A doua jumătate a secolului XIX românesc și primii ani ai secolului XX, culminând cu Marea Unire, reprezintă un mic miracol în istoria noastră recentă. Cum de s-a întâmplat? Încercăm să înțelegem întorcându-ne la volumul “O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, de Neagu Djuvara (editura Humanitas, 2006).

Revoluția de la 1848, Mica Unire de la 1859, domnul străin și Constituția de la 1866, obținerea independenței la 1877, România devenită regat în 1881. Pare că anii aceștia au fost excepționali pentru români, prilejuindu-le reușite naționale care stătuseră vreme îndelungată sub semnul imposibilului.

Au fost anii lui Eminescu (care căina, totuși, timpurile imemoriale, vechi și bune și dădea hulă străinilor) și ai lui Caragiale (care râdea de ai noștri, de modernitatea noastră incompletă, de formă), contemporani și ei.

Iar acestei treimi de secol (care a schimbat pentru totdeauna România) i-au urmat victoriile din războaiele balcanice și formidabilul epilog al Primului Război Mondial: Marea Unire de la 1918.

Cine au fost oamenii care au reușit toate acestea? Care e istoria – și ce ne spune ea despre românii care au făcut-o? 

Spicuim din volumul istoricului Neagu Djuvara, invitându-vă, ca de fiecare dată, să citiți toată cartea, fiindcă rău n-are să vă facă.

REGELE CAROL I ȘI VECHII LIBERALI 

Trei ani după 1878, în 1881, Domnul Carol ia titlul de rege – fapt acceptat de toate puterile, ceea ce ne ridica, din punct de vedere protocolar, la rang de egalitate cu celelalte monarhii din Europa. Este un moment crucial pentru statutul nostru internațional. 

În ciuda imperfecțiunilor sistemului de vot cenzitar (…), s-a ajuns la un regim destul de echilibrat, liberalii guvernând mai mult decât conservatorii, dar regele Carol a fost destul de iscusit pentru a ști când era momentul să-i înlocuiască pe liberali și să dea din nou puterea conservatorilor, sau invers.

Iată câteva nume de politicieni care merită reținute: printre liberali trebuie negreșit să-i cităm pe Ion C. Brătianu și pe C.A. Rosetti, care, cu toată că era de origine boierească, era foarte la stânga, de fapt era republican, nu îndrăznea s-o spună deschis, dar știm din scrisorile lui și din anumite mărturii că ar fi preferat republica. 

După moartea lui I.C. Brătianu, președinte al Partidului Liberal, a fost un Sturdza, deci un om provenit din marea boierime, dintr-o familie care dăduse Moldovei doi domni. În Partidul Liberal n-au fost deci numai burghezi, cum s-a spus multă vreme, au fost și boieri sau boiernași.

Dar, în general, e drept să se spună că Partidul Liberal a favorizat burghezia născândă, adică a reprezentat partidul celor care voiau să se îmbogățească făcând din România o țară mai modernă cu industrii și cu un comerț mai dezvoltat, pe când Partidul Conservator era susținut mai mult de marii proprietari agricoli.

REGELE CAROL I ȘI CONSERVATORII

Printre președinții Partidului Conservator trebuie să-l cităm pe Lascăr Catargiu (un bulevard din București îi poartă numele). Trebuie să recunoaștem că a fost un excelent guvernant și că, după ce liberalii luau câteodată măsuri prea pripite de modernizare a țării, venea un guvern conservator și, printr-o administrare mai severă, stabiliza situația.

Lascăr Catargiu a rămas un model de om integru și bun organizator. Despre el se povestește că regele Carol i-a cerut o dată să ia nu știu ce măsură pe care Catargiu nu o găsea potrivită, iar atunci, cu accentul lui moldovenesc, Catargiu i-a răspuns: “Aiasta nu se poate, maiestate!”. (Aș fi vrut să i se fi spus și lui Ceaușescu, din când în când, de către oamenii care erau sub ordinele lui. Pe vremea aceea, oamenii noștri politici aveau mai mult curaj).

Mai citez printre șefii conservatori pe marele moșier Gheorghe Cantacuzino, zis “Nababul”, pe generalul Manu, pe Petre Carp și, mai târziu, pe Titu Maiorescu, marele critic literar, cel care crease Junimea, în fine un conservator mai democrat, Take Ionescu, care va juca un rol însemnat în timpul primului război mondial și imediat după aceea; vedeți deci că exista și atunci un amestec al intelectualilor de seamă în politică.

Și Maiorescu, și Eminescu, și Caragiale au fost conservatori! 

CURIOSUL CAZ AL SOCIALIȘTILOR

În schimb, ideile socialiste își fac o apariție mai timidă în publicistică sau prin agitație socială, și aproape nulă în Parlament, în afară de integrarea în Partidul Liberal a unor personalități cu opțiuni categoric prosocialiste.

Într-o țară cu o industrie incipientă, deci cu o clasă muncitorească urbană foarte redusă, socialismul de inspirație marxistă nu putea pătrunde decât încet și marginal, și era de altfel în concurență cu un curent zis “poporanist”, partizan mai mult al dezvoltării unei agriculturi mici și mijlocii.

În această privință, numele a doi teoreticieni și luptători politic, ambii veniți din Rusia, sunt de reținut: “poporanistul” Constantin Stere, mic boier basarabean – care va juca un rol politic și după război -, și marxistul, spirit ascuțit, Dobrogeanu-Gherea.

PE PARTEA CULTURALĂ

Când adopți un nou model de cultură, cum a fost cazul românilor la începutul veacului al XIX-lea, îți trebuie în general două-trei generații ca să “mistui”, să “rumegi” – pentru a vorbi popular – această nouă cultură.

Iată cazul rușilor, de pildă. Petru cel Mare decretează occidentalizarea țării prin ucaz, în 1700, dar va trebui să așteptăm o sută douăzeci de ani ca să apară prima mare creație în stil nou, poeziile lui Pușkin; și mai bine de o sută cincizeci de ani ca să apară Dostoievski sau Tolstoi și marea muzică rusă.

La noi, lucrurile au mers mult mai repede, putem spune chiar că din prima generație avem scriitori de mâna întâi, cum au fost Negruzzi sau câțiva dintre poeții de la mijlocul veacului, care sunt deja remarcabili, ca Vasile Alecsandri sau Grigore Alexandrescu.

Totuși, marea înflorire are loc în a doua jumătate a veacului, când se cristalizează cea mai frumoasă limbă românească – cu toate neologismele necesare, alese -, și totuși autentică, elegantă, echilibrată între tradiție și modernism: Eminescu, bineînțeles, în rândul întâi, apoi mulți alții – poeți sau prozatori – Coșbuc, Vlahuță, Ion Creangă, Ion Ghica, Odobescu, Caragiale – apar la urmă și romancieri, Slavici, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu.

Apoi, în generația următoare, mari poeți – Arghezi, Bacovia sau Ion Barbu. Trebuie subliniat că în a doua jumătate a veacului al XIX-lea s-au împlinit condițiile pentru înflorirea marii culture române. Începem să avem pictori de nivel european, ca Grigorescu sau Andreescu; apar la noi sculptori și muzicieni – pentru ca în secolul următor geniul lui Brâncuși sau Enescu să fie universal recunoscut.

PE PARTEA ARHITECTONICĂ ȘI URBANISTICĂ

De la Carol I avem mai tot centrul modern al Bucureștiului: bulevardul Carol, bulevardul Elisabeta (azi și Kogălniceanu), Calea Victoriei, aproape tot ce vedeți e clădit pe vremea regelui Carol, cele mai frumoase monumente mari, clădiri administrative pe Calea Victoriei, Poșta Mare (azi, Muzeul de Istorie), în față Casa de Economii și Consemnațiuni (CEC), Ministerul Agriculturii (poate cea mai frumoasă clădire), Universitatea, Palatul de Justiție pe cheiul Dâmboviței, fostul Palat al Parlamentului din curtea Mitropoliei.

În cartierul băncilor, câteva clădiri impunătoare, Banca Națională, Banca Chrissoveloni, Banca Marmorosch-Blank etc. Calea Victoriei și bulevardul Carol – bulevardul Elisabeta au fost axele în jurul cărora s-a redesenat Capitala țării. Apoi, bogătașii și-au făcut case mai mult sau mai puțin arătoase și elegante, semănând cu ce se construia pe atunci la Paris și Viena.

UMBRA: CHESTIUNEA AGRARĂ

O primă gravă revoltă are loc în 1888. Una și mai gravă și dramatică a izbucnit în 1907 – inspirând și marea literatură (Rebreanu, Panait Istrati) – și s-a întins ca focul pe o miriște uscată, pornind din nordul Moldovei și ajungând până în Oltenia, întrucât statul s-a crezut în pericol.

Conservatorii, aflați la guvernare, au cedat puterea liberalilor și aceștia au făcut ce nu îndrăzniseră să facă conservatorii: au folosit armata și tunurilor ca să oprească marșul țăranilor asupra Capitalei. A fost o tragedie. S-a vorbit de 12 000 de morți. Chiar dacă cifra e exagerată (n-a fost chip să se obțină niciodată un raport integral – și integru!), șocul a fost adânc în toate păturile sociale. Dar s-au deschis ochii clasei politice.

S-au luat imediat, și în anul următor, câteva măsuri de protecție a țăranului și de limitare a arendășiei – și, mai cu seamă, în programul Partidului Liberal la alegerile din 1913 a figurat reforma agrară, adică transferarea unei însemnate părți a marii proprietăți către țărani. Și s-ar fi făcut poate chiar de atunci reforma, dacă n-ar fi izbucnit în august 1914 primul război mondial. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.