La finalul lunii iunie se împlinesc 80 de ani de la pogromul de la Iași (27-30 iunie 1941), în care au fost uciși peste 13.000 de evrei români. O parte dintre ei au fost executați în curtea chesturii din oraș, alții au fost înghesuiți în bou-vagoane și plimbați pe calea ferată, către nicăieri, până când au murit sufocați.
Violențele antisemite de la Iași din vara anului 1941 i-au șocat până și pe aliații naziști ai regimului Ion Antonescu, care nu mai văzuseră execuții de masă realizate la vedere, în mijlocul orașelor. Nimeni în Iași nu se mai deranja să ascundă genocidul de restul populației.
Acest episod criminal din istoria recentă a României abia e prezent în manualele de istorie pentru liceu. Am avut după Revoluție politicieni care fie au negat cu totul pogromul, fie l-au pus pe seama naziștilor. Avem încă sutane care, an de an, îl comemorează pe mareșalul Ion Antonescu, într-o atmosferă care nu presupune creștinească pomenire (argumentul folosit de structurile BOR pentru a se apăra), ci discursuri laudative la adresa unui criminal de război.
La Pixul cu mină ne-am propus să prezentăm personaje și fapte uitate sau mai puțin știute. Ne-am propus să ne (re)amintim, să nu uităm.
Neuitarea înseamnă astăzi să ne uităm la (o parte din) presa românească din anii 1939, 1940 și 1941, pentru a înțelege mai bine contextul public care a făcut posibil pogromul de la Iași (și, mai departe, Holocaustul din România).
Dușmanul care trebuie eliminat
Presa noastră radicalizată a contribuit din plin la construirea imaginii evreului român: un dușman de moarte care trebuia eliminat, un pericol la adresa identității, purității și siguranței celorlalți cetățeni. În construirea acestei imagini jurnaliștii și publiciștii au făcut apel la mituri și prejudecăți.
CHEMAREA VREMII, 3 OCTOMBRIE 1940
La noi jidanii apasă grumazul Țărei, nu numai prin enormul număr de peste două milioane, dar și prin organizațiile în care poporul lui Israel este încadrat, instruit și trimes la asaltul ființei noastre naționale.
(…) O luptă tenace și susținută ani de zile va trebui să fie purtată, deoarece interzicerea funcționăriei organizațiilor jidovești va aduce cu preciziune camuflarea lor, și coborârea cu încă un etaj în subterana societăților secrete.
Soldați de veghe la observator, noi ne facem datoria, semnalând primejdia.
SFARMĂ PIATRĂ, 11 AUGUST 1940
A venit timpul să-și închidă gurile cât mai curând și mai ermetic posibil. Destul cu desmățul acesta. Pentrucă dacă jidanii ne sunt dușmani pe față și măsurile care se iau împotriva lor sunt clare și imperioase, apoi rigorile acestei renașteri vor trebui să se facă mult mai pronunțat resimțite de românii jidăniți – cozile de topor – pentrucă aceștia trăind în mijlocul nostru lovesc pela spate, sabotând orice inițiativă de epurație.
CUVÂNTUL, 19 NOIEMBRIE 1940
Lipsa mândriei și egoismului național de rasă și sânge, la un neam, e semnul morții și dispariției acelui neam din istorie. Când tradiția de sânge dispare sau slăbește, când pământul și bunurile Patriei sunt împărțite cu străinii, când porțile nației se deschid tuturor veneticilor, patrimoniul biologic și spiritual al neamului care se dedă la asemenea păcate și blesteme, să fie călcat în picioare de alte neamuri.
Curățirea profesională
Genocidul nu este doar actul propriu-zis de a ucide. Este o mașinărie socială complexă, un proces cu mai multe etape. În cazul Holocaustului din România una dintre aceste etape poartă numele de românizare.
Ce presupunea românizarea? Eliminarea evreilor din pozițiile pe care le ocupau și înlocuirea lor cu români. Acest proces s-a realizat printr-o serie de decrete care-i eliminau practic pe etnicii evrei din viața publică.
Un astfel de exemplu este decretul lege pentru românizarea personalului din întreprinderi, din 16 noiembrie 1940. Potrivit acestuia, întreprinderile, asociațiile, fundațiile erau obligate să concedieze toți evreii până pe 31 decembrie 1941. Cele care nu se supuneau erau preluate în exploatare de stat.
Acestui decret i-au urmat altele care priveau statutul militar al evreilor, rechiziționarea medicilor, farmaciștilor, veterinarilor, inginerilor și arhitecților evrei, trecerea proprietăților urbane evreiești în patrimoniul statului.
PORUNCA VREMII, 10 IANUARIE 1941
Au fost numiți la Societatea Mărășești din București, în locul evreilor mai jos notați, următorii:
D. Sdrula Alexandru, în locul evreului Elephant Oscar
D. Mușu Mihai, în locul evreului Politzer
D. Lega Anton, în locul evreului Lobel Isac
D-ra. Viorica Petrescu în locul evreicei Braunstein Laura
PORUNCA VREMII, 18 MAI 1941
Români și Românce, boicotați prăvăliile jidovești! Nu lăsați sub nicio formă banul vostru în mâinile jidanilor! Urmăriți în fiecare Sâmbătă lista magazinelor pe care vi le indicăm. pe branșe, și nu cumpărați decât de la creștini.
SFARMĂ PIATRĂ, 10 IULIE 1941
Așa dar, din douăzeci de firme de laboratoare și depozite farmaceutice, 17 sunt pline de jidani, cari constituie un Ghettou farmaceutic, speculând sănătatea publică, așa cum le place. (…) În aceste grave clipe de redeșteptare națională, când patriotismul nu mai este o formulă, ci un imperativ categoric, când baza naționalismului adevărat se va cimenta, în prezența și sub conducerea d-lui General Ion Antonescu, nu mai pot exista jumătăți de măsură, admițând compromisuri. Va trebui să se termine odată cu acel camuflaj al firmelor, în care tot jidanii speculează și profită, iar românii sunt sau speculați sau cozi de topor.
(…) Vrem românizare! Vrem ca Ministerul Sănătății să oblige Instituțiile farmaceutice să aibe procentul cerut de lege, de români și să le cumpere dacă este nevoie, pentrucă numa așa putem scăpa de valul de lăcuste care ne-au supt economia românească în ramurile ei.
(…) La spitale românești avem nevoe de laboratoare și depozite farmaceutice românești. Cât mai urgent posibil și cât mai radicale măsuri de reprimare a sabotării românești.
Apel la exterminare
După celebrul „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”, publicațiile centrale, agresive ca ton și până atunci, au trecut la apeluri clare de exterminare a populației evreiești.
După 1941, dincolo de pogromuri precum cele de la Iași sau Odesa, au existat multiple execuții care aveau loc pe măsură ce Armata Româna reocupa Basarabia și Bucovina. Alți evrei au murit în timpul deportărilor în Transnistria. Cei care au supraviețuit drumului au murit de boli și foame în Transnistria.
Înainte însă de toate acestea a fost pogromul de la București, din ianuarie 1941.
AXA, 23 IANUARIE 1941
Camarazi ofițeri și ostași, puterile întunecate ale francmasoneriei și banului iudaic lucrează mai departe pentru nimicirea neamului românesc. Au reușit să introducă în Guvernul Național Legionar înșelând pe Domnul General Ion Antonescu, oameni de-ai lor, care încearcă să sape prăpastia între Armată și Legiune. Oare nu luptăm împreună pentru consolidarea Patriei Noastre?
Dacă e vorba de tras cu arma, să nu facem țintă unii din alții; avem știți bine, în cine trage. Din neînțelegerea de acum tot jidanii și francmasonii profită.
PORUNCA VREMII, 2 IULIE 1941
La Iași au fost executați 500 de iudeo comunisti care trăseseră focuri de armă din casă asupra soldaților germani și români. Toate încercările ce se vor mai face de a turbura liniștea și ordinea, vor fi reprimate pe loc, fără cruțare.
PORUNCA VREMII, 28 IUNIE 1941
Generalul Antonescu, Conducătorul Statului, a hotărât ca toți evreii care locuiesc în comunele rurale din Moldova să fie îndepărtați. Același regim se va aplica și altor ținuturi.
PORUNCA VREMII, 29 OCTOMBRIE 1941
Lumea românească a început să se smulgă din letargie. Deaceea decizia istorică a Mareșalului, de a demarca precis hotarele spirituale dintre noi și ei a întâmpinat pretutindeni efluviile mari ale simpatiei și recunoștinței naționale.
Se prăbușesc barăci care se chemau palate și cad idoli cari se ridicaseră prin alții. Puterea noastră de primenire și de debarasare de ființele parazitare care au trăit atâta vreme pe trupul acestei nații crește acum în toate proporțiile ei adevărate.
Se duc jidanii. Se duc spre Bug. Încep să se înfiripeze ghettourile unui veac nou, veacu al douăzecilea.
PORUNCA VREMII, 23 OCTOMBRIE 1941
Evreimea de aici este evreimea rusească, așa cum o cunoaștem din vechile descripții: putredă, bolnavă, promiscuă, murdară, cu ochii turburi și buzele vinete, purtând în priviri taina unui straniu și absurd mesianism ebraic.
(…) E mare durerea evreimii din Odesa? Politica nu cunoaște reticențe. Această evreime a furnizat marxismului rusesc dinamismul revoluționar și tot ea a aprins ultimele incendii.
La Odesa, în octombrie 1941, Ion Antonescu a ordonat execuții în masă ca represalii pentru o explozie produsă în clădirea Comandamentului Armatei Române din orașul ocupat. Mii de evreu sunt spânzurați de felinare pe străzi, înghesuiți și arși de vii în barăci de lemn sau aruncați în aer în incinte dinamitate. „Să faceți așa, pentru că eu răspund în fața țării și a istoriei”, avea să spună mareșalul Antonescu într-o ședință a Consiliului de Miniștri cu guvernatorul Transnistriei.
În urma pogromurilor, execuțiilor în masă și deportărilor în Transnistria au fost uciși de administrația românească a lui Ion Antonescu în jur de 300.000 de evrei (o parte cetățeni români, o parte civili din teritoriile ocupate).
In cartea sa “Armata, mareşalul şi evreii”, istoricul Alex Mihai Stoenescu face o radiografie ceva mai precisa si clar mai bine documentata si argumentata a tuturor evenimentelor in care au fost implicati evrei in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial.
In primul rand in perioada pogromului de la Iasi, aceasta regiune se afla in spatele frontului iar sectorul de front Iasi era sub comandment german chiar daca formal era sub comanda lui Antonescu. Populatia evreiasca era considerata ostila si de aceea a fost ordonata deportarea ei (foarte numeroasa in Iasi) intr-un lagar de concentrare din Calarasi si nu numai. Pentru declansarea si justificarea pogromului dinaintea deportarii, a fost pusa la cale o diversiune de catre nemti din care sa reiasa atacul evreilor asupra trupelor germane intr-o noapte pe strada Sararie din Iasi. Ca o paranteza si invadarea Poloniei de catre Germania nazista a fost pusa tot pe seama unui presupus atac al polonezilor asupra armatei germane. Ceea ce trebuia sa fie o deportare s-a transformat intr-un pogrom in care multi evrei au fost ucisi inainte sa ajunga n curtea chesturii de unde trebuiau sa plece spre gara de unde urma sa fie dusi spre Calarasi. Cei care au ajuns intr-un final in trenurile mortii, au avut de indurat prostia, dezorganizarea sau reauacredinta criminala a celor de la caile ferate care, cu toate problemele logistice de pe linia frontului, au impus un ritm de deplasare foarte lent. In urma acestor fapte, cateva mii de oameni au murit. In cartea amai sus amintita, pe baza documentelor, se estimeaza in jur de 3-4000 de victime. De la 3-4000 pana la 13 mii e cale lunga. De-altfel in gropi comune au fost gasite pana in 2000 de cadavre in urma deportarilor prin trenurile mortii.
De notat ca in cazul pogromului de la Iasi, Germania actuala si-a recunoscut implicarea si si-a asumat in totalitate raspunderea pentru faptele din 1941 in timp ce zona Iasului era sub comandament german.
E bine, ca natiune, sa ne recunoastem greselile trecutului dar nu cred ca trebuie sa le lasam sa ne copleseasca si sa ne faca sa uitam faptele bune. Faptele rele ar fi cele intamplate in Basarabia, Transmistria si Odesa, pe langa cele de mai mica amploare din Iasi, Sculeni, Dorohoi, Husi etc. care insumeaza 170-180 mii victime. Faptele bune ar fi salvarea celor 400-500 mii evrei care au reusit sa plece in Palestina prin sau din Romania sub autoritatea antisemitului Antonescu, care este probabil cea mai mare operatiune de salvare a evreilor din timpul WW2. In acelasi timp, autoritatile hortyste au deportat direct la Auschwitz ~400 mii evrei si nu numai, dintre care 150mii proveniti de pe teritoriul Transilvaniei. Sub autoritatea lui Antonescu, nu a avut loc nici o deportare spre Auschwitz sau alt lagar de exterminare si asta e mare lucru in orice teritoriu aliat sau ocupat de nazisti.
Nu trebuie uitat discursul lui Shimon Peres, Presedintele Israelului in 2010 cu ocazia vizitei in Romania:
“Nu vom uita niciodata ca in perioada cea mai intunecata a Europei, in perioada nazista, romanii au salvat vietile multor evrei de aici, 400 000 de evreii care au venit in Israel si au contribuit la construirea Israelului; ei iubesc Israelul, dar nu si-au uitat iubirea pentru Romania, si-au pastrat cultura romaneasca. Pentru aceasta, doresc sa multumesc poporului roman si sa ii spun sa aceasta este o prietenie care nu se va termina si care va continua multa vreme in viitor, nu doar in istorie. Ma simt aici ca acasa, ma simt ca intr-o tara prietena, si nu vorbesc doar despre trecut, ci si despre viitor.”
Recomand cu caldura cartea amintita mai sus de o mare valoare documentara si extrem de echilibrata. Mie personal mi-a clarificat in mare tot ce era de clarificat cu privire la subiectul antisemitismului si mai ales asupra existentei sau nu a Holocaustului romanesc.
Deși nu o scrieți propriu-zis, ceea ce (pare că) insinuați este inexistența Holocaustului românesc – și, mai departe, a antisemitismului sistemic din Interbelicul nostru. Folosiți în acest sens un volum în care se susține că: 1. suveranitatea asupra orașului Iași în vara lui 1941 era deținută de germani, nu de români (ceea ce este factual fals); 2. nu a existat intenție de ucidere în masă, ci un soi de genocid produs din neglijență (ceea ce este iar fals). Ambele perspective sunt catalogate de istoricii serioși ca fiind forme de negaționism – ceea ce și sunt, din moment ce intenția lor nu e să descrie, ci să disculpe (și să justifice omorârea unor civili nevinovați). De altfel, asta e și teza lui Stonescu: că evreii deportați erau comuniști care periclitau siguranța statului – iar ceilalți, miile de nevinovați, au căzut la mijloc din vina nemților sau din neatenție.
Sigur că aveți libertatea să vă puneți toată încredera într-o sursă care se discreditează prin metoda de cercetare și prin argumentație. Nu vă faceți totuși iluzii: nu e nimic “extrem de echilibrat” în a găsi “nuanțe” într-o operațiune complexă de genocid. Apropo de complexitate, cele peste 13 mii de victime au fost înregistrate de-a lungul mai multor zile – și privesc atât crimele comise în oraș de autorități și civili români, cât și morțile din trenuri. Estimările au gradul lor de inexactitate – dar nicio sursă istorică serioasă nu plasează numărul victimelor pogromului de la Iași la limita de jos indicată de dvoastră (3-4000).
Înțelegem că, pentru dvoastră, antisemitul Antonescu nu era de fapt antisemit, fapt ilustrat (chipurile) de schimbarea strategiei de război, prin anularea deportărilor. Vă aflați însă într-o eroare de proporții: Antonescu nu a “salvat” pe nimeni, pentru că asta presupune o decizie conștientă de ajutorare a cuiva. Antonescu a acționat realist în condițiile schimbării raportului de forțe de pe front. Antonescu a încercat să se salveze pe sine & regimul său.
Germania nu și-a asumat nicio răspundere pentru pogromul de la Iași. România a făcut-o, prin Raportul Wiesel. Iar această asumare nu are legătură nici cu “copleșirea”, nici cu “faptele bune”. Genocidul nu e scuzabil prin faptul că statul condus de Antonescu și-a schimbat de la un punct încolo strategia. După cum cunoașterea și recunoașterea genocidului nu au legătură cu vina generațiilor prezente.
Cumva indicativ este și faptul că expuneți toate aceste teorii în subsolul unui articol care face demonstrația factuală a antisemitismului de masă din societatea românească interbelică. Și ni-l oferiți în contrapondere pe Stoenescu, un istoric care nu e luat de nimeni ca sursă validă în cercetarea Holocaustului. Nici măcar o instituție internă sau internațională care se ocupă de studierea fenomenului istoric nu folosește scrierile lui Stoenescu.
În fine, dacă tot nu uitați discursul lui Peres, poate vă amintiți și reacțiile extrem de dure pe care le-a iscat la momentul respectiv. Nu vă sfiiți, căutați pe Google, s-ar putea să vă lămurească suplimentar. Puteți începe de aici – https://www.haaretz.com/jewish/1.5099933
Și ca să vedeți: imediat după discursul respectiv din cadrul unei conferințe de presă cu Traian Băsescu, același Peres mergea și la Memorialul Holocaustului din București. Unde rostea un alt discurs, în ebraică, despre cruzimea și nedreptatea autorităților române din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Peres vorbea chiar de “asasini români” care uciseseră femei și copii “doar pentru vina de a fi fost evrei”.
Ce-o fi de păstrat din toată povestea? Fiecare alege pentru sine – dar asta nu înseamnă că toți avem dreptate.
Trist, dar frumos articol! Bravo editorului!