Continuăm, în cadrul rubricii săptămânale “Pixul cu mină”, incursiunea în viața fantastică a scriitorului Panait Istrati. O facem din mai multe motive.
Primul: în aprilie 2020 se împlinesc 85 de ani de la moartea sa.
Al doilea: precedentele articole despre Panait Istrati au fost foarte bine primite de cititori, care se pare că îl simpatizează la fel de mult ca noi.
Al treilea: autorul acestor biete rânduri se află de o lună în autoizolare, într-o casă plină de cărți cu și despre Panait Istrati, care îi sunt folositoare la redactarea tezei de doctorat.
Despre Panait Istrati (1884-1935), scriitor de limbă franceză de origine greco-română (numele său real e Gherasim), dar mai ales cetățean al lumii, am mai scris în cadrul rubricii săptămânale publicate de Dela0.ro.
Autodescris ca erou al umilinței și al decepției înfruntate, Panait Istrati e unul dintre puținii noștri scriitori care au înțeles viața, și au și ajuns să o trăiască. I s-a spus Gorki al Balcanilor, dar și eticheta aceasta este insuficientă.
Panait Istrati a plecat în viață de la nimic (fiu al unei spălătorese și al unui contrabandist grec, care l-a lăsat orfan la un an), a ajuns star al literaturii la Paris, și-a marcat epoca, a câștigat faimă globală și a preferat să piardă totul doar pentru a spune adevărul despre ce văzuse în Uniunea Sovietică.
Acestea fiind spuse, vom arunca în acest episod o privire în corespondența lui Panait Istrati din ultimii săi ani de viață, așa cum a fost ea antologată în volumul “Panait Istrati. Corespondență cu scriitori străini, ediție, traduceri și note de Alexandru Talex”, publicat la editura Minerva din București, în 1988.
Câteva precizări sunt necesare. Între 1930 și 1935, Istrati trăiește mai mult în România. Este părăsit de prietenii săi din Occident (cu foarte puțin excepții), este grav bolnav, stă internat în Sanatoriul Filaret, la tuberculoși, iar o vreme se află la mânăstirea Neamț, unde de asemenea stă la pat.
Este totodată și cumplit de strâmtorat financiar, nu-i ajung niciodată banii din drepturile de autor, mai ales că editorul său francez, căruia îi cedase inclusiv drepturile pentru opera sa postumă, refuza să-și achite obligațiile contractuale.
În plus, între acești ani, Panait Istrati își face trei case pe terenurile altora și de fiecare dată e alungat.
Ca și cum nu era destul, iubita sa Bilili îl părăsește pentru un medic de la Viena, după ce Istrati îi plătise studiile.
În ultimii ani de viață, brăileanul își dă adesea și ultimii bani pentru a-i ajuta pe nevoiașii al căror strigăt de disperare ajunge până la el. Acesta este contextul în care Panait Istrati își scrie ultima parte a operei.
Nu cu mult înainte de sfârșit, Panait se recăsătorește cu Marga, o studentă în fizică-chimie. Moare sărac, fără să abdice însă vreodată de la el însuși.
Care e destinul omului cinstit pe acest pământ
Scrisoare către criticul literar suedez Ernst Bendz, Viena, 4 noiembrie 1929
Dragă prietene,
Mă întorc din România, unde am fost acoperit cu insulte. La Paris, am găsit același lucru. Niciun loc pentru mine, între insulta nedreaptă și elogiul respingător. Doamne! Cât e de greu să fii cinstit pe pământul ăsta blestemat!
Cu afecțiune,
Panait Istrati.
Cum a fost Crăciunul anului 1929 pentru Istrati
Scrisoare către criticul literar suedez Ernst Bendz, Viena, 29 decembrie 1929
Îți mulțumesc, scumpe prieten, pentru urările de “Crăciun bun”, dar am uitat să-ți povestesc de ce Crăciunurile mele nu pot fi bune niciodată. Așa e scris!
Această zi de mare sărbătoare, în care mi-am întristat totdeauna mama, lipsind-o de prezența mea, a devenit o zi fatidică, amintindu-mi că am fost un adevărat răufăcător față de cel mai bun prieten al vieții mele. Și suferința morală mi-a fost, aproape totdeauna, dublată de una fizică, făcându-mă să-mi petrec Crăciunurile în frig și fără pâine.
A fost aproape la fel și de acest Crăciun deoarece, Rieder (n.r. – editorul francez al scriitorului) netrimițându-mi chenzina la timp, sunt de trei zile în situația de a nu putea plăti notele, împrumut cărbuni și mănânc, pe genunchi, anchois sau o ciorbă românească, preparată pe soba din cameră. Totdeauna, aceeași situație! Și acum e mai bine decât altă dată.
Un an bun, scumpi prieteni!
Al vostru, Panait Istrati.
“Viața nu mă mai interesează”
Scrisoare către criticul literar suedez Ernst Bendz, Brăila, 3 octombrie 1931
(…) Moralmente nu mai sunt decât umbra a ceea ce am fost (ca să nu-ți mai povestesc de fizicul meu, care-i o zdreanță). Ciclul ultimelor mele nenorociri a început odată cu năruirea idealului meu social, primul stâlp de susținere a forței mele morale.
(…) Nu! Omul, fie că e născut în puf sau în mocirlă, e un porc. El nu va construi niciodată lumea dreaptă pe care mi-o închipui. Și dacă sunt excepții (și cunosc câteva destul de fericite!), nu cu ele se construiesc lumile.
Așa că eu nu mai cred în nimic și trag să mor. Viața nu mă mai interesează. Am trăit, am cunoscut, am iubit, am gustat totul. Nu mai cred în puterea artei. Este o meserie, ca oricare alta și poate cea mai josnică dintre toate, fiindcă înșeală pe omul simplu, cel mai bun dintre oameni.
Cum a fost Istrati părăsit pentru un doctor din Viena
Scrisoare către Nikos Kazantzakis, datată 14 ianuarie 1933
Afurisitule Nikos!
În sfârșit, legătura s-a restabilit (fost-a într-adevăr ruptă vreodată?) (n.r. – Istrati și Kazantzakis s-au despărțit în URSS, prin care au călătorit împreună; despre imperiul sovietic aveau inițial aceleași păreri bune, căpătând apoi opinii tot mai diferite; în cele din urmă Istrati, întors la Paris, avea să scrie o carte în care demasca farsa și tragedia regimului comunist)
Dar iată că îmi ceri “amănunte despre viața mea”, ori eu nu mai sunt decât un muribund vesel, care nu se mai sfârșește: zece luni de zăcere la pat, dintre care șapte aici, țintuit în chilia mea monahală! 38 de grade, de cum mă mișc puțin și chiar stând nemișcat, de îndată ce încep să gândesc concentrat.
(…) Nu! imposibil să-ți dau amănunte despre ceea ce a însemnat viața mea, de când te-am părăsit la Hotelul “Passage” de pe Tversakia (n.r. – stradă din Moscova) și până astăzi. Dar aș putea să-ți spun în mare, despre lucrurile neînsemnate, scheletul și tu ai să-i adaugi carnea, sângele.
(…) Ascultă Nikos. Rusia e cea care m-a doborât. Acolo mi-am pierdut, odată cu Bilili, și iluziile și sănătatea, aceasta din urmă cea mai trădătoare cu putință.
(…) Bilili m-a trădat îngrozitor. Tu știi că n-o iubeam pentru trupul ei, niciodată nu l-am iubit. Dar adoram restul. La Viena, și-a găsit un bărbat, speță de medic cu alură sportivă, un sportiv de vată. Dacă i s-ar fi întâmplat să cadă, îmi era teama să nu sugă toată apa pământului. Era tocmai ce-i trebuia lui Bilili, care avea marea nevoie să pipăie pe cineva, ceea ce n-a putut face cu mine, care sunt un arici.
Mi-a mărturisit cinstit și la timp această legătură și, atunci, am rugat-o să-mi redea libertatea, rămânând prieteni, uniți chiar așa toți trei! A urlat ca o tigroaică, spunând că nu poate trăi fără mine. A făcut tot posibilul ca să părăsesc Parisul (august 1929) și să locuiesc la Viena, jurându-mi amândoi că au rupt orice legătură trupească.
I-am crezut pe cuvânt și am plecat să locuiesc la Viena, timp de trei sau patru luni, dar îndată mi-am dat seama că mă înșelau și numai atunci începui s-o iubesc pe Bilili trup și suflet; cu cât ea se desprindea de mine cu atât o voiam în întregime; asta fu nenorocirea temperamentului meu oriental.
Lungă agonie, care a durat un an și în timpul căreia izbuti să mă convingă, în ciuda evidenței, că renunță la celălalt, că pe mine mă vrea. Făcând-o să viziteze România în două rânduri, s-a declarat gata să renunțe la tot și să vină să locuiască la Brăila, unde mă îndeamnă să ne construim un cămin al nostru.
M-am ruinat sau mai degrabă înglodat în datorii, făcând mai întâi o fermă la Baldovinești, în jurul casei lui moș Dumitru, unde am cheltuit o sută cincizeci de mii de lei (cinci mii franci aur), după care, alungat de-acolo de verișoarele mele, care nu vroiau să crească porci, și de autoritățile din sat care mă denunțaseră ca bolșevic, m-am apucat să construiesc o căsuță drăguță la Brăila, dar pe terenul unui vechi prieten, anarhist-fanfaron, unde am prăpădit alte trei sute de mii de lei!
Și tocmai când mă pregăteam să o anunț pe Bilili că totul e gata, ea îmi trimise… pe amantul ei doctor, ca să-mi spună că sunt pe cale de-a se căsători.
Îmi pierdui, atunci, judecata timp de douăsprezece ceasuri. El fugi să-i dea de veste și asta o înnebuni și pe ea. Din nou îmi trimise pe amantul-doctor, la Brăila, de astă dată însoțit de-o infirmieră, prietenă veche a familiei.
Nu mai vroiam să-l văd pe bărbat (un om tare cumsecade!) și arătam infirmierei scrisori și telegrame în care Bilili îmi spunea că este toată a mea. Femeia se duse să-i spună individului cum stau lucrurile, dar el îi arăta o telegramă în care Bilili îi spunea, cam în aceeași zi ca și mie: “pe veci a ta”, “toată a ta”. Era evident curată nebunie.
Vechea mea prietenă îi poruncește telegrafic să împacheteze tot și plecarăm cu Expresul la Viena, în timp ce bietul doctor rămânea la Brăila, ca să-și dovedească buna-credință și să fie… arestat numaidecât sub bănuială de bolșevism!
La Viena o găsim pe Bilili gata de plecare și chiar în aceeași noapte o pornirăm tus-trei, dar pe drum ea află că cei de la Geneva voiau s-o supună unui regim de dușuri reci și atunci iată că nebuna ne coboară tot calabalâcul la Nyon, spre disperarea infirmierei.
La Muyds, mai sus de Nyon, rămăserăm o lună și jumătate; scrisei acolo Țața Minca, iar ea mă asigură de dragostea sa… pentru amândoi, se arăta gata să nu se mai înapoieze la Viena, alegând Praga drept viitor refugiu. La sfârșitul lui august 1930, mă urcai în autocarul Generva-Aix-les-Bains, ca să-mi predau manuscrisul (…)
Și acolo, Bilili m-a sărutat pentru ultima oară.
La 2 septembrie – după zece zile de alergături la Paris, ca să încropesc banii necesari stabilirii noastre la Praga -, pe când nu bănuiam nimic, pe când ea îmi scria “să mă înapoiez repede, să părăsesc acest Paris nefast”, mă înapoiam la Geneva unde mi se înmână o scrisoare… de adio!
Bilili îmi spunea că, făcând toate socotelile, găsise că e mai bine așa, viața noastră comună nemaifiind cu putință. Și trecând pe la bancă, ridicase ultima mea sută de franci elvețieni, ca să aibă cu ce să meargă să-și regăsească bărbatul. (…)
În sfârșit, m-am întors la Brăila, să urlu.Am urlat o lună întreagă, apoi într-o zi mi-am amintit că zărisem o fată foarte frumoasă la una din rudele mele îndepărtate, ce locuia pe celălalt mal al Dunării. Trecui îndată fluviul și-i cerui mamei să scrie o scrisoare, să-și cheme grabnic fata de la București, deoarece o voiam.
Biata femeie strigă cât o ținea gura: “Dar fata mea n-are decât douăzeci și doi de ani, în timp ce tu ai patruzeci și șase! Și apoi trebuie să-și termine studiile și să-și ia licența în fizico-chimice, la Universitatea din București!”.
N-are a face. Studenta răspunse chemării mele. Și totul se sfârși cât ai clipi. În aprilie trecut, mă căsătoream cu ea.
Ce au făcut Istrati și Kazantzakis într-o noapte, la Baku
Scrisoare de la Nikos Kazantzakis, de la Madrid, datată 8 februarie 1933
(…) Nu, tu n-o să pleci înaintea mea, vom reintra amândoi în culise – ca în acea seară memorabilă de la Baku, când am sărit pe scenă amândoi braț la braț și am năvălit în culise ca să vedem de-aproape, să atingem cu degete experte acel miracol extraordinar și atât de simplu, acea tânără fată care dansa, înveșmântată în fireturi de aur ca un episcop, acea “floare a petrolului”!
Vom face același lucru, ne vom năpusti tot așa în pământ pentru a pipăi această altă dansatoare misterioasă care ne-a sedus atât pe scenă – Viața, mica târfă.
Îți mai amintești de Ben-Jehuda al meu?
Medicul: – Nu mai ai de trăit decât două luni!
Ben-Jehuda: – Eu? Dar eu nu pot muri; iubesc o idee mare.
Tu, Panaitaki, ai încă ceva în plus: “Tu ești o idee mare!”. Firește, din fericire n-o știi, o! mare ignorant! Sunt sigur de tine, nu mi-e frică.
Eu voi muri la optzeci și trei de ani, în luna martie; dacă vrei, vino cu mine, Volga cea neagră ne așteaptă. (n.r. – de la acest februarie 1933, Panait Istrati a mai trăi doi ani și două luni, Kazantzakis a murit la șaptezci și trei de ani, în luna octombrie)
Cum era să moară Istrati ars de viu într-o chilie
Scrisoare către A.-M. de Jong (n.r. – prieten olandez al lui Istrati, scriitor și traducător al operei brăileanului în neerlandeză), datată 27 februarie 1933
Dragul meu Adrian,
S-a terminat cu mănăstirea. Chilia mea monahală luase foc, cât pe-aci să ard. Apoi, am prins o bronșită. Acum mă aflu aici (n.r. – la Sanatoriul “Filaret” din București). Foarte bolnav. Adio, Bilthoven (n.r. – acolo locuia de Jong), prietenie, soare, viței, vaci!
(…) Oh! Dragul meu Adrian, ce experiență jalnică trăiesc. Știi tu că în curând va fi un an de când sunt la pat, și niciunul dintre marii mei prieteni de ieri nu mi-a scris un rând? Niciunul! În schimb, prefața mea îmi aduce scrisori de la necunoscuți care gândesc ca tine. Asta mă consolează de prietenia ranchiunoșilor.
(…) Te părăsesc. Mi s-a interzis să scriu. Mi se interzice tot, pentru numele lui Dumnezeu, chiar dragostea! Marga stă cu mine. Nu mă părăsește o clipă. Ce iapă curajoasă! A avut lacrimi de bucurie în ochi, când i-am citit scrisoarea ta, atât de plină de prietenie pentru mine.
Da! tu ești singurul meu prieten astăzi. Dar, adio Bilthoven! Nu te voi mai revedea! Cred că totul se va sfârși înainte de Paști. Nu pot să merg deloc. Și tușesc toată noaptea.
Ultima Chemare a lui Panait Istrati
Scrisoare de la Nikos Kazantzakis, Atena, 6 februarie 1935
Scumpe Lazăr, care n-ai nevoie de Christ, Super-Lazăre, te salut!
Câtă bucurie să trăiești pe această palmă de pământ și să iubești!
Să iubești acest năzdrăvan haiduc care după fiecare cădere rămâne mereu în picioare. Te salut, frățioare, tovarăș de trucuri, Ulisse etern!
Peste trei zile plec în China și Japonia. Sunt fericit că pot vedea fața galbenă a lui “Dumnezeu”, acei ochi de maimuță, acele surâsuri prefăcute, acele măști misterioase ale viitorilor noștri stăpâni. Mă înapoiez peste cinci luni. Dar, în așteptare, îți pun la dispoziție căsuța mea (trei sau patru camere, bucătărie, verandă, terasă, viță de vie, fântână, un smochin), la Egina, pe malul mării, un țărm splendid!
Vino, dragă Panaitaki, vei fi fericit acolo, cu tânăra ta soție de-o splendoare orbitoare, cu râset și dinți atât de primejdioși! Suntem fericiți, noi doi, singurii “fericiți” în această lume, fiindcă ne jucăm cu focul și n-avem nevoie decât de falnica noastră inimă, setoasă și sângerândă.
O devorăm în fiece zi și ea renaște în fiecare noapte: suntem Prometei, și în același timp vulturul Prometeilor: suntem Ființe întregi.
Panait Istrati n-a mai apucat să dea curs invitației lui Nikos Kazantzakis. A murit la 16 aprilie 1935, la sanatoriul “Filaret” din București, de tuberculoză, boală de care se trata de peste douăzeci de ani.
