Portretul nefardat al Generației 1927

Generația ’27 a fost în primul rând un fenomen bucureștean, cu centrul în Universitate, în Facultatea de Filosofie și Litere.

Nucleul dur al generației este format din cursanții lui Nae Ionescu și din colaboratorii lui de la Cuvîntul. La început, între membrii generației au existat relații puternic personalizate, ceea ce o și face să semene, în prima ei fază, cu Junimea, cu Cercul Literar de la Sibiu ori cu Echinoxul. 

Pe măsură ce generația s-a afirmat tot mai zgomotos în viața culturală românească, ea a înglobat tineri din alte domenii ale culturii (scriitori, actori, regizori, pictori, balerini, jurnaliști, teologi, avocați etc.). În același timp, ea s-a transformat, prin contagiune, dintr-un fenomen inițial bucureștean, într-un fenomen mai larg, care cuprinde, după cum observă Mircea Vulcănescu, „pentru întâia oară în istoria culturii românești” toate centrele culturale din țară.

(…) Ca și cum ar fi vrut să îl confirme pe Vulcănescu privitor la rolul pe care l-a avut generația în unificarea culturală a provinciilor românești abia unite, Cioran își amintea că prin 1927-1928, pe când el era numai licean la Sibiu, fugea în recreația mare să cumpere Cuvîntul de la chioșc, anume ca să citească articolele lui Eliade.

Declarând că tinerii din generația lui sunt apolitici, Eliade opune politicii cultura sau spiritualitatea.

Este o generație cu un start frenetic și cu un ritm frenetic; nu întâmplător, Mircea Eliade, șeful ei (contestat de Eugen Ionescu, invidiat oarecum de către Comarnescu, care s-ar fi vrut el șef al generației), le cere în 1928 tinerilor intelectuali români să trăiască și să creeze ca și cum anul în care se află ar fi ultimul din viața lor.

Obsesia generației, în momentul lansării, este să scoată cultura română din „provincialism”, rememora Ionel Jianu, și s-o facă să existe la scară universală. 

Ideea era încă nebuloasă în Itinerariu spiritual, căci la această dată Eliade, un tânăr de doar douăzeci de ani și la propriu prometeic, în sensul bachelardian al cuvântului, știe numai că spiritul românesc nu are încă unitate și că este dator, prin chiar generația lui, să formuleze „o sinteză universală”; dar ea a fost  formulată în varii chipuri și de Vulcănescu, Bucur Țincu ori Ionel Jianu.

Peste decenii, Eliade va descrie astfel momentul:

„… spre deosebire de înaintașii noștri, care se născuseră și trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai avem un ideal de-a gata făcut la îndemână (…). Eram prima generație românească necondiționată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat.

Eram obsedat de teama că generația noastră, singura generație liberă, disponibilă, din istoria neamului românesc, nu va avea timp să-și împlinească misiunea, că ne vom trezi într-o zi mobilizați, așa cum au fost și părinții, moșii și strămoșii noștri, și atunci va fi prea târziu ca să mai putem crea liber”.

Sugestia larg răspândită este deci că generația s-ar fi rupt, în 1932-1933, în două, într-o extremă dreaptă legionară și o extremă stângă comunistă.

În realitate, dacă urmărim individualitățile cele mai proeminente din această generație, vedem că nu toți membrii ei s-au dus la extreme: unii, precum Eugen Ionescu însuși ori precum Bucur Țincu și Petru Comarnescu, au rămas pe poziția de centru, un centru democrat, nedeterminat precis.

În felul acesta rezultă că, generația ’27 s-a despărțit nu în două, ci s-a spart, la propriu, în trei: unii au luat-o spre extrema dreaptă, legionară, unii au luat-o spre extrema stângă, comunistă, unii au rămas pe poziții apolitice, iar în momentele de presiune politică s-au manifestat fie ca democrați (Eugen Ionescu, Bucur Țincu), fie ca extremiști (Constantin Noica).

Din generația ’27, spre legionari au mers: 

Mihail Polihroniade, membru în grupul de elită de la Axa, primul care s-a legionarizat, dar despre care Eugen Ionescu scrie că a fost întâi comunist; 

Emil Cioran, care se contaminează de morbul politic în noiembrie 1933, în Germania hitleristă, și care combină, în proiectul său de colectivism național atât elemente de extremă dreaptă, cât și elemente de factură comunistă, el având admirație pentru Rusia bolșevică și pentru Germania lui Hitler în mod simultan; 

Mircea Eliade, în noiembrie-decembrie 1935. Eugen Ionescu menționează că la un moment dat Eliade era pe punctul „să adopte o poziție de stânga”; probabil se referă la colaborarea lui Eliade la revista Azi, condusă de Zaharia Stancu, colaborare ce durează din martie 1932 până în octombrie 1934, în total zece texte, care nu justifică însă aprecierea. Sau este vorba despre ambiguitatea personajelor lui romanești cu idei comuniste? 

Constantin Noica, critic din 1937 cu democrația care „atomizează” și chestionându-se asupra colectivismului care „însuflețește, pare-se, lumea contemporană”, a devenit târziu legionar, abia în 1938, însă cu acte în regulă; un schimb de scrisori între el și Petru Comarnescu, din 1938, arată hotărârea neclintită a lui Noica de a nu se întoarce de pe calea aleasă, care nu e „așa sumbră și diavolească cum îți apărea (lui Comarnescu) la început”;

Haig Acterian, despre care două surse, Sebastian și Eugen Ionescu, spun că inițial a fost comunist; 

Alexandru Christian Tell, unul dintre conducătorii Criterionului, cum scrie Eliade și cum confirmă H.H. Stahl; 

Petre Țuțea, „care se știe că în junețe a fost pătimaș de stânga, nu altminteri decât pătimaș de dreapta la maturitate și bălmăjit reacționar la bătrânețe” (n.r. – aici autoarea citează din I. Negoițescu), deci care a balansat de la comunismul fanatic, de până în 1933, la legionarismul de după această dată; 

Arșavir Acterian, Marietta Sadova, Dan Botta („un fel de legionar cu totul… ciudat”, cum îl caracterizează Stahl, un om aerian), iar din afara Criterionului, de la marginea generației, Vintilă Horia, Radu Gyr, P.P. Panaitescu, Ernest Bernea, Traian Herseni (acesta din urmă, inițial bănuit de comunism, colaborator la publicația Azi a lui Zaharia Stancu, apoi mergând la legionari pentru că nu fusese făcut profesor, după cum scrie Nicolae Mărgineanu).

Spre extrema stânga comunistă au mers: 

Belu Zilber – „singurul communist dintre noi”, după cum credea Eliade -, despre care Sebastian a scris că ar fi fost salvat, în 1931, din închisoare de către Nae Ionescu, la intervenția lui Pandrea, iar Petre Pandrea la rândul lui susține, ulterior, ce e drept, că Zilber, care „era văr cu Sebastian”, ar fi fost de fapt salvat la intervenția lui Sebastian însuși pe lângă Nae Ionescu; 

Pictorul M.H. Maxy, criterionist și avangardist, care apare drept comunist în evidențele Siguranței; 

Miron Radu Paraschivescu, din 1933 sau 1934, cu o mare admirație pentru Uniunea Sovietică și revoluția socialistă, el aparținea de altfel „cercului marxist” frecventat de Gherasim Luca, Stephan Roll, Gellu Naum; 

Alexandru Sahia, comunist notoriu, care îi propunea la începutul anului 1932 lui Rebreanu „să facem o mișcare. Adică, comunism”; în urma unei călătorii în Rusia Sovietică a scris volumul U.R.S.S. azi (1935), laudativ cu realitățile sovietice;

După părerea lui Vulcănescu, „comunismul marxist” a coagulat mai ales „tineretul etero-etnic”, iar lista lui de „marxiști” îi cuprinde, alături de cei deja menționați, pe Nicolae Tatu (coleg de clasă cu Cioran la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, apoi trei ani la facultate), Alfons Adania, Ștefan Beldie, Anton Dumitrescu, M. Grigorescu etc.

Pe poziții care oscilează, conjunctural, între apolitism și democrație s-au aflat:

Eugen Ionescu (apolitic, până în 1938, apoi democrat de stânga, respingând deopotrivă fascismul și comunismul), Petru Comarnescu (naționalist la început, după cum spune Sebastian, apoi frisonat de pulsiuni aproape irezistibile de a se converti imediat la socialism, apoi planificându-și un viitor de apolitic etc.), Ionel Jianu, Bucur Țincu, Alexandru Vianu, Ion Vlasiu, Anton Golopenția, Nicolae Steinhardt etc.; un caz aparte este Henri H. Stahl, de orientare austro-marxistă.

Petre Pandrea, fostul elev al lui Nae Ionescu la Liceul de elită de la Mănăstirea Dealu, a fost un caz de-a dreptul dramatic. În Manifestul Crinului Alb (1928) se află pe poziții național-autohtoniste; un stagiu de studii în Germania, între ianuarie 1927 și ianuarie 1931, îl apropie de mișcarea comunistă și îl determină să se manifeste ca antihitlerist, încât după întoarcerea în țară publică volumul, critic la adresa nazismului, Germania hitleristă (1933).

În perioada interbelică a fost avocatul apărării în numeroase procese intentate comuniștilor; iar în 1932 se apropie de țărăniști, așa că evoluția lui e dinspre naționalism spre extrema stângă comunistă și apoi înspre centrul democrat. (…) 

Mircea Vulcănescu, deși admirator al lui Nae Ionescu și simpatizant legionar („aveam oarecare simpatie pentru ei”), nu a fost legionar.

Un caz patetic este al lui Mihail Sebastian care, din 1929, când a început să facă publicistică politică de opinie, și până la desființarea Cuvîntului (ianuarie 1934), a scris contra democrației și în favoarea dreptei și a revoluției de dreapta, cu un ton mai jos decât scria Nae Ionescu, ale cărui idei de altfel le vehicula.

Practic, Sebastian a fost, până în anul 1934, un publicist de extremă dreaptă. El se aseamănă lui Stefan Zweig și lui Emil Ludwig, autori europeni de limbă germană, evrei de origine, care, până târziu, au fost plini de admirație față de Mussolini și față de Hitler.

Din 1935 și până la război, Sebastian s-a refugiat printre democrați, iar în timpul războiului, când legislația rasială l-a amenințat direct, s-a apropiat, într-o mișcare de legitimă apărare, de comuniști. Cu sau fără convingere, din rațiuni de supraviețuire, Sebastian s-a aflat în final în tabăra comunistă, scriind proclamații la 23 August 1944.

Toate acestea au făcut ca generația ’27 să fie socotită, multă vreme, o generație de extremă dreaptă, ceea ce este fals din punct de vedere istoric.

Opțiunea unora dintre acești tineri pentru extrema dreaptă nu poate anula faptul că a existat o opțiune pentru extrema stânga comunistă. Așa că putem să spunem că generația ’27 a fost „bolnavă”, dar nu de legionarism, ci de extremism. Sau, ceea ce este același lucru, de revoluționarism.

În plus, faptul că cea mai mare parte a generației a migrat la extremele politice nu-l poate anula pe acela că au existat cei care, dimpotrivă, au privit legionarismul și comunismul cu egală suspiciune și rezervă. Eugen Ionescu și Bucur Țincu, de pildă, Alexandru Vianu, Petru Comarnescu, Ion Vlasiu și alții au rămas democrați, privind cu spaimă și orare înspre amândouă extremele din Europa și din România.

Iar textele scrise de Bucur Țincu (în 1938) și de Eugen Ionescu (în 1938-1946) împotriva totalitarismului european și românesc și împotriva extremismului de dreapta și a celui de stânga simultan, din Europa și din România deopotrivă, pot fi socotite cele mai lucide și valide documente politice și morale pe care le-a dat generația ’27.

Ele au o valoare similară cu textele scrise de către Klaus Mann, colegul lor european de generație, dar numai împotriva fascismului. Nu una egală, căci Bucur Țincu și Eugen Ionescu s-au limitat la texte, dar în viața reală au reprezentat regimul antonescian în străinătate, în vreme ce Klaus Mann, pe care nu ni-l putem închipui lăsându-se trimis ca atașat de presă în vreo legație a Germaniei hitleriste, s-a autoexilat încă din 1933.