Foto: Captură video / Mircea Eliade și redescoperirea sacrului

Am mai scris la Pixul cu mină despre Mircea Eliade. Cel mai recent, la mijloc de vară, despre prietenia sa din tinerețe cu Emil Cioran, de care l-a legat la un moment dat aceeași viziune politică dezastruoasă (pe scurt, și Eliade și Cioran au fost de partea legionarilor).

Nici vara lui 2019 n-a trecut fără să scriem rânduri despre Eliade în cadrul rubricii noastre. Propuneam în urmă cu un an de zile un Eliade pentru începători – apelând, în acest sens, la monumentala lucrare a profesorului Florin Țurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei.

Ne întoarcem la marele istoric al religiilor (domeniu al cărui star academic incontestabil a fost) încercând, de această dată, să ne uităm la propria sa versiune asupra unora dintre întâmplările trăite.

Am folosit în acest scop cartea de memorii a lui Mircea Eliade (care acoperă perioada 1907-1960), publicată pentru prima dată în limba română la editura Humanitas, în anul 1991.

Vă recomandăm, ca de fiecare dată, să o căutați și să o citiți integral.

PROFESORUL PREFERAT AL LUI ELIADE

Totul m-a fermecat, la început, la liceu. Îmi plăcea mai ales pentru că la fiecare materie aveam alt profesor. M-a cucerit de la cea dintâi lecție, și a rămas preferatul meu până la moarte, câțiva ani mai târziu, Nicolae Moisescu, profesorul de științe naturale.

Era înalt, foarte slab, aproape uscat, și părea mai bătrân decât era pentru că avea părul și mustățile albe. Vorbea încet, rar, parcă și-ar fi economisit forțele, și vorbea plimbându-se prin fața băncilor, cu pași mici, ușori, întretăiați de scurte opriri, ca să poată privi mai bine, adânc, în ochi, unul din elevi.

DIALOGURILE FĂRĂ DE CARE NU AR FI EXISTAT „ROMANUL ADOLESCENTULUI MIOP”

Nu mai știu cum am ajuns să-mi scriu Jurnalul. La început, prin 1921, nu însemnam decât ce lucrasem și cât lucram în fiecare zi: câte ceasuri petrecute în laborator sau cu insectele și plantele, câte ceasuri cheltuite cu lectura, adăugând titlul cărților citite și scurte comentarii.

Curând după aceea, am început să însemn observații despre profesorii și prietenii mei. Dar nu m-am mulțumit cu atât: m-am încăpățânat să reproduc cât mai multe conversații, să descriu cât mai amănunțit anumite întâmplări de la școală sau de la petrecerile care, începând din clasa a VI-a, aveau loc, pe rând, la unii din colegi și unde întâlneam fete de vârsta noastră.

Cu timpul, ajunsesem să scriu zece-cincisprezece pagini despre unele din aceste petreceri, căutând să reproduc cât mai fidel dialogurile. (…) Când am început Romanul adolescentului miop, am folosit multe din aceste pagini, uneori – ca de pildă când am descris societatea noastră „Muza”.

DESPĂRȚIREA DE INDIA

Mă despărțeam de India împotriva voinței mele și acceptasem să mă despart numai pentru că îmi făgăduisem să mă întorc într-un an-doi, după ce-mi voi fi făcut serviciul militar.

Mă hotărâse să mă întorc (n.r. – în România) o scrisoare patetică a tatei. Văzând că, în ultimul timp, le tot vorbeam în scrisorile mele de planuri și proiecte care mi-ar fi luat încă mulți ani, tata nu mai ceruse la statul-major amânarea serviciului militar pentru studii, așa cum o făcuse de trei ori până atunci.

Iar în toamna anului 1931 primisem, la Calcutta, o lungă scrisoare, în care mă implora să mă întorc; pentru că, neprezentându-mă la încorporare, voi fi dat dezertor, și asta e cea mai gravă dezonoare pe care o putea cunoaște un fost ofițer. Evident, a trebuit să mă supun.

Cât de schimbat mă întorceam, după acești trei ani de viață indiană, nu aveam să-mi dau seama decât odată ajuns în țară.

ELIADE ÎL VEDE PRIMA DATĂ PE CIORAN. VENISE CU NOICA

Când toamna s-au redeschis cursurile, Dinu Noica era acolo, în prima bancă (venise cu o jumătate de ceas mai devreme, ca să-și poată alege locul cel mai bun), cu caietul de note pe genunchi. A urmat cu neclintită regularitate cursurile pe care și le alesese.

Se apucase să învețe grecește și citea în fiecare zi, un anumit număr de ore, un clasic al filozofiei. Așa a citit de patru ori Critica rațiunii pure. Nu mai citea ca să se informeze, ci ca să înțeleagă, să învețe cum filozofau cei mari – Platon, Aristotel, Kant, Hegel.

Își pregătea acum licența cu P.P. Negulescu, dar nu avea de gând să plece pentru doctorat în străinătate. Pe de o parte pentru că, spunea, mai avea de învățat în țară; pe de altă parte, pentru că plănuia să se căsătorească, curând, cu Wendy Muston. De toate acestea, aveam să aflu mai târziu, când începusem să ne împrietenim.

Atunci, în seara conferinței despre Tagore, se mulțumise să-mi facă unele observații stilistice. Cred că venise însoțit de un coleg de Universitate, un tânăr din Sibiu, blond, cu părul zburlit pe frunte, Emil Cioran. Îmi aduc aminte că i-am revăzut curând, în primăvara aceea, la mine în mansardă, împreună cu alți prieteni.

ELIADE, SEBASTIAN ȘI NAE IONESCU, DUPĂ CARTEA „DE DOUĂ MII DE ANI”

Romanul (n.r. – De două mii de ani) a fost atacat de majoritatea presei, de la extrema stângă la extrema dreaptă.

Toată stânga i-a reproșat lui Sebastian (n.r. – mai multe detalii despre scriitorul român de origine evreiască, aici) că încurajează o diversiune seculară, acceptând interpretarea lui Nae Ionescu (n.r. – despre profesorul care a orbit o generație, aici) că antisemitismul își are o origine și o explicație de ordin religios (n.r. – pe scurt, Nae Ionescu scrisese o prefață antisemită la cartea evreului Mihail Sebastian, pe care acesta din urmă acceptase să o publice fiindcă îi promisese profesorului-mentor, nu pentru că era de acord cu ea).

(…) acele luni din vara și toamna anului 1934 au alcătuit o grea încercare pentru Sebastian. Ne vedeam aproape zilnic și încercam să-i dau curaj. Așa cum a mărturisit în declarația de mai târziu pe volumul Cum am devenit huligan, găsise în mine singurul sprijin într-un timp „când toate se prăbușeau în jurul lui”.

Îl vedeam desigur și pe Nae Ionescu și discutam cu el presupozițiile prefeței. Îi mărturisesem că argumentul „Iuda suferă pentru că trebuie să sufere” (argument de tip hegelian) nu mă convinsese, pentru că pleca de la un fapt istoric – suferințele evreilor – și-i căuta originea și sensul într-o taină: întruparea.

I-am mai spus că nu înțeleg cum putem afirma că evreii, sau oricare alt popor necreștin, nu vor fi mântuiți; asta ar însemna că ne substituim lui Dumnezeu. Niciun teolog nu poate ști ce va hotărî Dumnezeu. Niciun om nu poate pretinde că știe ce se va întâmpla în absolut, dincolo de istorie.

Am adăugat că aș vrea să discut toate acestea într-un articol din „Vremea” și Nae Ionescu m-a încurajat să-l scriu. „Îmi vine greu să-l scriu”, i-am spus. „Nu pentru că vă critic, ci pentru că e primul articol pe care-l scriu despre dumneavoastră și se întâmplă să fie unul negativ”. 

„Așa se întâmplă întotdeauna”, m-a consolat Nae Ionescu. „Dacă discipolul are ceva de spus, începe prin a spune de ce nu e de acord cu maestrul lui.” 

TIMPUL CARE TICĂIA ODATĂ CU VENIREA LUI HITLER LA PUTERE

Nu uitasem sirena de la Atelierele „Grivița”; nici gloanțele din noaptea de 30 decembrie pe peronul gării din Sinaia, care au costat viața președintelui de Consiliu I. Gh. Duca (n.r. – asasinat de legionari în decembrie 1933; Eliade fiind, de altfel, pe atunci un simpatizant fățiș al legionarilor), nici studenții și jandarmii care invadaseră sala Fundației Carol, nici sfărâmarea prieteniilor și „despărțirea apelor”, care puseseră capăt „experienței Criterion”.

Unii din noi, destul de puțini de altfel (Camil Petrescu, Sebastian, Vulcănescu și alți câțiva) erau tulburați de venirea lui Hitler la putere. Neliniștea și teama mea nu erau legate numai de asemenea evenimente politice. Presimțeam de mult, din adolescență, că nu vom avea timp. 

Simțeam acum nu numai că timpul ne este măsurat, dar că va deveni curând un timp terifiant (timpul „terorii Istoriei”). 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.