Când spunem tranziție ne gândim imediat la deceniile care au urmat Revoluției din 1989. Pe ele le-am traversat și le-am văzut fiecare dintre noi. Dar românii au mai avut epoci de tranziție de-a lungul istoriei. Poate că cea mai importantă a fost perioada cuprinsă între 1830 și 1860.
A fost o epocă în care vechiul fanariot se lupta cu noul apusean – la nivel de veșminte, obiceiuri, idei, limbă. Tot ceremonialul de până atunci al relațiilor sociale se afla în ruină, iar societatea întreagă devenise un șantier pestriț.
Tranziția monumentală traversată de români la mijlocul secolului XIX a însemnat imitație, respingere și adaptare, procese care au produs la tot pasul contraste și discordanțe, iar prin ele un acut sentiment al mutației.
Doar o scriitură a la Caragiale ar fi putut descrie cu adevărat o astfel de perioadă. Și o astfel de scriitură e de găsit la Ștefan Cazimir. Critic și istoric literar, Cazimir chiar și-a dat doctoratul în Caragiale și a publicat de-a lungul carierei sale mai multe cărți despre opera sa.
Numai un admirator al lui Nenea Iancu putea să înființeze în 1990 un partid cu nume inspirat din O scrisoare pierdută: Partidul Liber Schimbist.
În 1986, Ștefan Cazimir a publicat Alfabetul de tranziție, un eseu cu zvâc despre cum au urcat românii în acceleratul istoriei acum 190 de ani. Am parcurs aceste pagini ca să avem ce să vă povestim la Pixul cu mină. Dar nu vă mulțumiți cu pasajele selectate: căutați și cumpărați cartea lui Cazimir, ca să vă lămuriți deplin de ce sunt românii astfel.
Parisul și Imperiul Otoman în aceeași trăsură
Iată-l pe finlandezul Gustav Adolf Ramsay, locotenent-colonel în armata rusă, participant la campania din 1828-1829, transcriindu-și în jurnal primele impresii asupra Iașilor.
Contrastele sunt stranii. Într-o trăsură de Viena, nouă și arătoasă, șade o doamnă tânără, îmbrăcată după ultima modă a Parisului. Tenul și trăsăturile feței îți arată totuși că nu e vorba de o franțuzoaică. Lângă doamna cea elegantă se află soțul ei, boier cu barbă și cu mustăți, purtând o giubea largă, iar pe cap un ișlic monumental.
Cum se poate duce pe creștet o asemenea povară?, se minunează oaspetele nordic. Răspunsul îl va obține ceva mai târziu, intrând într-o prăvălie cu ișlice: greutatea lor nu e proporțională cu mărimea!
Babilonul României
În septembrie 1837 descindea în București Ion Codru Drăgușanu: „Iacă-mă în Babilonul României”. O vie întipărire îi produc varietatea și policromia costumelor: „giubeaua turcă, ișlicul armenesc, apoi ceacșirii scarlatini rivalizează cu dulama circaziană, atila maghiară și fracul germano-franc. Tot așa e cu încălțămintea: cizme roșii, meși galbeni și cipici negri europeni”.
Cu două luni mai devreme, poposise scurt timp în același oraș contele Anatol Demidov. Imaginea lui asupra preumblării de la Șosea seamănă mult cu aceea a Iașilor în viziunea lui Ramsay: „șirul trăsurilor este lung și înghesuit pe drum și afli aici în orice seară toată elita acestei națiuni împestrițate, care își schimbă astăzi moravurile odată cu costumele.”
Și pentru colonelul francez Eugene Poujade, care sosește la noi în 1849, capitala Valahiei este un oraș al contrastelor: „Viața orientală, care se duce, și cea europeană, care îi ia locul, se ating între ele la tot pasul, succedându-se ca într-o panoramă”.
Elegante și fashionable
Imitația, ca multe altele, este o boală a copilăriei. Aceste boli sunt rareori mortale, în chip obișnuit ele au efecte benefice: întăresc și imunizează organismul, contribuind la maturizarea lui.
În deceniile 4-6 ale secolului XIX, procesul mimetic atinge toate sferele existenței, iar faptul apare absolut firesc după încheierea păcii de la Adrianopol, deschizătoarea unei ere de extindere nemaicunoscută a contactelor noastre cu Apusul.
Modelul adoptat e, prin excelență, cel galic. La Iași și la București, limba franceză este vorbită ca la Bruxelles, „aș îndrăzni să spun mai bine chiar decât la Bruxelles”, după opinia lui Saint-Marc Girardin. (…) Proza timpului semnalează în treacăt și fenomene de anglomanie. A. Russo evocă, în peisajul ieșean de la 1840, prezența unor doamne „elegante și fashionable”.
O imagine a aceleiași tendințe apare în amintirile lui Radu Rosetti. Sub influența guvernantei engleze a unei surori mai mici, cucoana Anica Lățeasca din Iași își cumpără trăsură și hamuri din Anglia, își îmbracă surugiii în livrele de poștalioni englezi și o pune pe guvernantă să-i învețe câteva expresii în limba lui Shakespeare, cum ar fi: oprește, pornește, la stânga, la dreapta.
Dar surugiii uitau uneori consemnul și o dădeau pe moldovenește, pricinuind astfel furia cucoanei care se scula în picioare în trăsură și-i rechema sever la ordine: „Vorbește englezește, cioară!”
La început a fost dansul
Îmi vine să cred, după consultarea unui număr apreciabil de surse, că primele semne ale înnoirii s-au manifestat la noi în domeniul dansului. În 1812, la curtea lui Caragea nu se purtau costume occidentale, dar se dansau contradansul englez, cadrilul francez, valsul german și mazurca poloneză, toate în sunetele unei muzici ungurești.
Dansurile europene ar fi fost învățate de la ruși, în timpul ultimei lor ocupații (1806-1812). La un bal oferit de Grigore Ghica-vodă în 1824, diplomatul danez Clausewitz remarca la rândul lui sincronizarea coregrafiei cu Occidentul, în intens contrast cu bărbile lungi ale boierilor și mai ales cu caftanele lor, neasemuit de incomode la joc.
Din Topografia Țării Românești a doctorului Constantin Caraș, tipărită postum în 1830, aflăm că unii tineri, spre a gusta nestingheriți plăcerile dansului, îmbrăcau în acest scop haine mai fine și mai ușoare. Așadar, la început a fost dansul!
Bărbile celor cu rang
În sânul vechiului regim, spațiul de manifestare a modei prin imitație era anulat de normele stricte ale ceremonialului. Ce boier de starea a doua ar fi cutezat să-și lase barba să crească în voie, într-o vreme în care portul ei era apanajul celor de starea întâi, de la agă și spătar în sus?
„În ziua când cineva îmbrăca caftan de boier mare, era trimis acasă cu alai, călare pe cal domnesc. Acolo îl aștepta berber-bașa al curții, care-l rădea, însemnând cu briciul pe unde să lase să-i crească barba.” (I. Ghica)
În 1831, când Obșteasca Adunare a Moldovei urma să dezbată Regulamentul Organic, iar un tânăr ofițer controla în pragul sălii documentele participanților, logofătul Teodor Balș, ridicându-și cu o mână barba albă ce-i trecea de brâu, a exclamat: „Iaca biletul de intrare!”
Sugestii vestimentare
Mersul înnoirii rămâne grevat de reticențe, un motiv major fiind situația țărilor române, cu precarul lor echilibru între Țarigrad și țar. În ochii bănuitori ai guvernului turcesc, aspectul vestimentar nu e lipsit de însemnătate, iar adoptarea costumului occidental pare o inovație la fel de periculoasă ca și schimbarea ideilor politice.
Boierii care îmbrăcaseră fracul în timpul ocupației ruse au fost ulterior nevoiți, odată cu restabilirea autorității otomane, să reia anteriul și calpacul.
La 8 iulie 1829, la mitropolia din București se celebra capitularea Silistrei, episod însemnat al noului război ruso-turc. După ceremonie, marii boieri ai Țării Românești, veniți să-l felicite pe guvernatorul Jeltuhin, vor primi din partea acestuia neașteptate sugestii privind ținuta lor exterioară: să îmbrace haine europene și să-și lepede bărbile.
În luna octombrie a aceluiași an, strașnicul Jeltuhin va muri de ciumă, lipsind procesul modernizării de zelosul său aport. Dar lucrurile porniseră pe făgașul cel nou, iar cursul lor va deveni ireversibil.
Transformarea
Revăzându-se după un interval de timp neglijabil, doi inși riscau să nu se mai recunoască. Ne putem lesne imagina o asemenea scenă, putem chiar s-o trăim noi înșine cu ajutorul a patru portrete.
În rândul de sus îi vedem pe spătarul Alexandru Ghica și pe marele vornic Mihail Sturza. În cel de jos, pe primii domni regulamentari instalați la 1834: Alexandru Ghica și Mihail Sturza. Comentariile sunt de prisos.
Moda la clasa de mijloc
Nu mai puțin expresivă, foarte de timpuriu, pentru încrucișarea de mode divergente ni se înfățișează îmbrăcămintea feminină. Elegantele timpului pozează pictorilor în rochii empire, cu talia strâmtă și înaltă, fără a renunța însă la giuvaierele orientale și la bogatele șaluri de cașmir.
Termenul de hibrid apare de neînlocuit și în cazul destul de frecvent al dezacordului între ținută și împrejurare. Doamnele care asistau în 1824 la primirea de către Grigore Ghica a consilierului danez Clausewitz arborau toalete de bal – măcar că era zece dimineața.
Cu treizeci de ani mai târziu, asemenea inadecvări înduioșătoare nu dispăruseră cu totul. La Focșani, în 1856, căpitanul austriac Salomon de Friedberg vedea pe stradă femei tinere târându-și prin praf rochiile grele de catifea, în vreme ce la serate veneau în superbe robes de chambre și încălțate cu papuci.
În răstimpul a trei decenii, privilegiul de a îmbrăca rochii de bal înainte de amiază, rezervat doamnelor de la curte, trecuse la cele din clasa de mijloc.
Pretențiile aristocratice, în pericol
Să fi însemnat părăsirea veșmântului boieresc și lichidarea mentalității aristocratice? Un paradox al evoluției e că imprimă uneori declinului aparențele vitalității renăscute.
Niciodată pretențiile aristocratice nu s-au manifestat la noi mai puternic decât în prima jumătate a secolului XIX, când temeiul lor juridic se măcina rapid și ireversibil.
Cercetând arhivele facultății de drept din Paris, Pompiliu Eliade n-a izbutit câteva zile să dea de urma studenților români. Până l-a urmă i-a găsit pe toți reuniți solidar sub inițiala D: de Racovitza, de Golesco, de Philippesco, de Manega.
Timpul egalității bate la ușă, dar nu toți sunt bucuroși să i-o deschidă. Dorința afirmării privilegiilor de rang îmbracă adesea forme hilare, cum ar fi disputele izbucnite prin biserici pentru primirea cu întâietate a mirului.
(…) A rămas de pomină reacția violentă a Mariței Bibescu atunci când, în timpul unei recepții la curte, soția unui consul s-a așezat din greșeală pe canapeaua rezervată perechii domnești. Incidentul a căpătat o nedorită culoare politică, neputând fi aplanat decât prin concesii reciproce.
Între cucoană și madamă
Devalorizarea progresivă a unor semne vestimentare e însoțită de un fenomen identic în domeniul limbii, în sfera terminologiei de reverență.
Cuvinte ca jupân, chir, cocon, ilustrând odinioară personalitățile cele mai marcante ale societății, au scăpătat până la clasele cele mai de rând, devenind din înalte titluri de noblețe niște formule banale, de cele mai multe ori luate în bătaie de joc.
Un interesant raport de concurență se instituie, în terminologia feminină, între cucoană și madamă. Cel de-al doilea este folosit inițial pentru personalul casnic de origine străină (guvernante, menajere etc.). Despre o pictoriță franceză venită în vizită, în 1857, la o familie boierească din Moldova, servitoarea atașată ei socotește cu dispreț că e madamă, și nu cuconiță, pentru că tânăra n-a bătut-o niciodată!
Moda lingvistică
Încă din 1832, Heliade înfățișa starea limbii române prin intermediul unei alegorii vestimentare:
„Fel de fel de croitori aleargă acum să o îmbrace, unii cu haine pestrițe, unii cu haine mai largi, și alții zic ca hainele cu care se află și nu-i ajung a se acoperi să le taie în bucăți și să le coasă ca să-i ajungă! Unde sunt aceia care să-i lase ce este al său și să-i potrivească pe al ei trup din magazia cea mare și bogată a maicii sale?”
(…) Într-o vreme în care tinerii încep să practice un limbaj nou, iar vârstnicii îl păstrează pe cel vechi, dacă exponenții celor două atitudini nu ar trăi unii lângă alții, divergența lor ar genera până la urmă două limbi total diferite. Viața însă obligându-i să coexiste, nevoia de a păstra o punte a înțelegerii duce la ivirea unei limbi de tranziție.
(…) Iată lectura corespondenței lui Kogălniceanu cu tatăl său, pe care îl sfătuiește să scrie deasupra răvașelor „poste restante, adecă poștă șezătoare, căci atunci răvașul rămâne la poștă până când voi veni ca să-l iau”. Îl informează că a trecut „fluviul (apa) Nistru pe un pod umblătoriu”, că a poposit la Lemberg, „târg prea frumos, a căruia populație (numărul lăcuitorilor) poate să suie la 35 de mii de suflete”, că la Viena a vizitat „arsenalul, adecă armăria”.
Câte puțin pentru fiecare
„Șî la scrisoare (românii) fac deosebire, scriind unii cu slovele cele vechi rumânești, alții cu slove latinești, și alții prefăcându-le în chipul slovelor rusești, iar cei mai mulți fac o amestecătură din toate”, scria Iordache Golescu în 1840.
Metamorfozele scrierii românești în epoca înlocuirii treptate a alfabetului chirilic prin cel latin alcătuiesc o veritabilă saga, până în prezent cunoscută destul de vag. E o istorie pasionantă, cu multe episoade, cu dese schimbări de personaje, cu nerv epic susținut și coerent.
(…) Să privim împreună foaia de titlu a cărții lui Iordache Golescu, Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești, apărută la București în 1840. Textul are 12 rânduri.
Foaia este imprimată cu nu mai puțin de patru alfabete: chirilic vechi (rândurile 3 și 7), chirilic modern (rândul 6), alfabet de tranziție (rândurile 1, 2, 5, 8, 9, 10) alfabet latin (r. 4 și 11).
Tipograful pare să se fi condus după principiul să dai fiecăruia ce e al său, oferind fiecărui cititor al cărții un crâmpei de titlu în alfabetul agreat de el! Pagina de carte constituie un record, dar nu o excepție. În deceniile 4-6 al secolului XIX, procedeul secvențelor alografe este absolut curent.
Aspectul de ansamblu devine extrem de sugestiv: e ca o livadă la începutul primăverii, în care unii pomi au cutezat să înflorească mai devreme, vestind sosirea noului anotimp.
