Ion Iliescu si Petre Roman, in 1990
Foto: Daniel Mazilu / Wikipedia

Continuăm la Pixul cu mină răsfoirea Jurnalului esențial al Monicăi Lovinescu.

O facem după un prim episod în care ne-am amintit cum arăta lumea Exilului românesc înainte de 1989 și cum se vedeau de la Paris abdicările morale ale oamenilor de cultură din țară care se predau național-ceaușismului.

În urmă cu o lună ne-am oprit la anul 1988.

Continuăm să ne apărăm – de uitare – cu „Jurnalul” Monicăi Lovinescu, publicat la Editura Humanitas în urmă cu zece ani (când memoria o ducea un pic mai bine în țara noastră și în lume).

CINE.

Monica Lovinescu, fiica lui Eugen Lovinescu (faimos critic literar român) și a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu (moartă în detenție sub regimul ilegitim și criminal comunist).

A fost una dintre cele mai importante voci ale Exilului românesc înainte de 1989. S-a săvârșit în 2008, la 85 de ani. A fost căsătorită cu Virgil Ierunca (despre care am scris la Pixul cu mină, aici)

CE.

Jurnal esențial, jurnalul Monicăi Lovinescu, este una dintre cărțile fundamentale pentru a înțelege cum s-a văzut România (de la Paris, din exil) înainte și după 1989.

DE CE.

O întoarcere la jurnalul Monicăi Lovinescu în 2020 este importantă – luciditatea în fața răului rămâne o datorie, chiar și cu riscul de a cădea, din când în când, în păcatul maniheismului.

Nu puteam să ratăm tranziția, România naufragiind după Revoluție, așa cum a văzut-o și înțeles-o Monica Lovinescu din capitala Franței. Ne-am întors la paginile Jurnalului.

1990

Marți 9 ianuarie

Citesc primele ziare politice sosite din țară. În frunte cu Adevărul (fost Scînteia). Ca și în buletinele de radio, aceeași limbă de lemn, doar în sens invers. Comunismul (n.r. – nu e) nicăieri pus în chestiune. Să aibă dreptate Doina Cornea și să se încerce o „recuperare” a revoluției?

Vineri 12 ianuarie

E foarte bine că „strada” își menține presiunea asupra unui Front prea ostentativ compus din „foști” deosebit de compromiși – nu atât Iliescu, nu doar Roman, care a mărturisit că a rupt cu comunismul doar cu două zile înainte de revoluție, dar și Celac la Externe, și mai ales Brucan, atât de notoriu fost stalinist. Și nu sunt singurii.

Joi 18 ianuarie

Văd în Le Monde – cu bucurie – că Sinodul l-a demis pe Patriarhul Teoctist, cel care trimitea urări lui Ceaușescu (n.r. – s-a revenit, desigur, asupra deciziei). Într-una dintre ultimele îi exprima (în august trecut) „recunoștința Bisericii față de opera (sa) istorică grandioasă”. Asta când Ceaușescu rădea de zor bisericile, rând pe rând, le „sistematiza”.

Caragiale la teologi. Hazul e de necaz. Cum fac vecinii de sunt mai puțin caraghioși? Speram ca baia aceasta de tinerețe sacrificată să ne spele de toate. Tragicul nu ține decât în răstimpul când se trage și se plâng morții. După care, nu știu cum facem și reapare Mitică.

Duminică 4 martie

La București, s-au străduit toată ziua să demonteze statuia lui Lenin din fața Scînteii, neizbutind. Cum să „plece” el, când leniniștii au rămas la putere? Există o logică și pentru statui.

Marți 20 martie

Știrea zilei e conflictul dintre români și unguri la Târgu-Mureș. Doi morți și 150 de răniți. A fost trimisă armata cu blindate de la Buc. Budapesta protestează și cere intervenția ONU. Asta mai trebuia!

(…) Zi plină de amărăciune. Scosesem capul în Europa și iar suntem loviți – sau ne lovim singuri. Lăsând marele responsabil la o parte – Frontul -, și scriitorii noștri se comportă lamentabil. Zâzanie, fugă după onoruri și posturi, mediocrație în plin avânt.

Marți 22 mai

Când mă gândesc că acum o lună eram la București și mi se părea că totul s-a schimbat, că toate speranțele sunt posibile… Astă-noapte, după miezul nopții, se pare (France-Info) că Iliescu a acceptat – în sfârșit – dialogul cu „golanii”. Va trebui oare să ne reducem pretențiile și, în loc de o democrație pentru care poporul nu pare deloc pregătit, să ne mulțumim cu glasnost și perestroika? Așadar, din decembrie încoace n-am trăit o revoluție, ci o iluzie lirică.

Duminică 17 iunie

Ce săptămână! Negativul sumbru al zilelor revoluției din decembrie. Un episod cum de la instalarea bolșevicilor în Rusia sau a lui Mussolini în Italia nu se mai văzuse: Iliescu abandonează Bucureștiul minerilor de pe Valea Jiului, două zile stăpâni pe oraș, pentru a fugări și a bate la sânge mai întâi tot ce putea semăna a „golan” (adică tineri în blugi), ca și tot ce le cădea sub mână sau părea a le deprecia acțiunea (femei – chiar și copii).

Spontaneitatea urii sângeroase e însă discutabilă, deoarece unii (securiștii dintre ei) veniseră cu liste pregătite, adrese și fotografii ale opozanților.

1991

Duminică 6 octombrie

La București a murit Țuțea. Și noi care n-am găsit timpul să-l vedem. Filmul asupra Piteștiului se încheia cu un interviu al său pe un pat de spital. Epuizat, dar mintea întreagă, cu celebrele-i butade, mai bune ca ale lui Cioran.

1992

Duminică 23 februarie

Scriu – cu entuziasm – despre un document rar. Povestirea unei țărănci din Bucovina a celor 20 de ani de deportare în Siberia. O cheamă Anița Nandriș. Lipsa de cultură a acestei femei simple o ferește de orice clișeu. Tundra siberiană unde e deportată – dincolo de Cercul Polar – cu cei trei băieți ai ei, e descrisă cum rar mi-a fost dat să citesc. Har literar, inocență culturală, demnitate, onoare, totul se îmbină.

Marți 28 aprilie

Triumful Regelui în România. (…) Atâta mulțime, în orice caz, n-a mai fost pe stradă de la căderea lui Ceaușescu încoace. Indescriptibil entuziasmul de-a lungul zilei de duminică. (…) Mi-e teamă că și acest mare, nesperat prilej va fi într-un fel ratat. Prea n-au românii vocația fericirii.

Luni 28 septembrie

Dacă intrigile de la Convenție pot fi (și sunt) responsabile de 4-5% din voturile acordate lui Iliescu, restul răspunderii revine incontestabil poporului român, singurul din Est ce-și mai votează… comuniștii. Seamănă a epitaf.

Vineri 25 decembrie

Pentru a acorda viza Regelui, „autoritățile” (probabil direct Iliescu) au pus condiții scandaloase: percheziție corporală, să recunoască republica etc. Și Regele a renunțat. Trăim sub semnul rușinii.

1993

Marți 5 ianuarie

Vagă reîmpăcare cu Goma, căruia nu-mi venea să-mi deschid inima. Mare lucru pentru el nu mai pot. Nu ne mai are – el dixit – decât pe noi, și se afundă într-o mizantropie care – oricâte explicații i-am găsi – riscă să atingă pragul clinic.

Vineri 26 martie

Am fost joi 18 martie să-l văd pe Cioran (n.r. – care suferea deja de demență senilă și tocmai suferise o fractură de col femural). (…) Nu știu dacă m-a recunoscut. Dar simțea nevoia unei prezențe și era anormal de afectuos. Nu-l mai văzusem așa niciodată. Ne țineam de mâini și mă tot întreba dacă am suferit în viață.

(…) Cred că am reușit să mă port normal. Să-i vorbesc de Coasta Boacii. Reacționa râzând și o lua pe românește. Apoi absențe și iarăși fraze neduse până la capăt. Am stat vreo oră și jumătate, tot mirându-mă în mine însămi de fondul de bunătate dezvăluit în absența cenzurii de luciditate și umor.

1994

Joi 17 martie

Gherasim Luca, la 80 de ani, s-a aruncat în Sena. Aflăm sinuciderea din Le Monde. Aceeași ca la Celan, numai că C. avea pe atunci nici 40 de ani (când te sinucizi mai „ușor”). Nu știu de ce știrea, de săptămâna trecută, mi-a produs un atare șoc.

De poezia lui Gh. L. eram mai mult străină, iar pe om nu l-am cunoscut decât o dată: la un vernisaj parizian al lui Paul Păun. Erau amândoi blânzi și buni, fără înverșunări – cum le presupui la suprarealiști -, nici susceptibilități, ca la Gellu Naum. De pus pe rană.

Luni 4 aprilie

Luni 28 martie, pe la orele 2 fără vreun sfert (sau douăzeci), un telefon de la Marie-France (n.r. – fiica lui Eugen Ionesco): a murit papá! Incredibile cuvinte, tocmai pentru că Eugen (n.r. – Ionesco) era de atâția ani amenințat cu marele prag. Ne obișnuiserăm cu clinicile, crizele, alarma.

1995

Vineri 10 februarie

Sub dubla maledicție: nefumatul și „mecanica” aceasta monstruoasă a ordinatorului cu care am impresia că niciodată nu mă voi putea obișnui, iau loc în casă, în viață, în gesturi. Sute de clape în loc de câteva, simple și cinstite (…).

Marți 20 ianuarie

A murit Cioran. (…) Aflu – iarăși cu mirare – că Cioran și Simone își luaseră „loc” la cimitirul Montparnasse, unde se duceau din când în când să vadă dacă s-a făcut monumentul! Cioran se încăpățânează să nu semne cu literatura lui.

Marți 19 septembrie

Cicerone Ionițoiu. Aflu de la el ce n-a fost chip să obțin de la Asociația Foștilor Deținuți Politici din România: numărul arestărilor și deceselor.

Au existat 200 de locuri de detenție. Pedepsele s-au ridicat la 25 de milioane de ani de detenție. Au fost înregistrate 3 milioane de intrări în închisoare (unii fiind arestați de mai multe ori). Aproximativ 300.000 de morți în detenție. Tot aproximativ, 10.000 de femei.

Cifre impresionante. Ar fi de ajuns să cităm mereu aceste cifre pentru a măsura amploarea represiunii comuniste la noi.

Miercuri 1 noiembrie

Coposu e pe moarte la spitalul universitar. Metastaze la creier. Iliescu ia mereu știri despre starea lui. Evident, îi convine acum, că-l vede dus. La înmormântare îl va declara probabil mare om politic.

1996

Marți 19 noiembrie

De duminică seara comentăm la nesfârșit cu unii și cu alții marea bucurie: Iliescu a pierdut alegerile prezidențiale. Aș fi preferat alt învingător decât Emil Constantinescu, dar mă interesează în primul rând învinsul, cel care bloca prin mentalitatea sa de activist de partid evoluția spre o democrație reală.

Marți 31 decembrie

Mereu frig. A nins, dar totul e cenușiu și urât. Mai bine mă feresc de ispita convențională a bilanțului. În orice caz, pe 1996 îl las în urmă fără regrete.

1997

Marți 29 iulie

La noi, duminică. Alecu (n.r. – Alexandru Paleologu) – pentru o zi la Paris – cu Toader. Sosesc cu peste o oră întârziere. La modul firesc, fără să se scuze. Până și pentru înregistrările la „Teze și Antiteze” făcea la fel. Boieria lui e din Bizanț, incapabilă să se adapteze normelor apusene ale punctualității.

Sâmbătă 11 octombrie

Teoctist nu e doar un patriarh nedemn (ultimul mesaj slugarnic către Ceaușescu când se hotărâse să-i reprime pe tinerii de pe străzile Timișoarei a fost al lui), ci și un fălos visând să lase după el urme de piatră. Ceaușescu ne veghează mai departe nenorocul din odioasa Casă a Poporului. Teoctist și-a pus în cap, sprijinit de un cler netrebnic, să clădească și el un monument enorm: Catedrala Neamului!

1998

Joi 31 decembrie

Nu mai înșir felicitările, telefoanele, scrisorile. Important e cu totul altceva: cum fac spre a nu mai încărca acest penultim an al secolului nostru atroce cu cine știe ce iluzii sau grave presimțiri? Soluția cea mai la îndemână: să nu țin seama de schimbarea festivă a datei.

1999

Duminică 9 mai

O singură imagine luminoasă: Papa la București. Silueta sa decupându-se pe fundalul Palatului monstruos al lui Ceaușescu spală și răscumpără parcă rușinea acestor vremi, chiar dacă alături de el se afla un patriarh ca Teoctist, pe care nu îngerii îl vor fi împins să facă atâtea genoflexiuni.

2000

Sâmbătă 1 ianuarie

Va trebui să încep Jurnalul și anul cu o constatare probabil comună mai tuturor contemporanilor mai în vârstă: nu credeam să ajung în anul 2000! (…) Parisul l-a sărbătorit printr-un omagiu delirant adus kitsch-ului, prostului gust cel mai delirant.

Luni 3 aprilie

De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou țar, pe Putin?

Duminică 30 aprilie

Nu știu de ce tot ce vine de la București îmi pare a sosi de pe alt continent.

Duminică 10 decembrie

Firește, zi în întregime pierdută în așteptarea rezultatelor electorale de la București. (…) La știri, România, în ciuda extremei importanțe a scrutinului de azi, continuă a fi ultima. După alegerile din Coasta de Fildeș. E drept că avem ce merităm, dar mi se pare că atâta dispreț strică, nu poate să împingă pe cel astfel privit decât spre o totală delăsare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.