Începând cu ziua de 13 mai 2021, România dispune de un cadru formal de abordare a fenomenelor de radicalizare publică, după ce Guvernul Florin Cîțu a adoptat Strategia națională pentru prevenirea și combaterea antisemitismului, xenofobiei, radicalizării și discursului instigator la ură.
O premieră din perspectiva intervenției publice în prevenirea radicalizării, strategia – și planul aferent ei – listează zeci de intervenții sectoriale pentru combaterea fenomenului, însă „uită” în mod ciudat cel mai important factor din ecuație: educația (despre cauzele și consecințele dramatice ale urii sociale transformate în politică de stat) acordată în liceele românești viitorilor cetățeni cu drept de vot.
Și această strategie – comandată de fostul premier PSD Viorica Dăncilă și care a avut nevoie de doi ani pentru a ajunge la o formă scrisă de 42 de pagini – pare să fi fost alcătuită mai degrabă pentru a bifa o obligație, fără o atenție specifică acordată contextului vizat.
Deși accentul strategiei recent adoptate este pus mai ales pe prevenirea radicalizării din societate, documentul rezultat nu abordează țintit cea mai importantă componentă din acest proces: educația școlară despre discriminare, ură socială și genocid – context în care Holocaustul din România servește invariabil ca studiu de caz.
Cum poți preveni tendințele radicale din societate când sistemul tău de învățământ produce (în continuare) absolvenți lipsiți de repere fundamentale în cunoașterea și evaluarea deciziilor dramatice luate de administrațiile românești din perioada 1937-1944 împotriva cetățenilor de etnie evreiască și romă?
Răspunsul cel mai simplu este că nu poți – și că orice strategie care omite să abordeze frontal subiectul educației de care beneficiază elevii de liceu în materie de istorie națională este doar o alcătuire de hârtii care nu va lăsa prea multe urme în practică.
Autorii strategiei adoptate de Guvernul Cîțu au considerat că acoperă problemele din învățământ propunând evaluarea a trei materii de gimnaziu („Educația socială”, „Istorie” și „Istoria și tradițiile minorităților”) și a două materii de liceu („O istorie a comunismului din România” și „Istoria Evreilor. Holocaustul”). Planul de acțiune al strategiei menționează elaborarea unor sugestii pentru revizuirea acestora.
Dacă însă în dreptul gimnaziului e prevăzută evaluarea disciplinei obligatorii Istorie, la nivel de liceu autorii strategiei stipulează negru pe alb doar două materii opționale. Istoria comunismului și Istoria evreilor sunt cursuri facultative, pe care le urmează anual doar câteva mii de liceeni din România (în anul școlar 2018-2019, mai puțin de două de mii de elevi de liceu au învățat după manualul opțional de istorie a Holocaustului).
Strategia recent adoptată nu menționează nimic de evaluarea programei pentru disciplina obligatorie Istorie la nivelul de liceu. Odată cu această programă ar trebui revizuite și manualele de istorie pentru clasa a XII-a (etapa în care elevii învață despre istoria României). Programa de Istorie pentru liceu nu a mai fost modificată de mai bine de un deceniu.
În baza acestei programe, pe băncile liceelor românești stau mai multe manuale de istorie care le transmit elevilor că Holocaustul s-a petrecut în Germania, că execuțiile legionarilor au fost doar împotriva unor persoane particulare, că poporul român era în general unul ospitalier sau că în Transnistria nu au murit doar romii deportați, ci și jandarmii care-i păzeau.
Atâta vreme cât aceasta este istoria pe care tinerii o învață în școală, prevenirea atitudinilor sociale radicale printr-o strategie națională nu poate fi decât praf în vânt.
O sugestie metodologică
În acest moment elevii de clasa a XII-a pot afla despre istoria românilor din șapte manuale. Toate au fost aprobate de Ministerul Educației. Vorbim de manuale publicate (în prima ediție) înainte de 2010. Problema nu este neapărat că sunt vechi, ci că majoritatea prezintă Holocaustul din România distorsionat – sau nu-l prezintă deloc, ca și cum nu ar fi existat.
Dela0.ro a realizat o analiză a acestor manuale încă din 2013. Am vrut să înțelegem de ce antisemitismul României interbelice, pogromurile de la București, Dorohoi sau Iași, “trenurile morții”, deportările din Transnistria sau episodul Odesa lipsesc din manualele de istorie așezate pe băncile elevilor de liceu.
Și Centrul pentru Resurse Juridice a atras atenția asupra fenomenului într-o analiză a manualelor de istorie realizată în anul 2016. Raportul CRJ nota faptul că:
»» evenimente dramatice din istoria romilor, precum robia și Holocaustul, unde agresorii au fost etnici români sunt ignorate total sau, cel mai des, menționate superficial, fără a oferi elevilor date concrete sau un context mai elaborat.
»» în unele manualele nu există un conținut dedicat Holocaustului din România, în altele este prezentată lapidar sau nici nu se precizeaza termenul de Holocaust. Sunt manuale care încearcă să minimizeze sau chiar să elimine participarea României la crime împotriva populației de evrei.
În ciuda acestor evidențe care sunt publice de ani de zile, strategia recent adoptată de Guvernul Cîțu se concentrează mai ales pe evaluarea materiilor opționale din învățământ, nu însă și pe revizuirea programei de istorie pentru liceu (și a manualelor aferente).
Programa de Istorie din 2009 plasează discuția despre Holocaust în cadrul capitolului Oamenii, Societate și Lumea Ideilor, unde sunt atinse teme generale precum diversitatea etnică, confesională şi soluţiile politice în România modernă.
La sugestii metodologice, programa precizează că „o temă ca Secolul XX – între democraţie şi totalitarism (trebuie, n.r.) să fie dedicată ideilor, practicilor politice şi personalităţilor care le-au pus în practică: de la socialism, comunism şi nazism, la statul democratic; sau de la drepturile omului, la terorismul de stat practicat asupra propriilor cetăţeni, la Gulag şi Holocaust”.
Aceasta este unica referire la Holocaust (și la genocidul pus în practică de regimul mareșalului Ion Antonescu) din programa școlară pentru istorie, clasa a XII-a.
Istoria unui popor ospitalier
Cum arată concret oferta educațională inspirată de această programă? Ne lămurim repede răsfoind capitolele aferent din cele șapte manuale aprobate.
De la editura Corint, Ministerul Educației a aprobat două manuale. Primul a fost coordonat de Zoe Petre și este singurul manual din cele șapte care alocă două pagini Holocaustului din România, fără a distorsiona sau minimaliza implicarea autorităților naționale în exterminarea populațiilor minoritare, evreiască și romă.
Al doilea manual de la Corint nu mai reușește să atingă același grad de onestitate, definind acțiunile de genocid drept excese ale autorităților române.
Anul 1938 a însemnat sfârșitul democrației și din perspectiva minorităților naționale, mai cu seamă a evreilor. Legislația discriminatorie introdus împotriva acestora a însemnat pierderea unor drepturi civile, munca forțată sau plata unor taxe suplimentare. Atmosfera xenofobă a anilor ’30, apoi declanșarea războiului au împins și autoritățile române spre excese ce vor fi condamnate ulterior de istorie. Deși nu a aplicat „soluția finală”, distrugerea sinagogilor, deportarea și pogromurile au făcut ca și România să se afle pe neonoranta listă statelor responsabile pentru Holocaust.
O bilă pe jumătate albă stă și în dreptul manualului editurii Gimnasium, care alocă o jumătate de pagină Holocaustului din România. Autorii trec rapid în revistă legislația antisemită, pogromurile de la București și Iași, deportările în Transnistria, realizând un inventar corect din punct de vedere factual.
În manualul editurii Corvin, însă, situația evreilor din România s-a deteriorat continuu doar pe măsură ce țara noastră s-a apropiat de Germania nazistă. Excluderea evreilor din viața publică a fost, în acest sens, o acțiune de aliniere a României cu mai puternicul său aliat extern.
Măsurile luate împotriva evreilor înaintea atacului împotriva Uniunii Sovietice au fost în primul rând de natură economică. Au făcut excepție actele comise de legionari împotriva unor persoane particulare. Deportarea evreilor a început după recuperarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.
Ce prezintă manualul editurii Corvin este mai degrabă o minimalizare a rolului României în procesul de exterminare a populației evreiești. Se transferă responsabilitatea pentru crimele comise naziștilor, ignorându-se total pogromurile și execuțiile care au venit la pachet cu deportările ordonate chiar de mareșalul Ion Antonescu.
Corvin dedică un paragraf și deportării romilor – unde se atrage totuși atenția că cei deportați erau nomazi, oameni fără ocupație ori care făcuseră pușcărie. Conform istoriei prezentate de manualul în cauză, viața în Transnistria nu ar fi fost grea doar pentru romi, ci și pentru jandarmii care îi păzeau. „Bolile au lovit crunt oamenii, făcând victime numeroase, atât în rândul romilor deportați, cât și printre jandarmi.“
În manualul editurii Niculescu, cuvântul Holocaust apare o singură dată – cu referire la soluția finală implementată de Germania hitleristă. Holocaustul din România nu există.
Iar din manualul Editurii Didactice și Pedagogice elevii de liceu pot afla că:
Deși poporul nostru s-a dovedit tolerant și primitor, unii oameni politici și de cultura au promovat xenofobia și antisemitismul (A. C. Cuza, Garda de Fier). De asemenea, unii lideri ai minorităților, sprijinind pretențiile revizioniste ale unor state vecine, au acționat pentru destrămarea României Mari.
Un sistem educațional care-și asumă Holocaustul parțial
Gabriela Obodariu e profesoară de istorie la Colegiul Național Alexandru Ioan Cuza din Focșani. Este unul dintre cele doar câteva sute de cadre didactice din țară care au făcut cursuri specializate de pregătire pentru abordarea, la clasă, a Holocaustului din România. Nu s-a bazat doar pe manual când a fost vorba să le povestească elevilor despre Holocaust. A apelat la documente de arhivă și la istorii locale, ale unor evrei care locuiau în Focșani.
Obodariu crede că programa trebuie adaptată astfel încât evenimentele să meargă cât mai aproape de zilele noastre pentru ca elevii să poată face conexiuni, mai ales când vine vorba de teme precum ură, xenofobie. Spune că lipsa unei astfel de programe nu-i împiedică pe profesori să aducă discuția despre fenomenul Holocaustului, pentru ca elevii să înțeleagă care sunt consecințele rasismului și ale antisemitismului. Dar asta ar presupune să ai niște cadre didactice pregătite în acest sens.
Strategia recent adoptată de guvern are în vedere evaluarea programelor actuale de pregătire profesională pentru profesorii care predau subiecte relevante pentru combaterea antisemitismului, xenofobiei, rasismului, radicalizării și discursului instigator la ură.
Aceeași strategie nu vizează însă în mod expres și evaluarea programei de Istorie pentru liceu. Sau evaluarea felului în care au fost aprobate manuale de istorie care omit să precizeze existența, contextul, cauzele și consecințele Holocaustului din România.
Comitetul interministerial însărcinat cu elaborarea Strategiei de prevenire și combatere a antisemitismului și radicalizării a fost înființat de fostul premier PSD Viorica Dăncilă, în vara lui 2019. Din el au făcut parte Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției, Ministerul Educației, Ministerul Culturii, Secretariatul General al Guvernului, Cancelaria Prim-ministrului și Institutul Național pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel”.
Pe 27 ianuarie 2021, în mesajul transmis cu prilejul Zilei Internaționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului, președintele Klaus Iohannis cerea Guvernului Cîțu să grăbească aprobarea strategiei pentru ca instituțiile publice să primească ghidajul necesar în lupta cu extremismul, antisemitismul și populismul.
În aceeași zi, ministrul de Externe Bogdan Aurescu enumera strategia în șirul eforturilor sistemice depuse de România pentru asumarea trecutului și condamnarea negării Holocaustului și a antisemitismului.
Ce rămâne după această poleială de vorbe și promisiuni? O strategie de 42 de pagini care „uită” să abordeze cel mai important mijloc de prevenire a radicalizării: educația (cu date și fapte) a tinerilor. Și mai rămâne ceva: un sistem educațional care nu-și asumă și nu condamnă Holocaustul din România decât parțial, în funcție de cine scrie manualul de istorie a românilor.