Ne întoarcem astăzi la câteva dintre întâlnirile scriitorului Mircea Cărtărescu, ne întoarcem la volumul „Creionul de tâmplărie” (Humanitas, 2020).

Am mai scris, la Pixul cu mină, despre intersecțiile literare ale lui Mircea Cărtărescu, îndeosebi cu poeți (aici, dar și aici). Poate o să mai scriem.

El însuși poet, Cărtărescu, cel mai tradus dintre contemporanii noștri români, i-a cunoscut pe mulți dintre autorii importanți (și nu numai pe ei) din România ultimei jumătăți de secol. Cum i-a văzut? Ce i-a rămas de la ei?

Iată.

MIRCEA CĂRTĂRESCU ȘI SAȘA PANĂ

Pe trei dintre ultimii mohicani ai unei alte vârste poetice i-am întâlnit în această viață și pot depune mărturie că n-au fost doar desene cubiste în Istoria lui Călinescu. Știam din hagiografia avangardei că arhivarul ei, Sașa Pană, locuia pe Domnița Ruxandra sau Ghiocei, nu-mi mai amintesc bine, în orice caz aproape de blocul alor mei din Ștefan cel Mare.

Într-o dimineață mi-am luat inima-n dinți și-am făcut un drum până la casa modestă, ca de țară, în care stătea. Am așteptat în fața ei vreo oră, dar a meritat, căci, ca prin miracol, la un moment dat ferestrele s-au deschis larg și un bătrân încă viguros, foarte cărunt, cu o figură fericită, a apărut să respire aerul tare al primăverii. Nu-mi trebuia mai mult.

Am plecat imediat și-am fost și eu exaltat săptămâni în șir de întâlnirea cu Sașa Pană, sfânt în calendarul meu literar de atunci.

MIRCEA CĂRTĂRESCU ȘI GEO BOGZA

L-am întâlnit apoi pe Geo Bogza, a cărui viață după viața interbelică era debusolant-dezamăgitoare. Eu nu vedeam însă în el animalul domesticit de comuniști și pus să cânte viața nouă, ci formidabilul demolator din „Poemul invectivă”.

Bogza era anormal de înalt pentru un bătrân și neplăcut de ceremonios. Se apleca deasupra ta ca o ființă din stele. Părea umplut cu aer și târât ca un balon într-o parte și-n alta. Am vorbit cu el îndelung la petrecerea unei prietene. Mi-a dat și un exemplar din cartea sa, ediție anastatică, tocmai ieșită în Iugoslavia.

Pe pagina de gardă, murdare, chiar ca de penitenciar – faimoasele amprente digitale.

MIRCEA CĂRTĂRESCU ȘI TRAIAN T. COȘOVEI

În ultimii ani ai vieții lui, când am renunțat amândoi (unul dintre noi chiar de mai multe ori) la singurătate, ne-am văzut destul de rar. De fiecare dată, însă, m-am simțit la fel de apropiat de el ca atunci. Am băut de fiecare dată, poate, puțin mai mult decât de obicei, am vorbit despre orice în afară de poezie, am ascultat muzică… într-o seară, mai demult, ne-am adunat iar la Traian, cei cinci din „Luft mit…”, ca să facem un soi de al doilea volum.

Am râs toată noaptea, am rulat sute de titluri într-un brainstorming dement, dar pân’ la urmă n-a ieșit nimic. Atmosfera nu se schimbase cu nimic de atunci. Poezia se schimbase, și ce scria fiecare devenise incompatibil cu ce scriau ceilalți. Ce vreau să spun e că am fost împreună chiar dacă nu ne-am văzut cu lunile sau cu anii. Nu e (doar) sentimentalism aici, e realitatea.

Dintre toate iluziile, cea a prieteniei a rezistat cel mai mult.

MIRCEA CĂRTĂRESCU ȘI CĂLIN ANGELESCU

(…) un ins înalt și spătos ca un haiduc, bărbos și mai mereu cu un fes pe cap. Era Călin Angelescu, despre care am știut multă vreme doar câteva lucruri, în principal că scria și el poezie, publicase chiar un volum cu o cunună de spini pe copertă (dacă-mi aduc bine aminte).

Nu mi-aș fi imaginat că aveam să ajung, printr-o „simple twist of fate”, cum ar spune Bob Dylan, să-l cunosc destul de bine în împrejurări pe care, e drept, în ’88 nimeni nu ar fi putut măcar să le viseze.

Fiindcă după ’89 (la revoluție Călin a fost, ca și Florin Iaru, un real erou, arestat și bătut la Jilava o noapte întreagă), prima oară când l-am revăzut a fost la… Amsterdam, în 1994, când având eu un fel de lectorat acolo, i-am devenit chiriaș! Călin, emigrat în Olanda cu familia, avea, pe lângă apartamentul unde locuia, o altă casă în cartierul Noort, dincolo de brațul de mare numit Ij, o locuință ieftină, de tablă, totuși neașteptat de confortabilă în interior.

M-am mutat acolo și, din vreme-n vreme, ne vedeam doar ca să-i plătesc chiria și să stăm la o mică tacla. Nu-mi era cine știe ce drag. Oamenii aceștia mari și plini de vitalitate mă complexează. Nu e plăcut să ți se uite cineva mereu direct în creștet. Apoi, Călin era un boem, pierdea nopțile cu prietenii la cârciumă, avea mereu ceva dominator și expansiv… 

(…) M-a emoționat un singur lucru, faptul că-l iubea pe Topârceanu și-l știa pe de rost, și mai ales că avea curajul să spună asta. A fost, cred, singurul nostru punct comun.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.