamondul spune minciuni dar Putin spune adevarul?